Publicul exigent al Sălii Radio din Bucureşti, specialist în muzica de calitate, l-a ovaţionat în picioare, minute în şir, pe Florin Niculescu, la sfârşitul unuia dintre atât de rarele sale concerte în România. Fiecare apariţie a violonistului stabilit la Paris este o sărbătoare, atât pentru spectatori, cât şi pentru artist, care tânjeşte după scenele româneşti. "Când urc pe scenă, încerc să creez un rezumat al sentimentelor şi emoţiilor mele, iar acestea sunt strâns legate de locurile în care am copilărit şi am crescut ca muzician". În tinereţe, Florin Niculescu a renunţat la o promiţătoare carieră în sfera muzicii clasice, pentru a se dedica jazz-ului, iar la 24 de ani a plecat la Paris. A strălucit pe scenele pariziene de jazz, a cântat alături de maeştrii genului, a străbătut continentele în concerte şi a devenit unul dintre violoniştii de jazz respectaţi în întreaga lume.
"Nimeni nu este profet în ţara sa"
- A fost acest concert momentul pe care îl aşteptaţi de mult, întoarcerea triumfală pe scenele româneşti?
- Am fost impresionat de reacţia publicului, şi pot îndrăzni să afirm că a fost cel mai de succes concert de-al meu în România. Însă eu cânt aici din 2007, de când am venit pentru prima oară după aproape 20 de ani de exil. Atunci am avut un concert la Timişoara, mai apoi am cântat în Sibiu şi la Bucureşti, acelaşi proiect de întâlnire a muzicii clasice cu jazz-ul, sub bagheta lui Horia Andreescu. Apreciez foarte mult ce a realizat cu Orchestra de tineret, o orchestră de mare valoare, alături de care îmi face mare plăcere să cânt, mă inspiră pasiunea, profunzimea, aerul proaspăt pe care le degajă. Simt acest spirit şi în rândul publicului, văd că sunt mulţi tineri curioşi, care vor să asculte şi o muzică mai profundă, altceva decât ce le oferă radiourile şi televiziunile, şi aş vrea să cânt pentru ei, nu doar în Bucureşti, ci şi în celelalte oraşe cu tradiţie culturală din ţară.
- Nu ştiu cât de importantă sau obligatorie este această plecare. Însă se spune că nimeni nu este profet în ţara sa, şi, în lumea muzicală, de multe ori se adevereşte. Nu-i vorba doar despre muzicieni români, ci de pe toate continentele, mai puţin poate Asia. De multe ori, este nevoie să-ţi construieşti o carieră în altă ţară, să ai succes acolo, pentru a te întoarce apoi în ţara ta şi a spune "Uitaţi cine sunt!". Eu mi-am consolidat o carieră afară, am cântat pe marile scene ale lumii şi acum îmi doresc să îmi fac muzica şi proiectele cât mai cunoscute în România. Sunt un artist care cântă pentru public, încerc să le aduc spectatorilor un strop de lumină muzicală. Nu cânt pentru mine, nu sunt un artist închistat în propriile idei, sunt un om jovial pe scenă, fără a încerca să impun o veselie forţată, sau a cânta ceva facil, doar de dragul succesului de public. Cred că există un public în România interesat de proiectele mele muzicale.
- Promovarea concertului de la Sala Radio a lăsat de dorit, mult mai mulţi spectatori ar fi venit să vă asculte dacă ar fi ştiut.
- Când am început să cânt în 1991, în Franţa, în săli foarte mici, cluburi, veneau oameni care îmi înţelegeau potenţialul, pofta mea de creaţie, şi îmi spuneau acelaşi lucru: că ar trebui să cânt în săli arhipline, că merit să fiu foarte cunoscut etc. Însă a durat ceva timp până am cunoscut oamenii potriviţi pentru a-mi pune proiectele în lumină. Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care l-am înţeles după plecarea mea din România, acela este că un artist trebuie să aibă răbdare şi să nu se descurajeze niciodată. El va trece prin suferinţe, prin mari frustrări, nelinişti, însă când ajunge pe o scenă mare, publicul îl va simţi, va şti că emoţiile şi sentimentele sale nu sunt prefăcute, că are în faţă un om trecut prin ciur, cu o istorie specială. Când am ajuns să cânt pe marile scene, la Londra sau la New York, soţia mea era în public, cu lacrimi în ochi. Pentru că ştia prin ce am trecut ca să ajung acolo, toate neliniştile şi frustrările, îmi cunoştea evoluţia şi ştia că era încununarea unei cariere ce a însemnat multă muncă. Ca oameni, vrem să ajungem cât se poate de repede la rezultat, însă dacă nu se întâmplă asta, trebuie să avem răbdare şi să continuăm să tragem tare. Iată de ce nu aştept acum să am un succes imediat în România şi să meargă totul ca pe roate.
"La cinci ani, suflam la sticle prin casă, visam să devin saxofonist"
- Tatăl dumneavoastră, o prezenţă distinsă şi elegantă, v-a urmărit cu mare atenţie concertul...
- Tatăl meu, Corneliu Niculescu, este un mare artist, ca violonist a colaborat cu Gheorghe Zamfir, apoi a fost concertmaistru şi dirijor al Ansamblului Ciocârlia. Aproape tot ce ştiu, de la el ştiu. Pentru un instrumentist este foarte important cum se formează în copilărie, în adolescenţă, şi, în acea perioadă, am lucrat mult cu tata, atunci s-au pus bazele, fundamentele pentru mine. Sunt lucruri pe care le folosesc şi acum, la 47 de ani, principii care funcţionează la fel de bine. Sfaturi profunde, trucuri ale instrumentului. A fost o mare bucurie şi împlinire ca, peste ani, să pot înregistra un întreg album alături de tatăl meu.
- Am avut şansa de a mă naşte într-o familie foarte muzicală. Mama cocheta la cel mai serios mod cu pianul, aveam un unchi foarte apreciat în orchestra Operei, iar despre tata am vorbit. Îmi amintesc cu mare drag de concertele de la noi de acasă, din sufragerie, cu mama la pian, cu sora mea la violoncel şi cu mine la vioară. Am prins de mic gustul muzicii de calitate. Însă la noi în casă nu se asculta deloc jazz. Se ascultau înregistrările marelui violonist Ion Voicu, se ascultau concertele interpretate de Rubinstein, simfoniile clasicilor, dar nu jazz. Şi totuşi, mama îmi povesteşte că, la vârsta de cinci ani, i-am spus că eu vreau să mă fac cântăreţ de jazz! Mai mult, umblam cu sticlele goale prin casă şi suflam de zor în ele, visam să mă fac saxofonist. Nici eu nu ştiu prea bine de unde mi-a venit, se întâmplă multe în mintea unui copil. Cred că am văzut odată la televizor Orchestra de estradă condusă de Sile Dinicu şi de acolo s-a produs declicul. Am simţit ritmul, sunetul, energia aceea fantastică, şi nu am reuşit să mi le mai scot din cap. La şapte ani, am început studiul viorii la Şcoala de Muzică Dinu Lipatti, apoi la Liceul George Enescu. Bineînţeles, era vorba de muzică clasică, însă jazz-ul tot nu-mi dădea pace. La 11 ani, am ascultat la radio cvartetul lui Django Reinhardt, zeul jazz manouche, şi am avut o revelaţie, am înţeles libertatea fabuloasă a acestei muzici. Am continuat aprofundarea muzicii clasice, însă aveam din ce în ce mai mult tendinţa de a compune, de a improviza, decât de a imita. La 14 ani, energia jazz-ului mă urmărea şi am conştientizat că asta voi face, jazz. Părinţii au încercat să îmi explice că aici publicul nu este pregătit pentru această muzică, e ca şi cum m-aş arunca de la 100 de metri în mare, fără să ştiu să înot. Însă eu am ţinut-o pe a mea şi, după ce mi-am încheiat studiile şi am făcut armata, am plecat la Paris, în decembrie 1991, pentru a-mi urma visul şi a-l întâlni pe idolul copilăriei mele, violonistul Stephan Grappelli.
- Cum s-a împăcat tatăl dumneavoastră cu această "evadare" din sfera muzicii clasice?
- Mama şi sora m-au susţinut şi m-au încurajat să fac ceea ce simt. Ca anecdotă, îmi amintesc că am rugat-o, în adolescenţă, pe mama să-i scrie o scrisoare în limba franceză lui Stephan Grappelli. Mama mi-a spus că nu ştie unde să-i trimită scrisoarea, la ce adresă, eu am început să plâng, a început să plângă şi ea, şi aşa am scris împreună acea scrisoare, care probabil că nu a ajuns niciodată la destinatar. Tata a fost un pic contra, nu a înţeles de la început ardoarea mea pentru această muzică şi nu i-a plăcut deloc schimbarea de plan, el voia să devin un violonist de concert, să cânt Bach şi Brahms. Insista ca mama să mă convingă să mă întorc pe această cale. Însă, în 1992, după ce a ascultat primul meu disc şi a văzut că sunt invitat pe mari scene de jazz din Anglia şi din Franţa, mi-a spus: "Ai avut dreptate! Acum te înţeleg şi te susţin cu toate puterile mele!". A fost un moment foarte emoţionant şi important pentru mine. Aşa cum este şi acum, de fiecare dată când îi văd în sală pe părinţii mei, ţinându-se de mână şi privindu-mă ca pe lumina ochilor. Nu mai zăresc nimic în jur, sunt total absorbiţi de fiecare gest de pe scenă al copilului lor. Pentru că am fost un copil foarte dorit şi îndelung aşteptat. Am aflat de curând că părinţii mei renunţaseră să mai spere şi, tocmai când erau pe punctul de a adopta un copil, mama a înţeles că este însărcinată.
"Toată viaţa mea s-a ţesut în jurul poveştii de dragoste dintre mama şi tata"
- Am conştientizat de mic că sunt privilegiat să mă nasc şi să cresc într-o familie în care am simţit dintotdeauna iubire şi înţelegere. Toată viaţa mea s-a ţesut în jurul poveştii de dragoste dintre mama şi tata. Nu doar iubire pentru cei apropiaţi, ci şi dragoste pentru muzică, pentru tot ce este frumos şi profund. De 21 de ani, trăiesc şi eu o poveste de dragoste asemănătoare. Am cunoscut-o pe soţia mea, Vera, la un an după ce am ajuns la Paris. Este rusoaică, o mare actriţă, din partea căreia am susţinere totală. Mai mult de atât nu-şi poate dori un artist, este pentru mine soţia, amanta, sora, managerul, toate la un loc. Avem două fete, Zarifa, care cântă jazz cu succes, şi Antoanelle, violonistă care profesează în Germania. Am adus-o să studieze la Conservatorul din Bucureşti, care rămâne una dintre cele mai bune şcoli europene, apreciate în întreaga lume.
- Simţiţi că este important să vă întoarceţi din când în când acasă, la Bucureşti?
- Fiecare venire în România seamănă pentru mine cu o bombă energetică. Să îmi revăd părinţii mă încarcă pentru toate călătoriile ce vor urma. În iulie voi fi în Coreea de Sud, apoi în Japonia, în septembrie urmează un turneu american, iar acum ştiu că am strâns energia necesară pentru aceste drumuri lungi. Şi nu este vorba doar de părinţi. Tot ceea ce întâlnesc şi simt aici mă încarcă mai mult decât orice alt loc în care ajung, indiferent cât de frumos ar fi. Şi, oricât de ciudat ar părea, aşa simte şi soţia mea, care aşteaptă mai mult să revenim în România, decât în Rusia, la ea acasă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
