Pr. prof. JAN NICOLAE - "«Iisus cu viţa» este cea mai iubită icoană a lui Hristos, în Ardeal"

Părintele profesor Jan Nicolae, de la Faculta­tea de Teologie din Alba Iulia, tocmai a dus la bun sfârşit o carte care ţinteşte mai ales ini­ma credincioşilor ardeleni - "Iconografia Euha­ris­­tiei: Hristos, viţa cea adevărată şi vinul adevărului".

Un vo­lum pentru care a în­tre­prins cercetări pe par­cursul a câtorva ani, în colaborare cu Muzeul Unirii din Alba Iulia (Elena Cu­cui şi Ana Dumi­tran). Proiectul de cercetare a fost, de curând, pre­zentat la Pa­ris, în ca­drul festi­valului "Din dragoste pentru fru­mos", desfă­şu­rat sub patronajul spiritual al Mitropoliei noastre din Fran­ţa. În Ardeal, aceste icoane, în re­prezentări variate, pli­ne de farmec şi de cu­lori, se află la mare cinste de două se­cole încoace.

"Cea mai iubită icoană a lui Hristos din Ardeal"

- Părinte profesor, aţi scris o carte de mare preţ, dedicată unei icoane cu o reprezentare ciudată, răs­pândită în Transilvania şi mai rară în alte părţi ale ţării şi în alte ţări ortodoxe: Hristos din care ră­sare o viţă de vie. Ce semnificaţie are această ima­gine?

- Este o redare iconografică a cuvintelor lui Hris­tos, consemnate în Evanghelia după Ioan: "Eu sunt viţa cea adevărată..." (Ioan 15, 1), o icoană prezentă mai ales în spaţiul altarului, la proscomidiar, locul în care se pregătesc pâinea şi vinul pen­tru Sfân­ta Liturghie, adică pentru Îm­părtăşanie. Hristos, cu viţa de vie ţâş­nind din el, se referă la prefacerea vinului în Sângele Domnului, în tim­pul Sfintei Liturghii, şi la Hristos ca izvor al "vinului" de viaţă dătător. Alte icoane asemănătoare ca imagine, dar având o simbolistică diferită, sunt inspi­rate din următoarea afirmaţie a Mântuitorului: "Eu sunt viţa, voi sun­teţi mlădiţele", dezvoltată ulterior în imnografia bisericească. Pen­tru aceas­ta din urmă există o altă repre­zentare iconografică: Hristos ca butuc al viţei de vie din care se nasc mai multe ra­muri. Aceasta simbolizează Biserica şi succesiunea apostolică, pentru că Hris­­tos este rădăcina Bise­ricii, iar apos­­­tolii sunt ucenicii, sau mlădiţele cre­dinţei şi ale vieţii veşnice în Dom­nul. Sfinţii Petru şi Pavel, pe care tocmai i-am prăznuit, sunt elogiaţi de Biserică, ca mlădiţe roditoare de struguri frumoşi, ai viţei celei adevărate.

- De când datează cea mai veche reprezentare de acest fel?

- Este o imagine medievală, care ajunge la noi la mijlocul secolului XVII, probabil pe filieră ucrai­neană. Tipografii trimişi de Petru Movilă la Câmpulung au adus cu ei o serie de gravuri tipo­grafice. Una dintre acestea a ajuns într-un celebru manuscris medieval românesc, Slujebnicul (Litur­ghierul) mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei. Acolo e prima reprezentare a lui "Hristos - Viţa de vie": Mântuitorul îi adună pe credincioşi lângă potirul în care stoarce strugurii crescuţi pe viţa ce iese din coasta Sa. Lângă fiecare obiect al pătimirii din această gravură există câte un text semnificativ. De pildă, lângă potir, scrie: "Adună pe robii Săi, cu mare pre­dicare, la potir!". Este pri­mul îndemn de acest gen, la cuminecare frec­ventă, în spaţiul creşti­nismului românesc. Icoa­na aceasta apare în orto­doxie într-un moment în care reprezentările alego­rice nu mai erau permise oficial. Şi totuşi, a fost admisă ca o alegorie eu­ha­ristică. Ea ilustrează taina altarului. Este mai întâi o imagine cu caracter clerical, apărând în gra­vuri pe liturghiere arhie­reşti şi reprezentări în frescă în proscomidiarele din Ţara Românească, şi ulterior, la o sută de ani după, în Transilvania, în pictura pe sticlă. Nu avem foarte multe icoane pe lemn cu această reprezentare la noi, dar majoritatea bise­ricilor de lemn din Maramureş, de secol XVIII-XIX, au această imagine, "Hristos în teasc" sau "Hristos - Viţa de vie". Foarte interesant, în Maramureş s-au găsit proscomidiare, numite impropriu lăzi de odoare, puţin cunoscute şi studiate, care au forma Chivotului legământului. Eu le-am numit "chivoatele euharistice" ale Maramureşului. Sunt lăzi din lemn, unele pictate şi în exterior, altele nepictate. Pe capac sunt repre­zentaţi heruvimi, în faţă este pictată Maica Domnului între mucenici, lateral sfinţi pustnici, iar când se deschide acest capac, acolo unde preotul ţine discul şi potirul, este pictat, minunat stilizat, "Hristos - Viţa de vie". De asemenea, imaginea este pictată, de pe la începutul veacului al XVIII-lea, şi în proscomidiarele unor biserici din Oltenia (Hurezi, Arnota, Cozia, Urşi, zona Drăgăşani) şi Muntenia (zona Muscel), mai ales în zonele viticole. În Moldova nu există reprezentarea Hristos ca Viţă euharistică, ci ca butuc al viţei, din care răsar mlădiţele, deci o alegorie pentru Biserică, nu pentru Euharistie. Dar la noi, la români, această imagine nu a fost aşa de populară ca aceasta a lui "Hristos - Viţa de vie".
Popularitatea reprezentării "Hristos - "Viţa de vie" a cres­cut foarte mult în Transilvania, în secolul al XIX-lea, după ce a fost pictată în icoanele pe sticlă de la Nicula, Gherla, Şcheii Braşovului, Maierii Bălgra­dului (Alba Iulia), Lancrăm, Făgăraş, Mărginimea Sibiului. După opinia unor specialişti, precum Ioan Apostol Popescu, aceasta este cea mai iubită repre­zentare a lui Hristos din secolul XIX în Ardeal. Aceas­tă dragoste pentru "Iisus cu viţa", cum au botezat-o ţăranii, s-a prelungit până în prezent. Am rămas uimit să aflu către sfârşitul cercetării că Părintele Ioan Iovan de la Recea, promotorul cuminecării necontenite, o în­drăgea foarte mult şi avea în chilia sa de la mânăs­tire o astfel de icoană.

"Ideea era în ADN-ul nostru cultural, de aceea icoana a căpătat mare popularitate"

- De ce credeţi că este atât de iubită această imagine a lui Iisus?

- Popularitatea ei este asigurată de un fond cultural arhaic, care spune că sângele lui Hristos, căzut sub crucea pătimirii, este la originea viţei de vie. Mircea Eliade a scris un studiu, în perioada interbelică, numit "Ierburile de sub cruce", unde analizează colindele despre mir, grâu şi vin - plante sacramentale, a căror ori­gine este legată de jertfa lui Hristos. Colindele re­flectă mitul arhaic al zeului din trupul căruia răsar hra­na şi leacurile esenţiale pentru viaţă, dar acest mit a fost încreştinat. Nicolae Cartojan, marele cercetător al culturii populare româneşti, care a predat un curs în perioada interbelică despre "Iconografie şi fol­clor", bănuia că originea acestei teme iconografice s-ar regăsi în colindele româneşti, dar şi într-un Ca­tehism, mult copiat în Ardeal, în care apare un text apo­crif care spune că soţia lui Pilat a fost martoră a Răs­tignirii. Potrivit acestei legende, Procla s-a apro­piat de crucea Mântuitorului şi atunci i-a fost pătată rochia de sângele Lui. Pentru a nu fi descoperită de Pilat, care îi interzisese să meargă la locul supliciului, Procla şi-a îngropat veş­mântul în grădină, la rădăcina unui pier­sic, şi din sângele lui Hristos a cres­cut o viţă de vie minunată, dătătoare de viaţă.

- Aţi spus că această imagine apare prima dată în cărţile biseri­ceşti, ceea ce ar presupune că ea a venit la noi mai întâi pe cale cultă şi liturgică. Dar ea nu există cumva în zu­grăvelile pictorilor-ţărani mai de­mult, fiind izvorâtă din credinţa sim­plă a oamenilor?

- Mai întâi să spunem că provine din mai multe culturi. Deşi nu e nea­părat o imagine românească, ea a fost autohtonizată puternic, ceea ce arată dragostea şi credinţa româ­nilor în Hristos. Ea e venită pe cale cultă, dar modul în care este asimi­lată o face foarte relevantă pentru un ethos euharistic specific românilor. Nouă ni s-a potrivit mai mult, deoa­rece în cultura noastră tradiţională un ele­ment esenţial este colinda, iar în colindă se spune că grâul a crescut din carnea lui Hristos căzută sub cru­ce, viţa de vie a crescut din sân­gele lui Hristos, iar floarea mirului - din sudoarea lui Hristos, când i s-a pus cununa de spini. Este vorba des­pre un arhetip cultural care se regă­seşte în mai multe locuri, potrivit că­ruia, din jertfa primordială au crescut elementele esenţiale ale vieţii pentru hrană, vindecare şi cult. Pe acest ima­ginar arhaic se fixează bine creş­tinismul. Şi de aici şi icoana cu "Hristos - Viţa de vie". Faptul că ideea era în ADN-ul nostru cultural a făcut să fie aşa de bine receptată această imagine. Există un interesant capitol de etnologie viticolă la români, foarte puţin cunoscut. Suntem o interesantă naţiune viticolă, aşa cum demonstra odinioară Hasdeu (analizând vocabularul nostru viticol preponderent latin) şi, de curând, Răzvan Voncu, în "Istoria literară a vinului la români", care e uimit să constate că cele mai vechi locuri de martiraj creştin coincid cu podgo­riile noastre străvechi, din Dobrogea şi Buzău. Aşadar, popularitatea imaginii viţei euharistice nu este numai una culturală, adică una a unui univers imaginar, ci ţine de înţelepciune, de o înţe­legere a vieţii în sensul cel mai adânc: Hristos este Viaţa şi fă­ră Hristos nu putem face nimic. Avem nevoie de împărtăşirea permanentă cu El, pentru a ne înnoi şi spori viaţa şi pentru a trăi în veşnicie.

"Hristos vrea să savurăm bunătăţile lumii acesteia, dar frugal"

- Icoana lui "Hristos - Vi­ţa de vie" există şi în alte ţări ortodoxe în afară de Ucrai­na şi România?

- Există astfel de reprezen­tări în Polonia, Ucraina, Bielo­rusia, Georgia, Serbia, apoi în spaţiul germanic şi ţările nordice, în Armenia, dar de cele mai multe ori cu alte semnificaţii, mai degrabă patetice decât euha­ristice. În Occidentul catolic, există tema iconografică a viţei celei adevărate, în vitralii, miniaturi, în cărţile de cult, pe amvoane, baptisterii şi clopote, unde Hris­tos este înfăţişat zdrobit ca un strugure sub teascul Crucii.

- În România, icoana "Hristos - Viţa de vie" are reprezentări diferite, de la zonă la zonă?

- În zona Lancrăm, este folosit un verde smarag­diu, unic în paleta coloristică, ca înlăuntrul unui bob de strugure; la Maierii Albei, avem un adevărat poem euharistic al Sfântului Sânge, în roşu intens, până la sta­cojiu. În zona Niculei, imaginea este foarte meta­forizată, aşa încât de multe ori nu se înţelege prea bine dacă obiectul pe care stă Hristos este altar, sarcofag, mormânt, teasc sau butoi. Sub toate aceste aspecte, se desfăşoară, totuşi, acelaşi gând: înfăţişarea unui receptacul al Sfântului Sânge. Apoi, ultima surpriză a cercetării mele este descoperirea unei cruci de secol XX, la muzeul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia, o cruce pectorală episcopală, în care Hris­tos este înfăţişat stând cu picioarele într-un teasc de struguri. Am reuşit să o identificăm: a fost crucea epis­copului Marton Aron, dăruită de cardinalul ger­man Döpfner, din Köln, în plin comunism. Episcopul Marton Aron, care a fost în­dră­git pentru rezistenţa şi dem­­nitatea sa în faţa autori­tăţilor comuniste, dar şi pen­tru că nu era şovin, avea do­mi­ciliu forţat la Alba Iulia. Cru­cea aceasta minunată a fost lu­crată de un mare artist german, Egino Weinert din Köln, un artist care toată via­ţa a lucrat cu o singură mână, cea stângă, pentru că pe cea dreaptă a pier­dut-o în tinere­ţe, în vre­mea unui bombar­dament.

- În final, pentru că această icoană se referă la Euharistie, vă întreb: de ce credeţi că Hristos a ales pâi­nea şi vinul ca roade ale pă­mântului, demne de a se trans­forma în trupul şi sân­gele Lui?

- Hristos este Cel cu multe nume şi, paradoxal, Cel cu un nume dincolo de orice nume. Vedem în Pro­hodul lui Hristos, din Vinerea Mare, că El este şi Lu­mină şi Piatră şi Viţă şi Grâu şi Pelican ş.a.m.d. Prin fiecare dintre aceste nume există o anume împărtăşire din taina Sa. Pe de altă parte, aceste trepte ale împăr­tăşirii de Hristos sunt trepte ale bucuriei. Iar bucuria se cere celebrată euharistic, modul deplin de împăr­tăşire de Hristos în Biserică. La slujba de Înălţare, avem o lectură din Vechiul Testament, în care Hristos este înfăţişat ca un podgorean care zdrobeşte stru­gurii şi ale cărui veşminte sunt pătate de "sângele" stru­gurilor. De ce? Pentru că Hristos se înalţă la cer cu veşmântul de purpură al propriului sânge şi cu rănile lui, caredevin trofee, dovezi ale biruinţei Sale asupra morţii. Şi ni se spune că, atunci când se înalţă la Cer, Hristos jubilează, tresaltă de bucurie. Imaginea apare şi într-o celebră cantată a lui Bach. Nimicit de violenţă şi ură, de tot ce-i spurcat în lume, Hristos dă darul su­prem, izvorăşte acest must din sângele lui, această sa­voare fără margini a iubirii.
Dumnezeu a ales pâinea şi vinul pentru a ne potoli foa­mea şi setea de absolut, prin elemen­tele esenţiale ale hra­nei cotidie­ne. Pâinea aduce saţiul, iar vinul desfătarea. Pro­babil că a ales vi­nul pen­tru savoarea şi tăria lui, pe ca­re le desăvârşeşte prin Li­tur­ghie. Hristos vrea să savurăm bunătăţile lumii acesteia, dar fru­gal, ca o pregustare a bu­nă­tăţilor lumii veşnice. Gus­tarea euharistică ne învaţă să primim toată creaţia ca pe un dar, ca pe o cuminecătură.