"Nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt ziarist"
- Editura Humanitas a lansat la începutul acestei veri prima ta carte, Baricadele. Ce ar putea găsi cititorii în paginile ei?
- Cartea Baricadele este o pledoarie pentru frumuseţe, a fost forma mea de rezistenţă în faţa asaltului de urât şi de mizerie pe care ni-l oferă adeseori viaţa. Am gândit Baricadele ca pe o colecţie de texte jurnalistice. Practic, am dat unor articole de ziar sau de revistă o şansă la o viaţă mai lungă. Din martie 2013 mi-am luat un an sabatic, care s-a prelungit apoi cu o perioadă de şomaj, deghizat sub numele de freelancing. Iar când ai timp liber, începi să te gândeşti mai mult la viaţa ta şi la ce ai făcut cu ea, la ce rezistă peste timp din tot ce ai realizat. Aşa s-a născut ideea acestei colecţii care şi-a propus să reunească textele scrise de mine în ultimii zece ani de zile în presa din România. Am lăsat intenţionat cartea asta cu toate stângăciile ei, pentru că dă seamă de tot ce s-a întâmplat în laboratorul care a fost viaţa mea în gazetărie. Nu m-am revizuit. Nu cred în lucrurile terminate fără greşeală, excesiv şlefuite. Articolele din Baricadele sunt mai degrabă nişte încercări ale unui om care i-a căutat pe ceilalţi şi s-a căutat şi pe sine în toţi anii ăştia.
- Tot mai mulţi jurnalişti şi-au publicat în ultima vreme textele de presă în cărţi. E o formă de a sfida faptul că gazetăria e atât de efemeră?
- Eu nu mă număr printre cei care se plâng că jurnalismul e trecător şi nici nu consider jurnalismul un fel de subspecie a scrisului. Ba chiar cred că, uneori, jurnaliştii le sunt superiori prozatorilor sau poeţilor. Jurnaliştii, în primul rând, nu-şi ratează deadline-urile niciodată. E o rigoare cu care se obişnuiesc: scrii nu scrii, ziarul trebuie să plece la tipografie. În fiecare zi se întâmplă asta, de sute de ani, şi e bine că e aşa. Jurnalismul este o meserie grea, de uzură, dar îţi oferă şi foarte multă libertate, totul e să ştii să ţi-o iei. Se pot face lucruri foarte frumoase în gazetărie, atâta timp cât nu cazi din realitate în ficţiune. Or, realitatea e copleşitoare, e înnebunitor de frumoasă, are nuanţe, bogăţii incredibile, e, adesea, mult peste lumile închipuite din minţile noastre. Deşi îmi doresc foarte mult să scriu şi proză, nu mi-a fost niciodată ruşine că sunt ziarist. Asta mi-am dorit dintotdeauna să fiu. Şi, în general, am fost consecvent cu dorinţele mele.
- Din ce s-a hrănit pasiunea ta pentru jurnalism?
- S-a hrănit pur şi simplu cu ziare. Nu mi-a cultivat-o nimeni.
Te sperie virajul pe care presa ultimilor ani l-a făcut spre online?
Nu mă mai sperie nimic de mulţi ani, ăsta e mersul lucrurilor. Dar nici trecerea asta nu-mi place foarte tare, cum nu-i place niciunui om care s-a obişnuit să răsfoiască zilnic ziare. Din păcate, mediul dictează, iar cititorii în online se comportă diferit, au mai puţin respect pentru munca ziariştilor şi mai multă îndrăzneală decât ar trebui să aibă un consumator. Chiar şi genurile jurnalistice tind să se amestece în online şi să capete nota comună a scriiturii de blog. Dincolo de asta însă, există nişte esenţe, nişte piloni care rămân, indiferent de schimbări. Informaţia de calitate, documentarea bună, scrisul frumos şi nevoia de poveste vor rămâne întotdeauna valabile.
"Nu cred în fericire. Cred însă în frumuseţe, ca valoare absolută"
- Scrisul frumos e tot mai greu de găsit în presă, mai ales în cea cotidiană. Tu ai făcut excepţie, ai declanşat, după propria ta formulare, "revoluţia bunului scris".
- A fost o luptă permanentă cu superiorii mei să fac să supravieţuiască scrisul frumos în paginile unui cotidian - în care primează totdeauna informaţia şi viteza. Voiam să-mi scriu textele dincolo de orice şablon şi inevitabil deveneam un perturbator al liniştii oficiale, ajungeam des la conflicte. Nu-i judec pe acei oameni, fiindcă ţin la ei şi am înţeles şi punctul lor de vedere. Privind înapoi, îmi dau totuşi seama cât de marginale, de mici, au fost victoriile mele. Mai câştigaţi decât mine au fost poate cititorii, care au văzut că se poate şi altfel. "Revoluţia bunului scris" e o sintagmă pe care am găsit-o în anul meu sabatic şi pe care am folosit-o ca motto la site-ul pe care l-am construit, www.andreicraciun.eu. Eu nu cred în fericire, am o structură interioară predispusă la scepticism. Cred însă în frumuseţe, în frumuseţea ca valoare absolută. Iar realitatea e oricum, îndeobşte, grotescă, nu are sens să mai adaugi şi tu, ziarist, urât la ea. Fără un scris frumos, pentru mine nicio poveste nu se justifică.
La lansarea cărţii, prezentat de Florin Piersic Jr.
Te-ai exersat în mai multe specii jurnalistice - reportaj, cronici culturale, editorial - şi pentru toate ai fost premiat de instituţiile de presă. Care din ele e însă mai apropiată felului tău de a scrie?
Eu structural am fost un premiant. Părinţii mei sunt profesori de matematici, am trăit într-o anumită disciplină şi într-un respect pentru şcoală. Şi mi-am văzut de şcoală. Am treizeci şi unu de ani de şcoală în trezeci şi unu de ani de viaţă. Deci eu n-am nevoie de confirmările premiilor, ele au venit că aşa a fost să fie. Cât despre restul, sunt un om destul de expansiv. Am lucrat în multe departamente în redacţii de-a lungul timpului, şi la sport, şi la investigaţii, şi la ceva ce semăna cu "reporteri speciali". Numai la economic n-am fost, căci nu-mi place, nu mă pricep. Mă tot schimbau, fiindcă nu mă potriveam nicăieri, până când, tot pendulând aşa, am ajuns să fiu eu însumi un departament. A fost un privilegiu, de care însă nu mi-am bătut joc. Cel mai bine cred că m-am simţit scriind editorial, opinie, fiindcă acolo şi poezia, cum spunem noi, ziariştii, e îngăduită. Iar eu mi-am propus, la fel ca idolul meu, Radu Cosaşu, ca în ceea ce scriu să nu existe graniţe între genuri.
- O bună parte din cartea ta e dedicată notelor de călătorie. E şi reportajul pe lista favoritelor tale?
În toţi anii mei de jurnalism, am ajuns la concluzia că, dacă nu te ridici de pe scaun, niciodată nimic bun nu ţi se întâmplă. E o artă şi să stai toată viaţa şi să descrii peretele alb din faţa ta, dar asta nu te face reporter. Culmea, deşi eu am un caracter felin - sunt foarte leneş şi aş putea sta cu lunile în acelaşi loc -, după o vreme, exact ca o boală, erupe în mine nevoia de a pleca şi a cuceri spaţii. E o dorinţă de nestăvilit. La urma urmei, ce poate fi mai frumos decât să călătoreşti şi să scrii? Reportajul e o binecuvântare. E visul oricărui jurnalist.
Care e cea mai frumoasă călătorie jurnalistică pe care ai făcut-o?
Toate călătoriile mele sunt şi jurnalistice, oriunde ajung sunt tentat să mă uit în jurul meu şi să scriu. Unele îmi generează pagini de ficţiune, îmi dau personaje de proză scurtă. Altele îmi conferă material pentru consideraţii sociologice, simple note de călătorie sau reportaje mai elaborate. Cea mai frumoasă călătorie de până acum rămâne însă cea din Cuba. Pentru că în Havana am fost cel mai aproape de copilăria mea, întâmplată la sfârşitul comunismului, într-un loc magic de la capătul lumii, pe o alee care se numea, atât de frumos, Aleea Zorilor.
"Foarte puţini jurnalişti buni şi-au întemeiat familii"
- Nu toată lumea s-ar simţi bine să trăiască mereu pe drumuri. E nevoie de vocaţie pentru a fi un bun reporter?
- Unul din şoferii pe care i-am avut la Evenimentul zilei, supranumit "Pompierul", căci chiar a fost pompier, era convins că pe un reporter bun îl recunoşti după cum se dă jos din maşină. Înclin să-i dau dreptate. Fiecare meserie sapă în oamenii care o practică anumite trăsături, pe care le vezi imediat. Da, îi recunoşti după cum fac pasul, după cum vorbesc, după privire, după haine. Aşa cum, la fel de adevărat, fiecare meserie îşi alege oamenii. Iar jurnalismul a cerut întotdeauna oameni liberi. Foarte puţini jurnalişti buni şi-au întemeiat familii, rostul lor a fost mereu împiedicat sau împlinit de continua lor mişcare. Borges, care a iubit ziarele şi care a practicat şi el jurnalismul, a spus că în tinereţea lui nu-şi putea imagina meserie mai romantică decât asta.
- Se spune despre jurnalişti că se pricep la toate, dar la nimic în mod special.
- Îţi spun eu la ce se pricep. Chiar împărţindu-se în zeci de mii de direcţii, chiar alergând, aşa cum o fac, în toate părţile, jurnaliştii înţeleg, ca nimeni alţii, natura umană, fiindcă au acces la culisele lumii ăsteia, în timp ce tot ceea ce văd ceilalţi e doar un spectacol. Sigur, faptul că ştii că nişte oameni pe care alţii îi iubesc sunt în realitate nişte canalii sau nişte imbecili nu te ajută să vezi viaţa prea optimist. Dar există şi reversul medaliei: întâlneşti oameni extraordinari, pe care lumea nu-i cunoaşte şi pe care îi faci subiect de ziar. E o bucurie care se aseamănă cu naşterea unui personaj într-o nuvelă, e un drog foarte puternic. Îţi dă o adicţie teribilă, îţi dă satisfacţie şi te face orgolios, mai orgolios decât ar trebui, de fapt, să fii.
- Te de ce ai ales să faci jurnalism?
Pur şi simplu pentru că iubesc meseria asta. Am intâlnit jurnalişti excepţionali, foarte talentaţi, dar care nu-şi iubeau meseria. Eu sunt întrucâtva atipic, îmi iubesc meseria, cu sinceritate, şi chiar cred că jurnalismul poate schimba lumea. Pentru bucuria de a avea această meserie am făcut destule sacrificii. Au fost luni de zile în care n-am avut nici măcar o zi liberă de la cotidian, nu m-am însurat, n-am făcut copii, locuiesc în aceeaşi garsonieră imundă din mahalaua Teilor, ca acum zece ani, am exact aceeaşi maşină ca şi atunci - un Seat Ibiza cu motor foarte mic. Am ieşit din presa centrală la fel cum am intrat, cu toate astea cu totul altul, purtând cu mine un bagaj de oameni pe care nu l-aş schimba cu nimic.
- Cartea asta te prinde într-un moment de respiro. Ce plănuieşti să faci mai departe? Te mai întorci pe baricadele presei?
M-aş mai întoarce într-o redacţie doar dacă aş găsi locul acela care să îndeplinească criteriile de care am nevoie ca să rămân liber. Nu m-am rupt de presă de tot, am vreo 13 locuri unde scriu, deci locuri de muncă, deşi doar parţial remunerate. Desigur, visez să fiu scriitor cu normă întreagă într-o zi, să mă dedic literaturii, iar presa să fie doar un element de susţinere. Pasiunea pentru literatură e chiar mai mare decât cea pentru jurnalism, îmi fură mult mai mult timp cititul cărţilor decât cititul ziarelor. Dar despre asta, poate, în altă zi.
Carte de vizită:
Andrei Crăciun este jurnalist din toamna anului 2005, când câştigă, în cadrul galei Premiilor Ioan Chirilă, un contract de probă pe durata a trei luni, la Evenimentul Zilei. Între 2009 şi 2013 conduce secţia de publicistică la Adevărul. În 2010, Fundaţia Freedom House îi oferă premiul pentru cel mai bun tânăr jurnalist de cultură. Un an mai târziu, Clubul Român de Presă îl declară cel mai bun editorialist. De la sfârşitul anului 2011, susţine proiectul online România de la Zero. (www.dela0.ro). În 2012, la gala Superscrieri este desemnat şi cel mai bun reporter al anului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
