- Interviurile cu tine se bucură de mare trecere printre cititorii revistei. Felul tău bucuros de a fi face bine, "se ia". Şi cât contează în ziua de azi un fir de zâmbet...
- Într-adevăr, am o stare de spirit foarte bună! Chiar acum vreo câteva zile am făcut o postare pe Facebook, la care am ataşat un filmuleţ cu un tip care spune că foarte mulţi oameni îşi trăiesc viaţa într-o nefericire perpetuă şi asta din pricina drumului pe care şi l-au ales în viaţă, iar expunerea lui se încheie cu întrebarea: "Ce ai face în viaţă, dacă nu ai avea nevoie de bani? Ce ţi-ar face plăcere să faci?". Aşa că mi-am pus şi eu întrebarea asta şi mi-am dat seama că eu fac exact ce mi-aş dori să fac, exact ce-mi place mie cel mai mult să fac. Şi, din fericire, pot să şi trăiesc din asta. Ei, cam aşa a sunat şi postarea mea! Am scris acolo că sunt recunoscător pentru că mi s-a oferit posibilitatea să fac în viaţa asta exact ceea ce-mi place. Recunoscător lui Dumnezeu, în primul rând, recunoscător familiei mele, prietenilor şi colegilor mei cu care lucrez cot la cot şi oamenilor care-mi ascultă muzica şi mă susţin.
- Muzica e doar un capitol din ceea ce îţi place să faci. Rolul de jurat în emisiunea "Vocea României" de la Pro TV a fost un alt meritat şi mare succes. Ai făcut spectacol, alături de ceilalţi colegi ai tăi. Din păcate, Horia Brenciu a plecat...
- Aşa e, numai că emisiunea merge mai departe. Loredana, eu şi Marius Moga tocmai am filmat promo-urile pentru ediţia din această toamnă, iar preselecţiile sunt în plină desfăşurare. Din câte am înţeles, la aceste prime preselecţii a participat cel mai mare număr de concurenţi din toată istoria de până acum a "Vocii României". În plus, emisiunea mai are parte de nişte schimbări, pe care eu le văd ca fiind benefice: s-a schimbat echipa de producţie, adică s-a trecut, de fapt, la o co-producţie româno-ceho-germană. Vom avea o scenă nouă, un decor nou, sonorizarea va fi îmbunătăţită...
- Chiar dacă era poate prea pătimaş uneori, Horia Brenciu ştia să anime emisiunea. N-o să-ţi lipsească?
- Nu cred, fiindcă pot să-l sun în orice secundă şi să vorbesc cu el! (râde) Serios vorbind, e adevărat că noi patru, în varianta cunoscută, aveam o chimie aparte. Mai mult, Brenciu este un om de televiziune sclipitor, cu o experienţă mult mai mare decât a noastră, a celorlalţi trei juraţi şi, peste toate astea, are şi o personalitate vulcanică şi extrem de spumoasă, care îl slujeşte foarte bine şi pe ecran. Aşa că e firesc să-i simţi lipsa, însă am convingerea că şi aşa, în absenţa lui, cu un jurat nou în echipă - sunt sigur că înlocuitorul va fi pe măsură -, vom face treabă foarte bună, astfel că "Vocea României" îşi va păstra consistenţa şi valoarea.
Şeful sectorului suflete
Jurat la "Vocea României"
- Obişnuiţi cu prezenţa ta băşcălioasă şi veselă de pe micul ecran, am fost surprinşi să te vedem în calitatea ta de "judecător" al concursului, extrem de responsabil şi grav, patern de-a dreptul...
- Într-adevăr, eu am spus chiar de la primul sezon că sunt conştient că oamenii sunt surprinşi de tuşa asta a mea părintească, dar eu aşa sunt şi aşa mă comportam încă dinainte de "Vocea...". Sunt un om care investeşte nu doar în muzică, în sensul pragmatic, dar, mai important, eu sunt un om care investeşte în oameni, în suflete: faţă de toţi cei cu care lucrez, eu am această atitudine de tată - le port de grijă, încerc să îi ajut, să îi protejez... Şi asta e o latură nativă a mea, nu e ceva studiat. Fundamental, sunt "setat" să descopăr lucrurile bune din oameni şi din viaţă, în general. Chiar dacă, la prima vedere, un om mi se pare agasant, enervant sau supărăcios ori răutăcios, eu nu îl etichetez imediat, ci încerc să aflu de unde i se trag reacţiile respective, pentru că sunt convins că întotdeauna ele sunt generate de nişte circumstanţe sau de comunicarea deficitară dintre mine şi el. Sunt convins că nimeni nu e, esenţialmente, rău. M-aş bucura teribil dacă aş vedea, în societate, că oamenii ar încerca mai degrabă să se înţeleagă unii pe ceilalţi, decât să-şi alimenteze conflictele. Cred că ţine de fiecare în parte să ne facem viaţa mai frumoasă, cred că fiecare persoană trebuie să facă efortul să fie mai înţelegătoare, mai împăciuitoare, mai înţeleaptă... Ar fi tare bine, nu? Mai ales că - ştim cu toţii - lucrurile rele, negative, ne afectează mai rapid şi pe mai lungă durată decât multe dintre lucrurile pozitive. Deşi n-ar trebui să fie aşa! Cred că mai sănătos ar fi să respingem negativul din start şi să alegem să "absorbim" numai pozitivul.
- Printre zonele pozitive ale activităţilor tale se numără şi preocuparea pentru tinerele talente din muzică lipsite uneori de promovare pe micul ecran şi, deci, deseori aproape necunoscute. Ai remarcat pe cineva în mod special?
- Păi, primele nume care-mi vin în minte sunt artiştii noi pe care îi dezvolt eu, prin "HaHaHa Production": Radio Killer, de care mă ocup de vreo cinci ani, care sunt cvasi-necunoscuţi în România, dar au concerte peste tot în lume, colaborări prin toată Europa şi repurtează succese după succese, apoi Sore, Speak, Jazzy Jo (care şi-a creat o nişă a ei, foarte specială), Mihai Ristea... Uite, pe 1 iulie, o să lansăm un puşti de paisprezece ani, Fresh Kid, pe care l-am descoperit la preselecţiile de la "Românii au talent" şi care m-a impresionat teribil: copilul ăsta îşi scrie versurile, îşi compune singur melodiile şi le mai şi prelucrează, tot singur, pe calculator! Prima dată când a venit în studio, ne-a uluit: cântă la pian şi la chitară, are o voce foarte bună... ce mai, o să facă treabă, nu glumă! Dar sunt şi oameni care nu sunt în "ograda" mea şi care sunt foarte mişto.
Dăruire totală, răspuns pe măsură
- Silviu Paşca o să apară foarte curând, în vară, Feli o să apară în toamnă (deja am înregistrat trei piese cu ea), lucrez în continuare şi cu Stella... Eu am spus clar că toţi cei care vor să ţină aproape şi să pună osul la muncă găsesc la mine uşa larg deschisă. Nu trebuie decât să aibă dorinţă şi răbdare, pentru că lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte, dezvoltarea unui artist adevărat nu se poate face într-o lună. Foarte mulţi au voce şi cred că sunt pregătiţi pentru o carieră muzicală, dar eu le spun tuturor că e important să începi atunci când eşti cu-adevărat pregătit. Ca să nu ai parte numai de o explozie de-o noapte sau de-o vară şi apoi să eşuezi. Inclusiv din punct de vedere psihologic trebuie să fii pregătit, ca să nu te dărâme suflul succesului. Succesul e frumos în teorie, dar, în realitate, te loveşte destul de tare: poţi să-ţi pierzi capul şi s-o iei razna şi de-aici, cât ai clipi, din cauza unor alegeri proaste, te trezeşti ratat şi aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Uite, Dorian, pe care abia l-am lansat, cred că a compus trei albume până acum! Doar pentru el! Că a mai compus şi pentru alţi artişti! Ei, băiatul ăsta munceşte din greu, pentru că îşi doreşte să devină mai bun, să evolueze! Şi să-şi creeze o temelie solidă, să aşeze cărămidă peste cărămidă, nu să se urce pe un mal de nisip care i s-ar putea topi de sub picioare în orice secundă.
- Pari foarte motivat în ce spui. Nu te-ai blazat deloc, deşi munca asta de mentor şi de producător uzează...
- În niciun caz! Sunt la fel de entuziasmat de partea asta de profesie, ba poate chiar mai entuziasmat. Cu cât faci meseria asta mai mult, cu atât îţi dai seama că ai enorm de învăţat. Fiecare proiect în parte aduce o abordare nouă, o provocare nouă, aşa că înveţi nu numai de la şi despre alţii, ci şi de la şi despre tine însuţi. Ceea ce e la fel de valoros.
- Munca asta colectivă nu bruiază creaţia? Mai reuşeşti să te-aduni? Compoziţia presupune singurătate şi concentrare...
- Nu, deloc, fiindcă atunci când inspiraţia vine, las totul baltă! Mă supun ordinelor ei fără să crâcnesc. (râde) Oricum, partea asta de producţie eu o fac după cum simt, după cum îmi place: pe de-o parte, asta înseamnă că nu am un program fix, iar pe de altă parte, înseamnă că nu lucrez decât cu oamenii care îmi plac şi nu lansez decât acele piese pe care le simt. Eu niciodată nu mă gândesc la câştigul financiar, nu-mi fac calcule că "dacă-l lansez pe băiatu' ăsta cu piesa asta, îmi ies nişte bani... ohoho!". Eu mă gândesc: "Mie mi-ar plăcea sau nu să ascult piesa asta?".
O stare de spirit: statul cu mâinile-n sân
- Cunosc o mulţime de oameni cărora le-ar plăcea la nebunie să te asculte cântând undeva, în afara concertelor. Există un asemenea loc în care fanii să te poată întâlni?
- Nu, nu există un astfel de loc. În afara concertelor, care sunt fie mari, în săli ample sau în aer liber, fie mici, în spaţii intime, mai merg uneori prin baruri sau cluburi unde, dacă se pune de-un jam session, particip şi eu cu mare bucurie - mă bag şi la chitară şi la bas, nicio problemă! Cu toba stau mai slab, că mi-e mai greu să-mi coordonez picioarele şi mâinile. (râde) Îmi face mare plăcere genul ăsta de interacţiuni, dar nu există ceva bătut în cuie şi nici nu cred că mi-ar plăcea un astfel de program fix. De fapt, importantă e reacţia publicului, indiferent de cât de amplu sau de restrâns e el: dacă-i vezi pe oameni că au venit să se distreze şi că participă alături de tine, că intră în atmosferă, e minunat, dar dacă-i vezi că stau aşa, cu mâinile-n sân... Eu le-am şi spus de vreo câteva ori în concerte că treaba asta cu statul cu mâinile-n sân nu e doar o atitudine fizică, ci e şi-o stare de spirit. Şi când e o stare de spirit, atunci chiar că e dramatic!
- Îţi propun acum să vorbim puţin despre tine, despre Smiley "cel personal". Viaţa ta e marcată de aceeaşi maturitate şi chibzuinţă care te ajută să birui în plan profesional?
- Am întâlnit şi eu, de-a lungul timpului, oameni care, depăşind o anume vârstă, s-au temut că au ratat anumite perioade sau experienţe de viaţă şi, intrând într-un soi de disperare, şi-au schimbat major comportamentul sau chiar personalitatea. Din fericire, eu nu sufăr de această problemă. Şi în profesie, şi în viaţa personală, toate mi s-au întâmplat treptat şi în perioadele oportune: am trăit ce trebuia, când trebuia. Am atins maturitatea gradual şi complet satisfăcut cu privire la fiecare etapă de viaţă depăşită. Or asta mă fereşte de frustări. În plus, responsabilitatea, seriozitatea şi asumarea îmi vin, probabil, şi din firea mea: sunt un tip destul de echilibrat, niciodată n-am făcut excese de niciun fel... Mă rog, doar excese la dulciuri! De mic am fost topit după dulciuri şi văd că nici acum, la vârsta matură, nu m-am potolit. (râde)
"Dragoste? N-a fost să fie"
- Depinde de perioada de viaţă în care sunt. În principiu, eu n-am fost niciodată genul de cuceritor, n-am alergat după femei. Acum cu-atât mai puţin, din pricina lipsei de timp. Dar chiar şi aşa, având în vedere că sunt singur, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc persoana potrivită, nu m-aş opune unei relaţii serioase. Îmi plac acea linişte şi echilibrul pe care mi le dă starea de cuplu, îmi place să ştiu că mă aşteaptă cineva acasă, o femeie care mă iubeşte pe mine, Andrei. Însă, repet, în perioada asta, nu pot să spun că sufăr teribil fiindcă sunt singur. Pe de-o parte, nu sunt privat de iubire, fiindcă primesc afecţiunea alor mei şi a prietenilor, apoi, locuiesc cu fratele meu, deci nici casa nu mi-e pustie, nu e ca şi cum mi-ar ţiui urechile de singurătate, iar pe de altă parte, o relaţie trebuie întreţinută, hrănită - cu timp, cu atenţie, cu grijă, cu implicare, cu energie... Şi mie, în felia asta de viaţă, aproape tot timpul mi-e acaparat de profesie. Sunt pe punctul să lansez un label nou, "HaHaHouse", care se va axa exclusiv pe muzică electronică. La noi, genul ăsta n-a luat vreun avânt ieşit din comun, spre deosebire de străinătate, unde e foarte gustat, însă în România există foarte mulţi autori care fac muzică electronică foarte bună şi nu sunt băgaţi în seamă de nimeni. Ei, eu vreau să schimb situaţia! Sigur, acum tu o să-mi spui că, pe principiul ăsta, pot să merg aşa, tot dezvoltând proiecte şi aglomerându-mi timpul, până la şaptezeci de ani! Cel puţin! (râde) Şi ai dreptate. Aşa că eu ce aş putea să-ţi răspund? Că, probabil, până acum n-a fost să fie, nu mi-am găsit sufletul pereche, acea relaţie faţă de care să nu mă mai pot eschiva blamând lipsa de timp.
- Nu e şi puţină "modă" la mijloc? Suspect de mulţi bărbaţi frumoşi şi căpătuiţi preferă singurătatea sau o viaţă erotică pasageră unei relaţii în doi. De ce? Le e teamă să se îndrăgostească? Să-şi asume responsabilităţi maritale?
- Asta e chiar o întrebare foarte dificilă! În esenţă, cred că toate aceste potenţiale răspunsuri ascunse în întrebarea ta pot să fie valabile, în funcţie de individ. Apoi, mai trebuie să ţii cont de ceva: societatea asta bazată pe comercial ne bombardează zilnic cu nişte standarde estetice absolut ireale. Cred că nici măcar unu la sută din populaţia planetei nu se încadrează în aceste standarde complet false, care sunt rezultatul Photoshop-ului. Sunt însă mulţi cei care ajung la o viziune deformată, care ajung să creadă că dacă o fată nu arată ca Giselle Bündchen sau un băiat nu arată ca Brad Pitt, atunci nimic altceva nu mai contează. În al doilea rând, mai există o greşeală pe care mulţi o comit şi care ţine de aşteptările născute dintr-un soi de auto-iluzionare. Adică, întâlnesc pe cineva care, la prima vedere, le place şi, automat, încep să-şi creeze în minte o imagine a acelei persoane, care nu are fundament în realitate, ci e alcătuită numai din aşteptările lor, din ceea ce şi-ar dori ei să fie acea persoană. Apoi, după ce îl cunosc pe omul cu pricina, îşi dau seama că imaginea pe care şi-o creaseră ei în minte e destul de îndepărtată de felul în care e acel om în realitate. Şi ăla e punctul de cotitură: pot să aleagă să meargă înainte sau să se lepede de acea persoană, deşi ea, săraca, n-a greşit cu nimic. Din păcate, mulţi aleg varianta a doua, mai ales că se gândesc că azi internetul îţi dă posibilitatea de a intra în legătură cu noi şi noi persoane. O posibilitate cu, practic, infinite opţiuni. De fapt, cred că e vorba de o frică de realitate. E mai uşor să tot alergi după vise, decât să accepţi că nimeni nu e perfect şi că viaţa, inclusiv cea de cuplu, nu e întotdeauna un râu de lapte şi miere. Şi, nu în ultimul rând, să nu uităm de acel element de destin: e foarte greu să-ţi găseşti jumătatea, sufletul pereche. Şi când spun "suflet pereche", mă gândesc la acea iubire deplină, la acea iubire necondiţionată, la acea iubire dumnezeiască, pură, care nu se erodează în timp, care rămâne la fel de vie şi de intensă, indiferent de greutăţile cu care ne e presărată viaţa. Văd împrejurul meu atât de multe relaţii nefericite şi atâtea despărţiri încât, din păcate, nu pot să trag o altă concluzie: în ciuda acestei fantastice deschideri globale, datorată mijloacelor de comunicare moderne, e parcă mai greu ca oricând să-ţi găseşti adevărata jumătate.
- Vine vacanţa! Pentru tine va fi tot o formă de a munci: studio, turnee, concerte...?
- Ce realitate crudă! (râde) Ultima vacanţă pe care am avut-o a fost în ianuarie, dar trebuie să stau bine să mă gândesc dacă în ianuarie ăsta sau cel de anul trecut. Şi, după ce mă gândesc bine, îmi dau seama că a fost în ianuarie 2013! Imaginează-ţi! Adevărul e că, pentru mine, nu există un sezon de vârf: la mine, programul e aglomerat tot timpul anului. Ce să-ţi spun? În iulie o să plec în America, cu câţiva autori de-ai mei, pentru câteva sesiuni de compoziţie şi producţie şi atunci o să pot să mai fur măcar câteva ore pe zi, în care să mă plimb şi să mă mai şi distrez. Deci asta o să fie semi-vacanţa mea. Că în rest, până la sfârşitul anului, sigur nu mai prind nicio evadare, în adevăratul sens al cuvântului.
Superfotogenic şi telegenic
- Una pe o insulă, în ţările calde. Aş vrea să merg într-un loc unde să fie soare şi cald şi linişte.
- Linişte totală?
- (râde) Nu, dacă în viaţa mea ar exista cine trebuie, atunci mi-ar plăcea să mergem acolo împreună.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
