SMILEY - "Sunt mulțumit. Am trăit CE trebuia și CÂND trebuia"

Ines Hristea
Ce ți-ar plăcea să faci dacă...

- Interviurile cu tine se bucură de mare trecere printre cititorii revistei. Felul tău bucuros de a fi face bine, "se ia". Și cât contează în ziua de azi un fir de zâmbet...

- Într-adevăr, am o stare de spirit foarte bună! Chiar acum vreo câteva zile am făcut o postare pe Facebook, la care am atașat un filmuleț cu un tip care spune că foarte mulți oameni își trăiesc viața într-o nefericire perpetuă și asta din pricina drumului pe care și l-au ales în viață, iar expunerea lui se încheie cu întrebarea: "Ce ai face în viață, dacă nu ai avea nevoie de bani? Ce ți-ar face plăcere să faci?". Așa că mi-am pus și eu întrebarea asta și mi-am dat seama că eu fac exact ce mi-aș dori să fac, exact ce-mi place mie cel mai mult să fac. Și, din fericire, pot să și trăiesc din asta. Ei, cam așa a sunat și postarea mea! Am scris acolo că sunt recunoscător pentru că mi s-a oferit posibilitatea să fac în viața asta exact ceea ce-mi place. Recunoscător lui Dumnezeu, în primul rând, recunoscător familiei mele, prietenilor și cole­gilor mei cu care lucrez cot la cot și oamenilor care-mi ascultă muzica și mă susțin.

- Muzica e doar un capitol din ceea ce îți place să faci. Rolul de jurat în emisiunea "Vocea Ro­mâniei" de la Pro TV a fost un alt meritat și mare succes. Ai făcut spectacol, alături de ceilalți colegi ai tăi. Din păcate, Horia Brenciu a plecat...

- Așa e, numai că emisiunea merge mai departe. Lo­redana, eu și Marius Moga tocmai am filmat pro­mo-urile pentru ediția din această toamnă, iar pre­se­lecțiile sunt în plină desfășurare. Din câte am înțeles, la aceste prime preselecții a participat cel mai mare număr de concurenți din toată istoria de până acum a "Vocii României". În plus, emisiunea mai are parte de niște schimbări, pe care eu le văd ca fiind bene­fice: s-a schimbat echipa de producție, adică s-a tre­cut, de fapt, la o co-producție româno-ceho-germană. Vom avea o scenă nouă, un decor nou, sonorizarea va fi îm­bunătățită...

- Chiar dacă era poate prea pătimaș uneori, Horia Bren­ciu știa să anime emisiunea. N-o să-ți lip­seas­că?

- Nu cred, fiindcă pot să-l sun în orice secundă și să vorbesc cu el! (râde) Serios vorbind, e adevărat că noi patru, în varianta cunoscută, aveam o chimie apar­te. Mai mult, Brenciu este un om de televiziune scli­pitor, cu o experiență mult mai mare decât a noas­tră, a celorlalți trei jurați și, peste toate astea, are și o personalitate vulcanică și extrem de spumoasă, care îl slujește foarte bine și pe ecran. Așa că e firesc să-i simți lipsa, însă am convingerea că și așa, în absența lui, cu un jurat nou în echipă - sunt sigur că înlo­cui­torul va fi pe măsură -, vom face treabă foarte bună, astfel că "Vocea României" își va păstra consistența și valoarea.

Șeful sectorului suflete

- Obișnuiți cu prezența ta bășcălioasă și veselă de pe micul ecran, am fost surprinși să te vedem în calitatea ta de "judecător" al concursului, extrem de responsabil și grav, patern de-a dreptul...

- Într-adevăr, eu am spus chiar de la primul sezon că sunt conștient că oamenii sunt surprinși de tușa asta a mea părintească, dar eu așa sunt și așa mă comportam încă dinainte de "Vocea...". Sunt un om care investește nu doar în muzică, în sensul pragmatic, dar, mai important, eu sunt un om care investește în oameni, în suflete: față de toți cei cu care lucrez, eu am această atitudine de tată - le port de grijă, încerc să îi ajut, să îi protejez... Și asta e o latură nativă a mea, nu e ceva studiat. Fundamental, sunt "setat" să descopăr lucrurile bune din oameni și din viață, în general. Chiar dacă, la prima vedere, un om mi se pare agasant, enervant sau supărăcios ori răutăcios, eu nu îl etichetez imediat, ci încerc să aflu de unde i se trag reacțiile respective, pentru că sunt convins că întotdeauna ele sunt generate de niște circums­tanțe sau de comunicarea deficitară dintre mine și el. Sunt convins că nimeni nu e, esențialmente, rău. M-aș bucura teribil dacă aș vedea, în so­cie­tate, că oamenii ar încerca mai degrabă să se înțe­leagă unii pe cei­lalți, decât să-și alimenteze con­flictele. Cred că ține de fiecare în parte să ne facem viața mai frumoasă, cred că fiecare persoană trebuie să facă efortul să fie mai înțelegătoare, mai împăciu­itoare, mai înțe­leap­tă... Ar fi tare bine, nu? Mai ales că - știm cu toții - lu­crurile rele, negative, ne afec­tează mai rapid și pe mai lungă durată decât multe dintre lucrurile po­zitive. Deși n-ar trebui să fie așa! Cred că mai sănătos ar fi să respingem negativul din start și să alegem să "absorbim" numai pozitivul.

- Printre zonele pozitive ale acti­vităților tale se nu­mără și preocuparea pentru tinerele talente din muzică lip­site uneori de pro­movare pe micul ecran și, deci, deseori aproape necu­nos­cute. Ai remarcat pe cine­va în mod special?

- Păi, primele nume care-mi vin în min­te sunt artiștii noi pe care îi dezvolt eu, prin "HaHaHa Production": Radio Killer, de care mă ocup de vreo cinci ani, care sunt cvasi-necunoscuți în România, dar au con­certe peste tot în lume, cola­borări prin toată Europa și repurtează succese după succese, apoi Sore, Speak, Jazzy Jo (care și-a creat o nișă a ei, foarte specială), Mihai Ristea... Uite, pe 1 iulie, o să lansăm un puști de paispre­zece ani, Fresh Kid, pe care l-am desco­perit la preselecțiile de la "Românii au talent" și care m-a impresionat teribil: co­pilul ăsta își scrie versurile, își com­pune singur melodiile și le mai și prelucrează, tot singur, pe calculator! Pri­ma dată când a venit în studio, ne-a uluit: cântă la pian și la chitară, are o voce foarte bună... ce mai, o să facă treabă, nu glumă! Dar sunt și oameni care nu sunt în "ograda" mea și care sunt foarte mișto.

- Dar protejații tăi de la "Vocea României" ce mai fac? Au dispărut și ei în neant? Te mai ocupi de concu­renții pe care i-ai antrenat pe par­cursul emisiunii?

- Silviu Pașca o să apară foarte cu­rând, în vară, Feli o să apară în toamnă (deja am înregistrat trei piese cu ea), lucrez în con­tinuare și cu Stella... Eu am spus clar că toți cei care vor să țină aproape și să pună osul la muncă găsesc la mine ușa larg des­chisă. Nu trebuie decât să aibă dorință și răbdare, pentru că lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte, dezvoltarea unui artist adevărat nu se poate face într-o lună. Foarte mulți au voce și cred că sunt pre­gătiți pentru o carieră muzi­cală, dar eu le spun tuturor că e im­por­tant să începi atunci când ești cu-ade­vărat pregătit. Ca să nu ai parte numai de o explozie de-o noapte sau de-o vară și apoi să eșuezi. Inclusiv din punct de vedere psihologic trebuie să fii pregătit, ca să nu te dărâme suflul suc­cesului. Succesul e frumos în teorie, dar, în realitate, te lovește destul de tare: poți să-ți pierzi capul și s-o iei razna și de-aici, cât ai cli­pi, din cauza unor alegeri proaste, te trezești ratat și aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Uite, Dorian, pe care abia l-am lansat, cred că a compus trei albume până acum! Doar pentru el! Că a mai compus și pentru alți artiști! Ei, băiatul ăsta muncește din greu, pentru că își do­rește să devină mai bun, să evolueze! Și să-și creeze o temelie solidă, să așeze cărămidă peste cărămidă, nu să se urce pe un mal de nisip care i s-ar putea topi de sub picioare în orice secundă.

- Pari foarte motivat în ce spui. Nu te-ai blazat deloc, deși munca asta de mentor și de producător uzează...

- În niciun caz! Sunt la fel de entuziasmat de partea asta de profesie, ba poate chiar mai entu­ziasmat. Cu cât faci meseria asta mai mult, cu atât îți dai seama că ai enorm de învățat. Fiecare proiect în parte aduce o abordare nouă, o provocare nouă, așa că înveți nu numai de la și despre alții, ci și de la și despre tine însuți. Ceea ce e la fel de valoros.

- Munca asta colectivă nu bruiază creația? Mai reu­șești să te-aduni? Compoziția presupune singu­rătate și concentrare...

- Nu, deloc, fiindcă atunci când inspirația vine, las totul baltă! Mă supun ordi­nelor ei fără să crâc­nesc. (râde) Ori­cum, partea asta de producție eu o fac după cum simt, după cum îmi place: pe de-o parte, asta înseamnă că nu am un program fix, iar pe de altă par­te, înseamnă că nu lucrez decât cu oamenii care îmi plac și nu lansez decât acele piese pe care le simt. Eu niciodată nu mă gân­desc la câștigul fi­nanciar, nu-mi fac calcule că "dacă-l lan­sez pe băiatu' ăsta cu piesa as­ta, îmi ies niște bani... ohoho!". Eu mă gân­desc: "Mie mi-ar plăcea sau nu să ascult piesa asta?".

O stare de spirit: statul cu mâinile-n sân

- Cunosc o mulțime de oa­meni cărora le-ar plăcea la nebunie să te asculte cântând undeva, în afara concertelor. Există un asemenea loc în care fanii să te poată întâlni?

- Nu, nu există un astfel de loc. În afara con­cer­telor, care sunt fie mari, în săli ample sau în aer liber, fie mici, în spații intime, mai merg uneori prin baruri sau cluburi unde, dacă se pune de-un jam session, particip și eu cu mare bucurie - mă bag și la chitară și la bas, nicio problemă! Cu toba stau mai slab, că mi-e mai greu să-mi coordonez picioarele și mâinile. (râde) Îmi face mare plăcere genul ăsta de interac­țiuni, dar nu există ceva bătut în cuie și nici nu cred că mi-ar plăcea un astfel de program fix. De fapt, impor­tantă e reacția pu­blicului, indiferent de cât de amplu sau de restrâns e el: dacă-i vezi pe oameni că au venit să se distreze și că participă alături de tine, că intră în atmosferă, e minunat, dar dacă-i vezi că stau așa, cu mâinile-n sân... Eu le-am și spus de vreo câteva ori în concerte că treaba asta cu statul cu mâinile-n sân nu e doar o atitudine fizică, ci e și-o stare de spirit. Și când e o stare de spirit, atunci chiar că e dramatic!

- Îți propun acum să vorbim puțin despre tine, despre Smiley "cel personal". Viața ta e marcată de aceeași maturitate și chibzuință care te ajută să birui în plan pro­fesional?

- Am întâlnit și eu, de-a lungul timpului, oameni care, depășind o anume vârs­tă, s-au temut că au ratat anumite perioade sau experiențe de viață și, intrând într-un soi de disperare, și-au schimbat major com­por­tamentul sau chiar personalitatea. Din fericire, eu nu sufăr de această problemă. Și în profesie, și în viața personală, toate mi s-au întâmplat treptat și în perioadele oportune: am trăit ce trebuia, când tre­buia. Am atins maturi­tatea gradual și complet satisfăcut cu privire la fiecare etapă de viață depășită. Or asta mă ferește de frustări. În plus, responsa­bi­litatea, seriozitatea și asumarea îmi vin, probabil, și din firea mea: sunt un tip destul de echilibrat, nicio­dată n-am făcut excese de niciun fel... Mă rog, doar excese la dulciuri! De mic am fost topit după dulciuri și văd că nici acum, la vârsta matură, nu m-am po­tolit. (râde)

"Dragoste? N-a fost să fie"

- Viața e plină și ea de-acadele, mai ales când e vorba de dragoste, dar tu ești singur. N-aștepți prea mult? Timpul trece... Ce preferi: starea de bărbat angajat într-o relație stabilă sau pe cea de bărbat liber?

- Depinde de perioada de viață în care sunt. În principiu, eu n-am fost niciodată genul de cuceritor, n-am alergat după femei. Acum cu-atât mai puțin, din pricina lipsei de timp. Dar chiar și așa, având în vedere că sunt singur, dacă s-ar întâmpla să întâlnesc per­soana potrivită, nu m-aș opune unei relații serioa­se. Îmi plac acea liniște și echilibrul pe care mi le dă starea de cuplu, îmi place să știu că mă așteaptă cine­va acasă, o femeie care mă iubește pe mine, Andrei. Însă, repet, în perioada asta, nu pot să spun că sufăr teribil fiindcă sunt singur. Pe de-o parte, nu sunt privat de iubire, fiindcă primesc afecțiunea alor mei și a prietenilor, apoi, locuiesc cu fratele meu, deci nici casa nu mi-e pustie, nu e ca și cum mi-ar țiui urechile de singurătate, iar pe de altă parte, o relație trebuie întreținută, hrănită - cu timp, cu atenție, cu grijă, cu implicare, cu energie... Și mie, în felia asta de viață, aproape tot timpul mi-e acaparat de profesie. Sunt pe punctul să lansez un label nou, "HaHaHouse", care se va axa exclusiv pe muzică electronică. La noi, genul ăsta n-a luat vreun avânt ieșit din comun, spre deosebire de străinătate, unde e foarte gustat, însă în România există foarte mulți autori care fac muzică electronică foarte bună și nu sunt băgați în seamă de nimeni. Ei, eu vreau să schimb situația! Sigur, acum tu o să-mi spui că, pe principiul ăsta, pot să merg așa, tot dezvoltând proiecte și aglomerându-mi timpul, până la șaptezeci de ani! Cel puțin! (râde) Și ai dreptate. Așa că eu ce aș putea să-ți răspund? Că, probabil, până acum n-a fost să fie, nu mi-am găsit sufletul pereche, acea relație față de care să nu mă mai pot eschiva blamând lipsa de timp.

- Nu e și puțină "modă" la mijloc? Suspect de mulți bărbați frumoși și căpătuiți preferă singu­ră­tatea sau o viață erotică pasageră unei relații în doi. De ce? Le e teamă să se îndrăgostească? Să-și asu­me responsabilități maritale?

- Asta e chiar o întrebare foarte dificilă! În esență, cred că toate aceste potențiale răspunsuri ascunse în întrebarea ta pot să fie valabile, în funcție de individ. Apoi, mai trebuie să ții cont de ceva: societatea asta bazată pe comercial ne bombardează zilnic cu niște standarde estetice absolut ireale. Cred că nici măcar unu la sută din populația planetei nu se înca­drează în aceste stan­dar­de complet false, care sunt re­zultatul Photoshop-ului. Sunt însă mulți cei care ajung la o viziune de­for­mată, care ajung să creadă că dacă o fată nu arată ca Giselle Bündchen sau un băiat nu arată ca Brad Pitt, atunci nimic altceva nu mai con­tează. În al doilea rând, mai există o greșeală pe care mulți o comit și care ține de aș­teptările născute dintr-un soi de auto-iluzionare. Adică, întâl­nesc pe cineva care, la prima vedere, le place și, automat, încep să-și creeze în minte o ima­gine a acelei persoane, care nu are fundament în realitate, ci e alcă­tuită numai din aș­tep­­tările lor, din ceea ce și-ar dori ei să fie acea per­soa­nă. Apoi, după ce îl cunosc pe omul cu pricina, își dau sea­ma că imaginea pe care și-o creaseră ei în minte e destul de îndepărtată de felul în care e acel om în realitate. Și ăla e punctul de cotitură: pot să alea­gă să meargă înainte sau să se lepede de acea per­soană, deși ea, săraca, n-a greșit cu nimic. Din pă­ca­te, mulți aleg va­rianta a doua, mai ales că se gân­desc că azi internetul îți dă posibilitatea de a intra în legătură cu noi și noi persoane. O posibilitate cu, practic, infinite opțiuni. De fapt, cred că e vorba de o frică de realitate. E mai ușor să tot alergi după vise, decât să accepți că nimeni nu e perfect și că viața, inclusiv cea de cuplu, nu e întotdeauna un râu de lapte și miere. Și, nu în ultimul rând, să nu uităm de acel element de destin: e foarte greu să-ți găsești jumătatea, sufletul pereche. Și când spun "suflet pereche", mă gândesc la acea iubire deplină, la acea iubire necondiționată, la acea iubire dumnezeiască, pură, care nu se erodează în timp, care rămâne la fel de vie și de intensă, indiferent de greu­tă­țile cu care ne e presărată viața. Văd împrejurul meu atât de multe relații nefericite și atâtea despărțiri încât, din păcate, nu pot să trag o altă concluzie: în ciuda acestei fantastice deschideri globale, datorată mijloacelor de comunicare moderne, e parcă mai greu ca oricând să-ți găsești adevărata jumătate.

- Vine vacanța! Pentru tine va fi tot o formă de a munci: studio, turnee, concerte...?

- Ce realitate crudă! (râde) Ultima vacanță pe care am avut-o a fost în ianuarie, dar trebuie să stau bine să mă gândesc dacă în ianuarie ăsta sau cel de anul trecut. Și, după ce mă gândesc bine, îmi dau seama că a fost în ianuarie 2013! Imaginează-ți! Adevărul e că, pentru mine, nu există un sezon de vârf: la mine, programul e aglomerat tot timpul anului. Ce să-ți spun? În iulie o să plec în America, cu câțiva autori de-ai mei, pentru câteva sesiuni de compoziție și producție și atunci o să pot să mai fur măcar câteva ore pe zi, în care să mă plimb și să mă mai și distrez. Deci asta o să fie semi-vacanța mea. Că în rest, până la sfârșitul anului, sigur nu mai prind nicio evadare, în adevăratul sens al cuvântului.

- Presupunând, totuși, că ai avea timp, ce fel de vacanță ți-ai dori?

- Una pe o insulă, în țările calde. Aș vrea să merg într-un loc unde să fie soare și cald și liniște.

- Liniște totală?

- (râde) Nu, dacă în viața mea ar exista cine tre­buie, atunci mi-ar plăcea să mergem acolo împreună.