Fotograful şi lăcusta
Stau privindu-se ochi în ochi, în mijlocul savanei africane. Fotograful n-a mai văzut vreodată o asemenea lăcustă: picioare posterioare puternice, antene scurte şi sârmoase, spatele cu reflexe violet. Insecta îşi leagănă corpul încolo şi încoace. Va face saltul dintr-o clipă în alta.
Nici lăcusta n-a mai văzut vreodată un asemenea om: se apleacă deasupra ei cu aparatul de fotografiat, apoi rămâne încremenit, parcă ar sta la pândă. În acest sector al Parcului Naţional Gorongosa se întâlnesc de obicei doar lei, bivoli şi elefanţi. Omul va apăsa pe declanşator dintr-o clipă în alta.
Piotr Nascrekţi a trăit de mii de ori întâlniri ca acestea, în zona sălbatică a Mozambicului - şi totuşi, are în vizorul aparatului său, de fiecare dată, un animal diferit. Ca entomolog, el lucrează pentru Muzeul de zoologie comparată al Universităţii Harvard. Însă fotografiile lui nu sunt făcute exclusiv în scopuri de cercetare. "Cine se uită la ele", spune Nascrekţi, "îşi dă seama cât de minunate şi de complexe sunt aceste vietăţi".
Le urmăreşte cam jumătate de an, călătorind în Costa Rica, Noua Guinee sau Botswana, iar în bagaje îşi duce cortul şi un studio fotografic mobil. "Insectele sunt nişte modele excelente, ne ajută să clarificăm multe din aspectele evoluţiei speciilor", spune fotograful-cercetător. El le studiază de 25 de ani - o durată infimă, dacă o compari cu istoria animalelor.
Un trilion de insecte
Piotr Nascrekţi cunoaşte şi micile viclenii ce fac parte din această excepţională capacitate de adaptare: unii din subiecţii fotografiilor sale ştiu să se camufleze atât de bine, încât devin, practic, invizibili. De pildă, insectele numite călugăriţe îşi iau uneori înfăţişarea unor crenguţe subţiri şi sunt în stare să atârne ceasuri întregi într-un copac, cu capul în jos. Există şi lăcuste pe care le poţi confunda oricând cu frunzele veştede, colorate în maroniu şi verzui, cu aspect scorojit şi cu marginile crestate. Dar în lupta pentru supravieţuire nu e obligatoriu să iei o formă nebătătoare la ochi. Şi culorile stridente, veninul sau comportamentul agresiv şi grotesc le pot asigura insectelor un anumit avantaj în competiţia pentru dobândirea unui loc pe pământ. De pildă, un fluture din Africa se hrăneşte cu lacrimile prelinse din ochii bivolilor şi vacilor. Masculul unei călugăriţe africane îi ţine închisă gura femelei în timpul împerechierii, ca să se asigure că nu va fi devorat după aceea.
Spre norocul nostru, de fapt, deoarece fără ele n-am putea supravieţui. N-ar exista nici bumbac, nici mere sau căpşuni, nici cafea - cel puţin o treime din alimentele cunoscute şi folosite de noi ar dispărea, dacă insectele n-ar asigura polenizarea plantelor. Lanţul trofic s-ar prăbuşi. Iar lumea s-ar îneca în gunoaie, fiindcă tot insectele descompun resturile de plante şi cadavrele animalelor. Numai coloniile de furnici distrug mai multă carne decât toate maniferele carnivore la un loc.
Specialiştii apreciază că mai există încă aproape 80 de milioane de specii de insecte necunoscute. De aceea, Nascrekţi are câteodată prilejul să trăiască acest moment special: când găseşte o insectă pe care n-a mai văzut-o vreodată, când cercetează şi constată că nimeni n-o cunoaşte. "E pur şi simplu extraordinar să fii primul om care descoperă o nouă formă de viaţă", se entuziasmează el. "Iubesc această parte a muncii mele". Până acum, a îmbogăţit nomenclatorul entomologiei cu peste o sută de specii noi, le-a încadrat în ordinele şi familiile existente, iar ultima parte a numelui are libertatea s-o aleagă el însuşi. Aşa se face că, undeva în Africa, sare prin ierburi o lăcustă deosebit de frumoasă, al cărei nume aminteşte de cel al soţiei lui Nascrekţi: Acilacris kristinae.
Cap - creier - antene;
Torace - canalul salivar - scheletul extern;
Abdomen - sistemul nervos - perechea de aripi - tubulii lui Malpighi (corespund rinichilor) - inima - sistemul digestiv - acul.
Oricât ar arăta de diferit unele faţă de altele - furnicile, fluturii sau lăcustele - toate insectele au aceeaşi structură de bază. Ea se compune din trei părţi: capul, toracele şi abdomenul, care sunt divizate în segmente prin crestături vizibile. O platoşă chitinoasă îndeplineşte rolul de schelet extern. Întrucât el nu poate creşte, insectele sunt nevoite să năpârlească la intervale regulate. Toate insectele au şase picioare ataşate de torace. Unele posedă una sau două perechi de aripi. La cap, atrag atenţia în primul rând ochii mari, alcătuiţi dintr-o multitudine de faţete. Insectele respiră prin trahee - tuburi care le străbat întreg corpul, realizând aprovizionarea organelor cu oxigen.
Oameni şi urşi
Marele panda se numără printre speciile de animale aflate pe cale de dispariţie. Se apreciază că efectivele care mai trăiesc în libertate s-ar ridica la cel mult 1600 de exemplare. De aceea, angajaţii Parcului Naţional Wolong din China se străduiesc să crească ursuleţii panda pentru a le da apoi drumul în sălbăticie. O primă tentativă a eşuat în chip jalnic, în anul 2005. Un tânăr mascul pus în libertate a supravieţuit doar pentru puţină vreme. Se presupune că a fost ucis într-o luptă cu semenii lui sălbatici. De aceea, directorul Zhang Hemin a luat o decizie cu totul neobişnuită, chiar bizară, la prima vedere. Dorinţa lui este ca ursuleţii să ajungă la maturitate sub îngrijirea oamenilor, însă fără a avea ocazia să vadă cu ochii lor vreun om. Ca să nu capete deprinderi de animale domestice. E de bun augur pentru urşi, dar foarte neplăcut pentru angajaţi. Căci aceştia nu mai au voie să se apropie de puii de panda decât după ce s-au îmbrăcat în costume nostime, pufoase şi cu urechi, ca jucăriile de pluş, care îi fac să se simtă caraghioşi, de parcă s-ar duce la un carnaval. Iar aspectul nu e singurul inconvenient. Pentru a crea o impresie totală de autenticitate, costumaţia de camuflaj este "parfumată" cu fecale de panda şi cu urină "originală". Şi, în tot acest timp, ce fac puii de urs? Până vor fi destul de mari şi de puternici ca să poată trăi pe cont propriu în libertate, ei se lasă îngrijiţi ca nişte copii de personalul Parcului Naţional, se joacă şi apoi mai lenevesc ori trag un somn bun, dacă au chef.
În orice caz, ideea cu costumele alb-negre s-a dovedit salutară. În 2012, masculul numit Tao Tao a fost transportat în habitatul lui natural, unde vieţuieşte şi în prezent, ceea ce înseamnă că a izbutit să găsească o cale de comunicare cu fraţii lui sălbatici. Şi femelei Zhang Xiang pare să-i priască libertatea, de care se bucură de câteva luni. Noi, oamenii, facem adesea lucruri ridicole. Dar iată că, uneori, merită.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
