- Deşi ai prezentat numeroase emisiuni de divertisment, memoria telespectatorului n-a fost marcată atât de ele, cât de prezenţa ta. O fată frumoasă, de un firesc... nefiresc în ziua de azi, luminoasă, spontană, veselă şi mereu zâmbitoare. O adiere de primăvară! Oare unde ai dispărut?
- Ce tare mă bucură o astfel de îngrijorare! Pentru că sunt atât de multe proiecte noi, atâtea chipuri noi pe micul ecran, încât, la un moment dat, te gândeşti că dacă iei o pauză de o lună-două şi stai puţin tu cu tine şi te gândeşti ce vrei să faci în continuare, există riscul ca oamenii să te uite. Din cauza asta eu sunt foarte activă pe Facebook, comunic cu cei care mă îndrăgesc, le răspund la mesaje, postez în fiecare zi câte ceva (mici texte despre lucruri care îmi plac, care mă impresionează, întâmplări prin care trec, întâlniri importante etc). Oamenii sunt foarte receptivi la ceea ce le transmit, ceea ce înseamnă că am izbutit să-mi construiesc un statut, că această carieră în televiziune, pentru care am muncit, nu a fost doar o vânare de vânt. Dar să revin la întrebarea ta. După încheierea concursului "Dansez pentru tine", de la Pro TV, simţeam nevoia de o perioadă de recuperare. Efortul fizic fusese crâncen şi - recunosc - ajunsesem să frizez limita epuizării. Însă, dacă în acel moment aş fi primit o propunere de proiect solidă, n-aş fi stat pe gânduri şi m-aş fi pus pe treabă. Dar pentru că ofertele au lipsit, am considerat că e un bun prilej să-mi recapăt forţele şi să mă adun eu cu mine.
- Să ne întoarcem atunci la zâmbetul tău de poveste! De unde l-ai moştenit?
- Eu sunt din Măgeşti, de lângă Oradea, vin dintr-o familie de oameni educaţi şi cu o ireproşabilă moralitate. Mama e cosmeticiană, iar tata a fost un inginer iscusit, transformat, după nişte ani, în primar. Acum nu ştiu să spun dacă zâmbetul l-am "preluat" de la mama, tata sau bunica. (râde) Probabil că de la aceasta din urmă, fiindcă persoanele cu care mă întâlneam în copilărie remarcau, deseori, că semănam foarte bine cu ea. Oricum, sunt convinsă că zâmbetul meu se datorează, în mare parte, acelor ani de început de viaţă, când nu aveam nicio grijă, când zilele îmi erau mereu senine şi, de la răsăritul soarelui până la apus, mă dedam la tot felul de năzdrăvănii, în acel peisaj parcă desprins din poveşti. Măgeştiul se află într-o zonă splendidă: dealuri şi văi, păşuni acoperite cu flori şi păduri de un verde profund, care mie mi se părea că se întind până la infinit. În spatele casei aveam şi o livadă, care până la mutarea în Oradea a fost principalul meu teren de joacă. Acolo deveneam un explorator înfocat, care cunoştea până şi cele mai de sus ramuri ale fiecărui copac. Asta, când nu eram serioasă, adică atunci când îi ajutam pe ai mei la strânsul fructelor sau prin grădina de legume!
Frumoasa din Bihor
Oaza de linişte de la Măgeşti
- Cum ai ajuns din livadă pe micul ecran? Asta ţi-ai dorit din pruncie?
- Nu, pe vremea aceea visam să devin actriţă. Eram fascinată de filme, şi orice premieră la televizor sau la cinematograf era imediat "devorată". În plus, aflasem că purtam şi un soi de semn al destinului: mama o admira atât de mult pe doamna Ilinca Tomoroveanu, încât, atunci când a rămas însărcinată cu mine, a zis că dacă va avea tot o fetiţă - mai am o soră, cu trei ani mai mare, Natalia, care azi e profesoară de română şi engleză în Oradea - o s-o boteze Ilinca. Şi iată cum soarta mi-a hărăzit să port prenumele unei extraordinare actriţe! Cât priveşte televiziunea, ea a intervenit mai târziu şi a fost rezultatul unui concurs de împrejurări, nu împlinirea unui vis. În clasa a IX-a m-am mutat în Oradea, dând admitere la Liceul Pedagogic. Natalia era un model pentru mine şi cum ea era eleva acestui liceu, alegerea a venit de la sine. La vremea aceea, eu eram o fetiţă timidă, ruşinoasă şi complet lipsită de impresia că aş fi vreo frumuseţe. Când vreun cunoscut îmi spunea că sunt drăguţă, mă înroşeam şi imediat lăsam ochii în pământ. Cu toate astea, la insistenţele unor colege de clasă, am mers la Balul Bobocilor şi acolo am fost desemnată Miss Boboc. Ceea ce a venit ca o surpriză fantastică pentru mine, ridicându-mi propriile cote de încredere. Apoi, în clasa a X-a, am primit la şcoală pliantul care anunţa organizarea concursului "Miss Bihor". La sfârşitul săptămânii, când m-am dus acasă, la Măgeşti, i-am întrebat pe ai mei: "Uite, aş putea să particip şi eu?". Tata mi-a răspuns fără ezitări: "Sigur că poţi să participi, dar să fim serioşi, doar n-oi fi tu cea mai frumoasă din judeţ!". Opinia lui m-a ambiţionat enorm şi am început să mă pregătesc intens: cursuri de mers, lecţii de pozat etc. Problema a fost că, numai cu câteva zile înainte de concurs, tata s-a îmbolnăvit grav şi eu am vrut să renunţ şi să stau cu el la spital. El mi-a zis însă: "Dac-ai început, trebuie să termini. Du-te!". Şi m-am dus. Şi am şi câştigat! Ţin minte că mi-am luat coroniţa şi buchetele de flori şi, imediat ce-am coborât de pe scenă, am fugit într-un suflet la tata, la spital. A fost foarte
Pe dealurile copilăriei
Prietenă bună cu cărţile
- Şi acum ştii ce vrei? Ţi-ai găsit direcţia în viaţă?
- În viaţă da, în televiziune nu. Să încep cu televiziunea: dacă la un moment dat aveam un "scenariu" gata scris în minte, cum că asta aş vrea şi asta ar trebui să fac, în clipa de faţă, încerc să mă adaptez la schimbările constante care se produc în acest domeniu. Ce a fost vandabil acum zece sau chiar cinci ani azi nu mai este pe gustul publicului şi atunci e nevoie ca şi eu să-mi ajustez opţiunile. În televiziune stai pe nisipuri mişcătoare. M-am obligat să nu mai am aşteptări şi, ca urmare, sunt ferită şi de dezamăgiri. Iau lucrurile cum vin şi nu îmi mai propun decât să nu mă abat de la principiile mele: bun simţ, corectitudine, seriozitate, calitate.
Portretul lui Făt Frumos
Cu partenerul din "Dansez pentru tine"
- Structural, eu sunt genul de femeie care are nevoie de o familie (aşa cum este a mea): îmi doresc un soţ şi un copil, un cămin aşezat... În plus, am ajuns la vârsta la care îmi pot asuma şi această postură, pe care am "studiat-o" la părinţii mei, deşi mi-e greu să cred că l-aş putea reproduce fidel. Din păcate, trăim azi într-un alt soi de societate - mult mai haotică şi mai superficială - însă voi încerca şi sper că voi şi izbuti să mă apropii cât mai mult de modelul lor. Mă gândesc serios la paşii pe care trebuie să-i fac în continuare în direcţia asta, fiindcă mâine-poimâine împlinesc 28 de ani. Mai mult, întotdeauna mi-am dorit să am copii de tânără, ca să pot să cresc împreună cu ei, să nu se creeze acea inevitabilă breşă dintre generaţii. Acum, să nu se înţeleagă că am intrat în panică şi vreau să-mi alcătuiesc o familie chiar mâine! Cred că lucrurile vin în viaţa noastră atunci când e momentul lor, dar important e că sunt pregătită şi deschisă ideii de a porni şi pe această cale.
- Cum ar trebui să fie bărbatul care să-ţi devină partener de viaţă, astfel încât să se potrivească modelului părinţilor tăi? Şi cât ai fi dispusă să laşi de la tine, în cazul când fotografia ar fi "mişcată"?
- Îmi doresc un om care să vadă în căsnicie o relaţie bazată pe respect, o iubire aşezată, iar nu o îndrăgosteală gen foc de paie. În ce priveşte "cât aş fi dispusă să las de la mine"... problema mea este că eu pot să iert, dar nu pot să uit. De aceea cred că n-aş putea să trec peste momentul în care mi-aş pierde respectul şi încrederea faţă de partenerul meu de viaţă. De pildă, dacă soţul meu m-ar înşela, iar eu aş afla, aş putea să iert şi să-i acord o nouă şansă, însă problema este că nu aş uita ce s-a întâmplat şi, odată ce mi-am pierdut încrederea în el, este limpede că nu aş face decât să amân sfârşitul relaţiei. Ea s-ar eroda din lipsă de încredere, până când s-ar destrăma definitiv, aşa că mai bine ar fi să nu mai amânăm. Aşadar, mi-ar plăcea să am alături de mine un bărbat care să-mi fie fidel sau, în cel mai rău caz, să fie măcar atât de inteligent, încât să nu aflu că a călcat strâmb. Până acum, eu am avut cinci iubiţi mari şi laţi. (râde) N-am avut relaţii de o noapte, de o săptămână sau de o lună, am avut doar relaţii de la doi ani şi jumătate în sus. Am iubit, am visat alături de fiecare dintre aceşti oameni... Adevărul e că de când m-am despărţit de Ciprian (n. red. fotbalistul Ciprian Marica), nu am mai fost implicată în nicio relaţie. Dar cum spuneam, nu mă aflu la vânătoare de bărbaţi. Acum mă concentrez pe ceea ce voi face în carieră, iar dacă, sau când se va întâmpla o întâlnire de dragoste adevărată, ea va fi binevenită în viaţa mea.
- Ce altceva îţi mai întreţine zâmbetul, Ilinca?
- Acum, de când sunt în perioada asta de pauză profesională, îmi place mult să petrec ore întregi citind. Mai ales când sunt zile ploioase şi nu am nicio obligaţie, stau închisă în casă şi citesc. Dacă nu citesc, mi-am păstrat plăcerea de a vedea filme. De toate soiurile: de dragoste, SF-uri, de acţiune, fantezie, dar şi desene animate. Ador ca duminica, la ora 10, să mă duc la film! În altă ordine de idei, am început să mă familiarizez cu istoria artei: mi-am cumpărat cărţi şi am intrat într-un program de studiu destul de alert şi riguros. Iar cândva, la un moment dat, îmi doresc să iau lecţii de pian. Mi-ar plăcea foarte mult să învăţ să cânt la acest instrument. În rest, sunt mare amatoare de plimbări prin parc, iar dacă am vreme, dau fuga la mama, la Măgeşti. Acolo e oaza mea de linişte şi "bateria" vieţii mele: nu doar că mă cuibăresc în braţele mamei şi ale surorii mele - numai ele mi-au mai rămas, căci tata, din păcate, a murit în urmă cu şase ani -, nu doar că-mi revăd prietenii, dar pot să ascult păsărelele şi să hălăduiesc după pofta inimii pe dealurile acelea verzi, care ţi se pare că te pot urca până la cer.
- Să încheiem cu o privire aruncată spre viitorul tău profesional.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
