Soldaţii de fum

- În fiecare an, de Paşti, în Ţinutul Momârlanilor din Hunedoara, are loc un Drum al Crucii la care participă oameni din toate colţurile ţării. Povestea lui începe cu un veac în urmă. Ea nu este legată doar de jertfa lui Hristos, ci şi de cea a ostaşilor noştri care au căzut aici în Primul Război Mondial. Drumul Crucii a început tocmai pentru ca trupurile lor neîngropate şi sufletele rătăcitoare să-şi afle odihna -

Faţă în faţă cu moartea

Vara lui 1916 fusese tare frumoasă pentru români. Trecuseră munţii în Transilvania, într-un iureş, şi ocu­paseră, până la sfârşitul lui august, Braşovul, Sfântul Gheorghe, Gheorghieniul, Miercurea Ciuc şi Orşova. Cei de-un sânge cu ei îi primiseră peste tot cu bucurie. Apoi, odată cu toamna, a ve­nit contralovitura armate­lor austro-ungaro-germane. Ra­pidă, dură şi organi­zată, o imensă maşinărie de război, pusă la punct ca un ceas care ştia să scuipe moartea în fie­care secundă. Am fost loviţi în acelaşi timp în Ardeal, dar şi în sudul Dobrogei, unde feldmareşalul Mackensen a izbândit o mare victorie. Aşa am fost siliţi, dintr-o dată, să luptăm pe două fronturi, care aveau o lungime uriaşă, de 1200 de kilometri. Soldaţii noştri au fost nevoiţi să se retragă din Transilvania, pen­tru a apăra crestele mun­ţilor. Nicolae Pătrăşconiu, un tânăr ofiţer care a luptat în bă­tălia Jiului, avea să scrie: "Nu numai că nu aveam mi­traliere sau armament de în­soţire, dar fiecare unitate avea un număr apreciabil de oameni fără puşti, care aş­tep­tau înapoi, să ia arma de la un rănit sau de la un mort". Ro­mânii au luptat cu ce au putut. Nu atât cu armele, cât cu ini­ma. Ea era mare şi fierbinte. Un comandant le scria osta­şilor săi: "Poziţiile noastre nu se vor părăsi decât atunci când va rămâne un singur om. Murind cu toţii pe poziţiile noastre însemnează că am lup­tat. Eu voi veni alături de voi pentru a muri cu voi. Aşa vom rezista până la ultima picătură de sânge!". Şi au rezistat.

Constantin şi camarazii săi

În octombrie, pe culmile munţilor de deasupra de­fi­leului Jiului se lăsase frigul. Vântul, ploaia şi, de acum, lapoviţa, li se strecurau bieţilor ostaşi prin man­talele umede şi reci, înghe­ţându-le oasele şi inimile. Cul­mile se albeau peste noapte de brumă şi zăpadă, iar iarba începea de­ja să pălească. Ve­ni­se iar­na, iar ei fră­mân­tau în tranşee no­roiul îngheţat, sor­bind din buzele vi­nete câte o ţigară ră­tă­cită prin buzunare. Erau pu­ţini, rebegiţi şi fără arme. De abia ai fi putut strânge câte o puşcă la doi-trei. Şi aia nu avea întot­dea­una destule gloanţe.
În faţa lor, duşmanii păreau mai mulţi şi mai bine echipaţi. Dar aşa par întotdeauna duşmanii, iar ei nu aveau de gând să dea înapoi. Acolo li se aflau părinţii, soţiile şi copiii, pământul lor. Afară de asta, şi coman­danţii le ordonaseră să nu dea înapoi nicio palmă - "Trupa care nu mai poate să înainteze să moară pe poziţie!". Da, da. Chiar aşa scria în ordinul pe care îl citise comandantul Constantin, la lumina lămpaşului. Iar ei aveau să îi respecte cuvântul, să-l asculte cum şi cât puteau. Chiar dacă nu prea aveau haine, şi nici mâncare, şi nici puşti. Aşa îi prinseseră duşmanii şi istoria. Fără arme. Doar cu curajul care le mai încălzea puţin mădularele arse de frig. Un comandant din ar­ma­ta austro-ungară telegrafia la centru - "Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de aşteptat decât numai prin aducerea de forţe importante din partea noastră".
Când s-a declanşat bătălia, românii nu s-au lăsat. Au tras cu ce au putut, apoi i-au luat în baionete. Iar nemţii le-au răspuns cu mitraliere şi tunuri. O dată şi încă o dată i-au atacat, iar românii au murit cu sutele, la început, iar apoi cu miile. Pe culmea Straja, deasu­pra localităţii Lupeni, au pierit într-o singură noapte 385 de flăcăi din Regimentul 58 de Infanterie Gorj. Un munte de trupuri. Au murit toţi, până la unul, aşa cum le spusese regele şi cum îi îndemna inima. Între ei a fost şi comandantul lor, Constantin. Despre el nu mai ştim astăzi prea multe. Doar că a murit alături de ai săi. Şi că se va fi luptat ca un leu. Alt­minteri, mo­mârlanii nu i-ar mai fi ţinut minte numele, botezând după el locul în care a căzut. Iar apei lângă care i-au îngropat pe ostaşi i-au spus "Pâ­râul Crucii". Aşa, ca să le aducă aminte de jertfa lui Hristos şi să le dea, măcar prin nume, slujba şi rugăciunile de care nu avuse­seră parte după moarte.
Cu totul, la luptele de pe vârful Straja, au murit, în 1916, 1524 de români. Au ţi­nut piept duşmanilor în acel început de iarnă, până când puhoiul austro-ungaro-ger­man a fost prea puter­nic şi s-a revărsat ca un tăvălug pes­te bieţii români.

Soldatul de ceaţă

Plouase toată ziua şi a­cum, după ce ropotele se mai linişti­seră, soarele spărsese norii şi lin­gea cuminte pajiş­tea din vârf. Era lumină şi, din pădure, de jos, se ridicau vălă­tuci de abur. Ion Ulari, baci mare la stâna de pe mun­tele Mutu, afla­tă aproa­pe de vârful Straja, pusese la prins lap­tele muls de dimi­nea­ţă şi acum pre­gă­tea focul pentru seară. Era linişte cât vedeai cu ochii. Nici ţipenie de om sau vietate, numai el şi cerul care acum se albăs­trea. Se gândi să iasă afară din stână şi să se uite dacă vremea se îndreaptă de-a bine­lea, să ştie dacă pleacă au ba, dis de dimineaţă, cu ca­şul spre Petroşani. Se rezemă de bârnele ocolului pen­tru oi şi-şi aruncă ochii spre cer. Când i-a coborât, l-a văzut. Răsărise de nicăieri, chiar acolo, în mijlocul pajiştii. Baciul se frecă la ochi nedumerit. O clipă, doar o clipă, a crezut că ochii, care-l slujiseră cu cre­din­cioşie toată viaţa, îi joacă feste. Dar nu, îl vedea acum limpede - era un soldat lungan şi slab, îmbrăcat ciudat, cu haine parcă din alte vremuri. Era ponosit şi căra în spate o puşcă lungă şi veche, cu baionetă-n vârf, cum baciul nu mai văzuse decât pe la moşii care dosiseră câte una din Primul Război Mondial. Solda­tul mergea încet, parcă avea plumb în picioare, fără să se uite în dreapta şi în stânga. Ulari l-a urmărit cu pri­virea până când un snop de brazi l-a ascuns. L-a văzut apoi trecând de el şi, dintr-o dată, ca şi cum l-ai fi luat cu mâna, a dispărut. A simţit atunci că-i trec fiori reci pe spinare. Deşi era baci vechi la stâna din mun­te şi văzuse multe-n viaţă, soldatul acela târşâin­du-şi picioarele, obosit, prin aburii dimineţii, îl tulbu­rase adânc. Hotărât lucru, aici ceva nu era curat. Şi-şi aminti de-o istorie veche, spusă seara la foc de cio­bani, despre o întâmplare asemănătoare, trăită mai de­mult de unul Lorinţ, un baci vrednic, de cuvântul că­ruia nu se îndoia nimeni. El povestise că, într-o zi, după o ploaie năprasnică, a văzut tot aşa, un soldat tre­când spre munte. Unul care venea din vechime, după cum arătau şi puşca, şi hainele. O vedenie stranie, care dispăruse ca luată de vânt. Da, da. Aici nu-i lucru curat, se gândi Ulari şi intră în stână abătut, de parcă-şi văzuse sfârşitul.

Morţii vii

Martin Domokos lucra de mult timp la cabana de lângă vârful Straja. Îi cunoştea muntelui toate năbă­dăile, căci îi învăţase firea şi purtarea. În ziua aceea dă­duse o ploaie repede, ca toate ploile de vară, şi acum aerul era limpede şi curat ca lacrima. El trebă­luia în cabană, aşa cum făcea în fiecare zi. Era în ca­me­ra sa când în faţa ochilor i-au apărut, din senin, sol­da­ţii. Nu-i pu­tea vedea limpede. Si­lue­tele lor nu erau clare, le ghicea mai mult, ca printr-o pâclă, ca şi cum s-ar fi deschis o bortă în lumea noastră şi prin ea putea să străvadă un crâmpei din cealaltă. Să fi fost cam cincizeci de oameni. O companie. Sol­daţi amă­râţi, îmbră­caţi care cum se nime­rise, în nişte uniforme ciu­date, din alt timp. Unii erau doar în cămaşă şi des­culţi, iar alţii aveau pe ei şi tuni­ca. Treceau ca mâ­naţi de ceva, fără să se uite la el, fără să poată spune nimic, fiinţe de abur, la fel ca cel ridicat de ploaie în pădure. Când au dispărut, Martin a ieşit afară după ei, dar pe pajiştea însorită nu mai era nimeni. Soldaţii se risi­pi­seră ca fumul. A frământat în minte vedenia asta mai mult timp, căci îi lăsase în suflet un sentiment ames­tecat. Deşi se petrecuse în plină zi, iar el era treaz, nu putea să spună cu mâna pe inimă că a fost aievea. Era mai mult o umbră de vis de­cât un fapt de viaţă, o plămădire a sufletului, o nălu­că. Aşa mi-a po­vestit-o şi mie, într-o seară de primă­vară, şi aşa le-a spus-o tuturor celor care-l întrebau de ea. Printre ei, şi lui Emil Părău, proprietarul cabanei, cel de la care avea să înceapă totul. Un om ales de Dumnezeu să vin­dece rana căscată în sufletele oame­nilor de luptele de pe Valea Jiului, din acel octombrie al anului 1916.

Ctitorul

Omul care stă în faţa mea e un bărbat în putere, puţin încărunţit. Are în cuvinte şi atitudine un soi de dis­tincţie, destul de rară în vremurile de acum, o no­bleţe firească, ivită din gesturile line şi vorba do­moală, de momârlan. Pe el, pe Emil Părău, l-a ales Dum­nezeu ca să-şi facă lucrarea în ţinutul acesta de la poalele Munţilor Vâlcan. Dar nu se făleşte cu asta, ci vorbeşte de toate împlinirile sale cu un soi de detaşare lăuntrică, de parcă ar fi ale altuia. Şi totuşi, fără el nu s-ar fi făcut nimic. Biserici, troiţe şi chiar un Drum al Crucii. Fără el şi fără credinţa aceasta, pe care şi-o poartă atât de firesc.
"Eu am fost întotdeauna un om credincios, dar nu aşa ca acum. După 1990, mi-am făcut o firmă care a început să meargă foarte bine. În anii aceia, mi-am con­struit o cabană la munte, în care s-au arătat mai multe semne. Şi atunci am început să mă întreb de ce se întâmplă acolo tot ce se întâmplă. Am aflat de la cio­banii mai în vârstă de apariţiile acelui soldat mis­terios, care se tot arăta în apropierea vârfului. Toate astea au culminat cu apariţia acelor ostaşi, chiar lângă cabana mea".
Îl ascult în timp ce povestea i se deapănă liniştit. Sunt întâmplări teribile, de pe urma cărora se scriu cărţi şi se ecranizează filme, întâmplări de care oame­nii fug, pentru că simt că au în ele ceva necurat. Şi totuşi, domnul Părău povesteşte despre ele cu liniştea unui om care le-a intuit sensul profund, reuşind să le aducă în lumina credinţei. În timp ce vorbim, mă gân­desc la toate dramele pe care munţii care fumegă în faţa mea le-au ascuns timp de secole. Pe locurile aces­tea nu au murit doar ostaşii aceia viteji din Primul Răz­boi Mondial. Aici au trăit dacii, era chiar inima im­periului lor şi locul în care-şi aveau locurile sacre.
"Curios că toate apariţiile acestea ale soldaţilor se petreceau după ploaie. Întotdeauna. Şi erau doar acolo, în preajma vârfului Straja. Am vorbit apoi cu un călugăr înţelept, părintele Varlaam, stareţul Mâ­năs­tirii Sadova, care a trecut odată pe la mine. El, lu­mi­nat de Dumnezeu, mi-a spus - «Domnule Emil, eu cred că acolo, pe munte, au murit oameni care zac în­gro­paţi necreştineşte. Şi sufletele lor îşi caută odih­na în Domnul. De aceea, Dumnezeu a trimis toate aceste semne.» Şi atunci am început să întreb încoace şi încolo şi am aflat că locul lângă care se află cabana se numeşte «La Constantin», pentru că acolo a murit un ofiţer cu acest nume, împreună cu soldaţii săi, în luptele din Primul Război Mondial. Şi în apropiere e un mic pârâu, căruia îi spune chiar aşa - «Pârâul Cru­­cii». Numele nu este ales întâmplător. Lângă el au fost îngropaţi fără slujbă, pentru că era război, sute de ostaşi, care şi-au dat viaţa pentru apărarea ţării. Şi mi-am dat seama că Dumnezeu îmi cerea să fac ceva pentru ei. Şi m-am apucat de treabă".

Schitul eroilor de pe vârful Straja

Urcăm vârful muntelui îmbrăcat de acum în ceaţă. A plouat şi încă mă mai loveşte câte un strop rătăcit şi rece. E timpul şi locul potrivit pentru a vedea silueta vreunui ostaş rătăcit între cer şi pământ. Dar ostaşii nu se mai arată. De când domnul Emil Părău a ridicat aici un schit, sufletele lor sunt împăcate. Au plecat, cu tot cu armele lor vechi şi cu uniformele ponosite, lăsând munţii sub apărarea crucii. Chiar lângă vârful Straja se ridică acum silueta uriaşă a unei cruci de fier. Este electrificată şi noaptea luminează pe toate văile din jur. În apropiere e schitul care poartă numele de Straja. O biserică micuţă de lemn, ca toate lăcaşurile de acest fel, risipite pe dealurile Transilvaniei.
"După ce am vorbit cu părintele Varlaam, m-am gândit că toţi soldaţii aceia au fost risipiţi prin tot muntele şi nu au nici măcar o cruce la căpătâi. Aşa că m-am gândit să le fac una aici, chiar pe vârful Straja. Şi mi-a venit în gând să ridic una mare, care să fie luminată, să se vadă şi de la poale, şi unde să vină preoţii să facă, din când în când, slujbe pentru pome­nirea lor. Mi-am plănuit ca la baza ei să construiesc o biserică sub pământ, precum catacombele de la în­ce­putul creştinismului, dar nu s-a împlinit. Aşa că am ridicat crucea de 18 metri pe 9 metri în anul 1996 şi, lângă ea, trei ani mai târziu, biserica schitului Straja, unde călugării se roagă neîncetat pentru sufletele eroilor noştri".
Şi totuşi lipsea ceva. Se ridicase Crucea, apoi Bi­se­rica, lipseau însă oamenii care să lege totul într-un lanţ al credinţei, să împrumute focul iubirii acestor ctitorii. Dumnezeu l-a luminat atunci pe Emil Părău cu un nou gând - să facă un Drum al Crucii, întru po­menirea sufletelor ostaşilor noştri şi spre iertarea păcatelor celor care vor participa la el.

Mai întâi a fost crucea...

La început au făcut Crucea pelerinajului. S-au gândit să fie din lemn, asemenea celei pe care a fost răstignit Mântuitorul, ca să-i poarte, şi ei, povara în spate. Emil Părău nu avea de unde să ştie cât de mare a fost cea a lui Hristos, dar s-a gândit că ar trebui să fie suficient de înaltă, cât să poată purta pe ea trupul unui om. Aşa că i-a zis tâmplarului să o facă lungă de 4,40 metri şi lată de 2,20 metri.
"Să vedeţi că nimic nu e întâmplător. Dumnezeu te călăuzeşte fără să ştii. Când i-am dat tâmplarului di­mensiunile crucii, eu nu aveam de unde să ştiu cât de mare a fost de fapt crucea lui Hristos. Au trecut însă anii şi cineva mi-a adus un studiu făcut de nişte isto­rici, care au cercetat execuţia prin răstig­nire la romani. Şi de acolo am aflat că, de obi­cei, dimensiu­nea crucilor din antichitate era de 4,40 pe 2,20. Exact cât crucea noastră! Am făcut, fă­ră să ştim, una iden­tică, pro­babil, cu cea a Mân­tui­torului. Sunt sigur că Dom­nul mi-a dat asta în minte".
La început, au fost o sută şi ceva de inşi. Era în Vinerea Mare a anului 2000. Au venit câţiva preoţi şi prietenii lui Emil Părău, cu gândul să urce crucea aceea uriaşă de lemn până pe vârful Straja, la 1440 de metri. Un pelerinaj de zece kilometri, toţi făcuţi pieptiş, pe coasta muntelui, cu punctul de pornire la Cimitirul Eroilor din Lupeni şi finalul la Bi­se­rica Schitului Straja. Patru­spre­zece popasuri au fost fă­cute, exact ca la Drumul Cru­cii din Ierusalim. Opriri pen­tru meditaţie şi rugăciune, stră­­juite de troiţe ridicate tot de Emil Părău.
"Când am ajuns sus, cu Crucea în spate, am simţit o linişte şi o uşurare cum nu mai simţisem în toată viaţa. Acesta e darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care urcă până sus. Tu-i porţi Domnului Cru­cea, iar el îţi poartă păcatele!
Am fost toţi foarte bucu­roşi, dar niciodată nu ne-a tre­cut prin minte că drumul acesta făcut de noi va deveni, cu anii, un adevărat pele­ri­naj".

...şi apoi oamenii

Merg pe jos. Întotdeauna. Încep cu o slujbă la Cimitirul Eroilor, acolo unde au fost îngropaţi după război unii os­taşi. Pen­tru restul, pentru sute­le şi miile care zac în munţi, iau în spate crucea uriaşă de lemn şi pleacă spre Straja. În urma lor vine încet un autobuz în care nu se urcă însă nimeni. Ara­reori, acesta e nevoit să transporte câte un bătrân căruia i se face rău sau vreun co­pil plă­pând. Restul, mii de oameni, de toate vâr­stele, iau muntele pieptiş şi Crucea în spate. Îl urcă aşa cum l-au urcat ostaşii aceia de acum un veac, datorită cărora noi suntem astăzi liberi.
Creştinii simt şi ei durerea Domnului, îi gustă din Patimă, căci sunt în Vinerea Mare, Vinerea Răstig­ni­rii. Din loc în loc, se fac opriri. Sunt patrusprezece cu totul. Pentru rugăciuni şi meditaţie. Ca să se uneas­că în inimi cu Iisus şi întreolaltă. Şi mulţimea se uneşte! Vin din toată ţara, de toate vârstele, bolnavi şi sănă­toşi. Unora le lipseşte un picior sau o mână, dar urcă aşa cum pot. Un bărbat care şi-a pierdut ambele pi­cioa­re vine de câţiva ani şi urcă în mâini. Încet, me­tru cu metru, se luptă cu povârnişul abrupt şi cu pati­mile din el. Mulţi sunt nemâncaţi de cu seară, ca să poată primi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, în Ziua Învierii. E Vinerea Patimilor şi nu e vreme să iei ceva în gură. Doar să frămânţi rugă­ciuni şi să te gândeşti la pătimirea Mântuitorului pentru noi pentru toţi.
"Eu nu mi-am luat nici medicamentele de inimă anul acesta. Nu le-am luat, că am zis să nu pun în gură nimic, nici apă, nici mâncare. Şi aşa am făcut până am ajuns sus şi Domnul mi-a ajutat şi nu mi s-a făcut rău. Şi am ţinut şi tot postul Paştilor. Aşa merg la Drumul Crucii de treisprezece ani, din 2001".
Valeria Voina are 62 de ani şi e bolnavă de inimă. Ar fi trebuit să se opereze, dar nu are bani pentru asta. Aşa că a mers la "doctorul creştinilor", la părintele Arsenie Boca, la Prislop, şi s-a rugat la mor­mântul lui să o ajute să mai trăiască, iar boala s-a oprit. Aşa că-i aduce jertfă lui Dumnezeu zece kilometri de urcuş. Drumul Crucii ei.
"Când sunt aproape de pră­pas­tie să mă prăbu­şesc, Dum­ne­zeu mă scoate! Acolo, pe Dru­mul Crucii, mă regă­sesc! Îmi lăs necazurile aca­să şi merg acolo pentru că acolo sâmt că Dumnezeu mă ajută. Merg la multe biserici, dar nică­ieri nu mă sâmt ca acolo. Şi iarna merg acolo, la Schit la Stra­ja, şi pe ploaie, şi pe zăpa­dă, zece kilometri de urcuş şi coborâş pe jos la toate săr­bătorile. Sunt trei cea­suri de mers, dar nu le simţi".
Doamna Valeria urcă me­reu alături de o prietenă a sa foarte bună - Ileana Cherecheş. An de an, încă din 2001, au făcut drumul acesta pe orice vreme. "Atâ­ta-i de linişte când ajungi! Uiţi tăt năcazul pe care par­că-l laşi acasă. Doar anul ăsta nu am urcat cu toţii, că trebuia să merg repede şi nu puteam, că m-am operat la inimă. Dar tot l-am urcat apoi, cu câte­va fe­mei, mai încet. Am fost pe jos până la Straja, aşa ope­rată cum sunt. Că te ajută Dumnezeu să urci mai uşor".
Mă uit în ochii doamnei Ileana, ochi albaştri şi lim­­pezi, şi nu întrezăresc nici urmă de suferinţă. Vorbesc de câtva timp cu dânsa şi cu prietena ei, şi câ­teva cuvinte se tot repetă mereu - linişte, pace, bu­curie, Dumnezeu, iu­bire. E apa care spală tot "nă­ca­zul" şi ia cu mâna "tăte grijile", apa harului dumne­zeiesc.
Atunci când ajung sus, cei care duc Crucea de Lemn a lui Hristos o aşează pe Crucea de Fier a Eroi­lor, ridicată de domnul Emil Părău, încă din 1996. O clipă, doar o clipă, Iisus se răstigneşte, unindu-şi trupul cu cel al miilor de os­taşi care au murit la vârful Straja, păzindu-şi ţara şi neamul. Şi El, şi ei, au fost zdrobiţi şi sărmani. De aceea trec unii într-alţii atât de uşor. Toţi cei care au fost la Drumul Crucii mi-au spus că în acea clipă, care e clipa Răstignirii, orice vreme ar fi, peste Muntele Straja răsare soarele. Se opreşte ploaia, se risipeşte ceaţa, se sfâşienorii. Iar ostaşii, fericiţi, pleacă, în sfârşit, acasă în Cer. Cu totul.

Pe 29 Mai, creştinii sărbătoresc Înălţarea Domnu­lui, iar noi, românii, celebrăm şi Ziua Eroilor. Printre ei se află şi cei 385 de ostaşi din Regimentul 58 de Infanterie Gorj, ucişi toţi în bătălia de pe Valea Jiului şi Munţii Vâlcan. Prin "Drumul Crucii" de la Lupeni, sufletele lor rătăcitoare prin ceaţă se află acum în Cer.

Fotografiile au fost oferite de d-nul Emil Părău