Poveştile copilăriei

Rostul stelelor de pe cer

Două întâmplări mi-au marcat în felul lor în­treg parcursul vieţii. Două momente intense stau săpate şi acum, cu acul gravorului, pe zincul neted şi in­flexibil al unor amintiri clare, neclintite, esenţiale. Nu trebuie să fac niciun efort să mi le amintesc. Ima­ginile ţâşnesc sin­gu­re, asemenea unui sâmbure de lămâie strâns între degete. Imagini gră­bite şi nervoa­se. Imagini legate nu neapărat de moar­te, cât de în­ţelegerea, de ac­cep­tarea ei ca idee, ca principiu tute­lar al echili­bru­lui şi al continuităţii cosmice. În una din aceste ima­gini mă las purtat de tatăl meu pe să­lile Palatului Cul­­turii din Iaşi. Am cinci sau şase ani. Mă simt ciu­dat, uimit şi confuz. Mă uit în jur. Nu văd nimic din ceea ce ar trebui să văd. Habar n-am ce în­seamnă un muzeu, un exponat, un palat de cultură. Admir şi sunt mereu atent la alt­ceva (la colonade, fe­restre imense, mo­zaicuri, stuca­turi de marmură) şi, evi­dent, nu pricep o iotă măcar din exponatele îm­prăştiate în să­lile prelungi şi apa­rent haotice ale Pala­tului. Cu­rând însă, uimirea se transformă în panică. Am ajuns în sala hărţilor ste­lare şi a tuturor planetelor cunoscute de om, a ga­laxiilor şi sistemelor solare. Aici, chiar nu mai înţeleg nimic. Simt că mă scufund într-un hău fără fund. Totul se amestecă în mintea mea crudă şi împrăştiată. Degeaba îmi spune tata că ceea ce văd acolo, în acea sală, este o mică parte din cerul de deasupra noastră; este universul; este infinitul din care facem şi noi parte. Cuvântul în sine, cu­vântul infinit mă sperie, mă îngrozeşte, îmi dă fiori de nelinişte şi o acută angoasă metafizică. Vreau să plec mai repede din acea sală, din acel palat al oro­rilor muzeale, încătuşate imobil în concepte abstracte şi fără chip, dar mai fac o ulti­mă încercare şi-l rog pe tata să-mi explice, să-mi spună, să-mi arate "rostul stelelor de pe cer" şi el ezită: "Ştiu eu, băiete, ce să-ţi spun?... Eşti prea mic pentru a înţelege ceva". Se ho­tărăşte totuşi să-mi vorbească despre ceea ce ştia el de la şcoală; despre gravitaţie, planete, ani lumină şi galaxii, despre comete şi asteroizi, despre cuarci şi găuri negre, despre rotunjimea Pământului, despre existenţa celor doi poli magnetici şi influenţa Lunii asu­pra mareelor, stârnind în mine nu întrebări supli­mentare cum se aştepta, ci dimpotrivă - o imen­să, ciu­dată şi cople­şitoare bucurie. Bucuria şi senti­men­tul colosal că în­ţeleg. Bucuria că, în sfârşit, văd cum stelele se îm­bul­­zesc pe cer într-o logică şi noimă anu­me, luând forme cunoscute; forme domestice de car, de ţap, de oa­ie, de lebădă sau rac.
Pentru mine, în sala Palatului Culturii din Iaşi, ha­osul cosmic şi angoasa rătăcirii metafizice au luat în mod miraculos sfârşit. Mă simţeam fericit. Mă sim­­ţeam liber şi eliberat de spaime. Mă simţeam par­că împăcat cu lumea întreagă; cu lumea din care, ia­tă, făceam şi eu parte. A fost singura dată când, în fe­lul lui indirect şi metaforic, tata mi-a vorbit des­pre moar­te şi cosmos; despre marile şi astralele cicluri ale vieţii. Niciodată de atunci nu m-a mai luat de-o parte să-mi desluşească ceva din mis­terele vieţii, aşa cum o făcuse în Palatul Culturii din Iaşi. Chiar şi când vedea prea bine că stau năuc-paralizat în faţa întâmplărilor vieţii (a iubirii, a urii sau a inevitabilei despărţiri), el se pre­făcea că nu observă, schimba vorba, îşi găsea altceva de făcut. Contează mai puţin de ce tatăl meu evita să vorbească cu mine despre viaţă. Poate nu avea destulă încredere în mine; poate nici el nu ştia. Evit să-l judec. Evit să-i reproşez ceva. Constat doar că, în viaţă, nimic nu se pierde şi nimic nu se transformă. În viaţă, totul se tră­ieşte. E un adevăr care doare teribil. Un ade­văr pe care trebuie să-l descoperi singur. Nu de­mult, nepoata mea, Da­ria, m-a întrebat cu ino­cenţa celor 10 ani ai ei, cum e când cineva drag moare: "Nu cumva murim şi noi puţin odată cu el?". Nu am ştiut ce să-i răspund. Am luat-o doar în braţe şi am mângâiat-o cu mult drag, regretând că în clipa aceea nu eram într-o sală cu planşe astrale, cu galaxii, comete şi super­nove ex­pu­se în Palatul Culturii din Iaşi. Ştiam prea bine că doar acolo, printre constelaţii şi stele încremenite în timp, marile spaime dispar. Doar acolo, printre comete, roiuri de stele şi sori multi­co­lori, poţi descoperi că neantul de fapt nu există. Exis­tă doar lumina şi întu­ne­ricul. Există vămile cerului şi energiile necreate ale lui Dumnezeu, deopotrivă cu bucuria de a înţele­ge că niciodată nu eşti singur şi rătăcit. Că eşti o fă­râmă dintr-un univers imens, fără hotare. Un univers deplin conştient că, fără prezenţa ta minusculă şi ne­sem­nificativă, ar fi infinit mai sărac, mai monoton şi mai lipsit de culoare. Un uni­vers rece şi perfect.

SORIN PREDA


Floarea-soarelui

Trenul imens e oprit în mijlocul câmpiei. Îi ajung până la scări tipsiile mănoase, înalte, de floarea-soarelui. În jur, până-n infinit, totul e galben şi întins, sub fundalul fără pată al cerului de august. Soare. Aerul stă.
Un tren burduşit de bucovineni, veniţi din munţi, să se scalde în mare. Poate vă mai amintiţi, din vre­mea comunismului, trenurile acelea foarte lungi, înă­bu­şitoare, în care toţi ne simţeam ca deportaţi, în­ghe­suiţi pe culoare, dormind cu capetele pe bagaje, pe pă­rinţii noştri, visând îndelung spre întâlnirea cu ma­rea. Dacă însă cineva şi-ar fi aplecat mai atent pri­virea spre trenul acesta, ar fi observat, undeva spre ca­pătul lui, într-un compartiment de clasa a doua, o ma­mă foarte tânără, cu doi copii cârlionţaţi. Eu eram cel mare, aveam vreo opt ani, soru-mea, Bogdana, avea patru. Bogdan şi Bogdana. Ocrotiţi de mama lor. Ar fi fost un spectacol să vezi asta. De două­spre­zece ore mergeam legănaţi peste ţară, dinspre miază­noap­te spre miazăzi, iar mama ne ţinea în braţe şi ne zicea că mai e un pic, doar un pic, până ce vom zări pes­te câmpuri, peste casele satelor, în orizont, albas­trul înalt al mării, la întâlnirea cu cerul. Însă acum ne oprisem, eşuasem în câmpul ăsta fierbinte şi pustiu, şi noi eram atât de legaţi de părinţi, în timpurile ace­lea, încât uneori mă speria doar câte o frântură de gând că am putea rămâne singuri, o spaimă ca de moar­te, că ei ar putea să vrea să plece undeva de un­de să nu se mai întoarcă... E greu de înţeles. Pe-atunci, nu prea existau copii care "să-şi ia viaţa în mâini" de la vârste fragede, viaţa însăşi nu prea era o luptă pentru supravieţuire, ca azi. De aproape două ore stăteam încremeniţi aici, şi nimeni nu se interesa din ce cauză. "O defecţiune", s-a zvonit din om în om, cică dinspre mecanic. Ori "trenul nu avea in­trare"; dar, Doamne, iartă-mă, în ce gară să n-aibă in­trare, căci pe zeci de kilometri împrejur nu era ţi­penie. Nimeni nu ştia. Cineva a mai spus că aici se află o fântână. Un localnic, probabil, căci numai su­diştii ăştia au ştiinţa de a-şi aminti unde este "un loc" anumit pe un câmp infinit, nesfârşit, acoperit de hol­de. Oameni care, întinzând un braţ înainte şi unul înapoi, pot cuprinde toată câmpia. Noi, cei crescuţi prin munţi, n-avem simţul ăsta. Şi a fost straniu să privim atunci mulţimile de bucovineni coborând de-a valma din tren, sărind neîndemânatici de pe scară, ca nişte deţinuţi în drum spre cine ştie ce lagăr din stepe îndepărtate, care au fost lăsaţi câteva minute să ia apă. Apă!, la asta mă gândeam şi eu, necontenit, căci nu mai băusem de ceasuri la rând, nu-mi doream altceva pe arşiţa asta cumplită şi mă uitam la mama cât era de nehotărâtă, dacă să meargă sau nu. Îmi era şi milă de ea, săraca. Cred că astea erau clipele-n care o iubeam cel mai mult: când o vedeam panicată, neştiutoare, nehotărâtă. Mă şi pufnea râsul, de drag, privind-o cât este, totuşi, de copil şi ea. Până la urmă s-a dus, într-un grup de bărbaţi spătoşi, ea, mărunţică, slăbuţă, ţinând în mână o sticlă verde şi mare.
Am ieşit pe culoar. M-am uitat la soră-mea, care stă­tea tot acolo, lângă geam, aproape adormită. M-am uitat şi la ceilalţi oameni. Vorbeau mai departe, osteniţi, de-ale lor. Mi s-au părut nişte oameni buni. Oa­meni, ca toţi oamenii... Am mers până la uşa va­go­nului şi m-am uitat împrejur. Oamenii veneau din câmp, zâmbind victorioşi, cu sticle pline cu apă. Şi soare. Soare nemilos, în crucea cerului, fără umbre şi adieri. Unde era tatăl meu?... Rămăsese departe, în Câm­pulungul Bucovinei, n-a putut veni cu noi vara asta. Mă gândeam la el, la locul în care am ajuns noi acuma, noi trei, singuri... Nici n-am băgat de seamă când trenul a început să se mişte, căci n-a fluierat, şi nimeni n-a zbierat să intrăm în vagoane. Doar o clipă m-am gândit: pleacă trenul... Sora mea se trezise. Poate de la impulsul pornirii sau poate că simţise ceva, cine ştie... Mi-am scos capul pe fereastră, ve­deam oameni alergând, agăţându-se disperaţi de ba­rele trenului, într-un târziu am văzut-o şi pe mama, ieşind uimită din lanul galben, împreună cu doi-trei bărbaţi, care alergau mai repede decât dânsa, apoi ea s-a oprit puţin, văzând că nu mai poate ajunge, pri­vind înfricoşată spre noi, ţinând în mâini o tipsie imen­­să de floarea-soarelui şi-o sticlă verde, mare, de apă proaspătă. Imaginea asta, de un puternic efect pictural, o ţin minte şi astăzi. Pe culoar, un mustăcios înalt a strigat: "Băiatule, unde e ma­ma ta? Ce facem, oameni buni, cu copiii ăştia? Au bagaje multe, n-au bilete, n-au nimic. Mama le-a rămas în pustia asta. Unde se duc ei acu­ma?..." Aşa era. N-aveam bani, nici telefoane mo­bile, ca astăzi. Niciunul din vilegiaturiştii ăştia sindi­ca­lişti n-avea cum să ne ajute. De aceea m-au şi enervat puţin strigătele mustăciosului. Poa­te şi fiindcă o speriase pe soră-mea, care în­cepuse să plângă încet. Asta ţin minte: se uita la mine. Se uita la mine fix, în timp ce plângea. Ei bine, în clipa aceea, m-a atins un fel de gând, total ne­firesc, aproape ca o senzaţie fizică. Ceva atât de sim­plu, însă având pentru mine forţa unei uluitoare revelaţii. Ceva ce nu gândisem niciodată până atunci şi poate că, altminteri, nici n-aveam să mai trăiesc vreodată. Ba cred că nici nu aveam înnăscută ideea asta şi abia atunci a răsărit, ca ceva cu totul nou, absolut nou, dincolo de tot ce credeam eu că este omenesc. Ideea atotcuprinzătoare: "Şi ce da­că?.... Ce-o să ni se în­tâmple? O să ajungem într-un loc şi apoi vom vedea. Doar n-o să murim. Mama noas­tră va mânca se­minţele de floarea-soarelui. Apoi va bea apa. Şi o să meargă mai departe. Nu o să moa­ră. N-o să mu­rim. Şi dacă o să murim... Deşi nu cred, dar să zicem. Şi dacă o să murim... şi ce da­că?...". Repe­tam cu­vin­tele astea în minte, aproape şop­tit, aproape că se au­zeau, fără să-mi mai pese de ni­meni. Şi ce-o să ni se în­tâmple? N-o să ni se în­tâm­ple nimic. Nimic din ceea ce noi nu ştim deja că o să ni se întâmple. Mama noastră, rămasă la ţărmul unui câmp galben, ne­cu­prins, ţinând în mâini un cerc solar şi o sticlă cu apă... E atâta frumuseţe în lumea asta, atunci când afli, de copil, că totul curge şi e vis, că niciun punct terminus nu e ţintuit pentru totdeauna... Şi ce-o să ni se întâmple? Am atins-o pe umăr pe sora mea, aşa cum nu am atins-o niciodată. Ca un părinte, parcă. Am privit-o în ochi şi i-am spus: "O să trăim". Ea m-a privit atentă şi, din ce mă privea, parcă se oprea din plâns. "O să trăim", a zis, ştergându-şi la­cri­mile. Ţin minte ca ieri. Am ieşit pe hol şi am rugat pe cineva să mă ridice în braţe. M-am întins cu amân­două mâinile spre mânerul cel roşu al trenului, in­terzis tuturor oamenilor, în acele vremuri. M-am lăsat în jos, cu toată puterea, şi-am tras. Alarma a ţiuit scurt. Îmi ră­mă­seseră picioarele în aer, ca ale spân­zu­raţilor. Tre­nul a frânat. Şi-a aşteptat. Aşa cum se cuvi­ne. Apoi a fluierat şi a pornit mai departe.

BOGDAN LUPESCU