Două întâmplări mi-au marcat în felul lor întreg parcursul vieții. Două momente intense stau săpate și acum, cu acul gravorului, pe zincul neted și inflexibil al unor amintiri clare, neclintite, esențiale. Nu trebuie să fac niciun efort să mi le amintesc. Imaginile țâșnesc singure, asemenea unui sâmbure de lămâie strâns între degete. Imagini grăbite și nervoase. Imagini legate nu neapărat de moarte, cât de înțelegerea, de acceptarea ei ca idee, ca principiu tutelar al echilibrului și al continuității cosmice. În una din aceste imagini mă las purtat de tatăl meu pe sălile Palatului Culturii din Iași. Am cinci sau șase ani. Mă simt ciudat, uimit și confuz. Mă uit în jur. Nu văd nimic din ceea ce ar trebui să văd. Habar n-am ce înseamnă un muzeu, un exponat, un palat de cultură. Admir și sunt mereu atent la altceva (la colonade, ferestre imense, mozaicuri, stucaturi de marmură) și, evident, nu pricep o iotă măcar din exponatele împrăștiate în sălile prelungi și aparent haotice ale Palatului. Curând însă, uimirea se transformă în panică. Am ajuns în sala hărților stelare și a tuturor planetelor cunoscute de om, a galaxiilor și sistemelor solare. Aici, chiar nu mai înțeleg nimic. Simt că mă scufund într-un hău fără fund. Totul se amestecă în mintea mea crudă și împrăștiată. Degeaba îmi spune tata că ceea ce văd acolo, în acea sală, este o mică parte din cerul de deasupra noastră; este universul; este infinitul din care facem și noi parte. Cuvântul în sine, cuvântul infinit mă sperie, mă îngrozește, îmi dă fiori de neliniște și o acută angoasă metafizică. Vreau să plec mai repede din acea sală, din acel palat al ororilor muzeale, încătușate imobil în concepte abstracte și fără chip, dar mai fac o ultimă încercare și-l rog pe tata să-mi explice, să-mi spună, să-mi arate "rostul stelelor de pe cer" și el ezită: "Știu eu, băiete, ce să-ți spun?... Ești prea mic pentru a înțelege ceva". Se hotărăște totuși să-mi vorbească despre ceea ce știa el de la școală; despre gravitație, planete, ani lumină și galaxii, despre comete și asteroizi, despre cuarci și găuri negre, despre rotunjimea Pământului, despre existența celor doi poli magnetici și influența Lunii asupra mareelor, stârnind în mine nu întrebări suplimentare cum se aștepta, ci dimpotrivă - o imensă, ciudată și copleșitoare bucurie. Bucuria și sentimentul colosal că înțeleg. Bucuria că, în sfârșit, văd cum stelele se îmbulzesc pe cer într-o logică și noimă anume, luând forme cunoscute; forme domestice de car, de țap, de oaie, de lebădă sau rac.
Pentru mine, în sala Palatului Culturii din Iași, haosul cosmic și angoasa rătăcirii metafizice au luat în mod miraculos sfârșit. Mă simțeam fericit. Mă simțeam liber și eliberat de spaime. Mă simțeam parcă împăcat cu lumea întreagă; cu lumea din care, iată, făceam și eu parte. A fost singura dată când, în felul lui indirect și metaforic, tata mi-a vorbit despre moarte și cosmos; despre marile și astralele cicluri ale vieții. Niciodată de atunci nu m-a mai luat de-o parte să-mi deslușească ceva din misterele vieții, așa cum o făcuse în Palatul Culturii din Iași. Chiar și când vedea prea bine că stau năuc-paralizat în fața întâmplărilor vieții (a iubirii, a urii sau a inevitabilei despărțiri), el se prefăcea că nu observă, schimba vorba, își găsea altceva de făcut. Contează mai puțin de ce tatăl meu evita să vorbească cu mine despre viață. Poate nu avea destulă încredere în mine; poate nici el nu știa. Evit să-l judec. Evit să-i reproșez ceva. Constat doar că, în viață, nimic nu se pierde și nimic nu se transformă. În viață, totul se trăiește. E un adevăr care doare teribil. Un adevăr pe care trebuie să-l descoperi singur. Nu demult, nepoata mea, Daria, m-a întrebat cu inocența celor 10 ani ai ei, cum e când cineva drag moare: "Nu cumva murim și noi puțin odată cu el?". Nu am știut ce să-i răspund. Am luat-o doar în brațe și am mângâiat-o cu mult drag, regretând că în clipa aceea nu eram într-o sală cu planșe astrale, cu galaxii, comete și supernove expuse în Palatul Culturii din Iași. Știam prea bine că doar acolo, printre constelații și stele încremenite în timp, marile spaime dispar. Doar acolo, printre comete, roiuri de stele și sori multicolori, poți descoperi că neantul de fapt nu există. Există doar lumina și întunericul. Există vămile cerului și energiile necreate ale lui Dumnezeu, deopotrivă cu bucuria de a înțelege că niciodată nu ești singur și rătăcit. Că ești o fărâmă dintr-un univers imens, fără hotare. Un univers deplin conștient că, fără prezența ta minusculă și nesemnificativă, ar fi infinit mai sărac, mai monoton și mai lipsit de culoare. Un univers rece și perfect.
SORIN PREDA
Floarea-soarelui
Trenul imens e oprit în mijlocul câmpiei. Îi ajung până la scări tipsiile mănoase, înalte, de floarea-soarelui. În jur, până-n infinit, totul e galben și întins, sub fundalul fără pată al cerului de august. Soare. Aerul stă.
Un tren burdușit de bucovineni, veniți din munți, să se scalde în mare. Poate vă mai amintiți, din vremea comunismului, trenurile acelea foarte lungi, înăbușitoare, în care toți ne simțeam ca deportați, înghesuiți pe culoare, dormind cu capetele pe bagaje, pe părinții noștri, visând îndelung spre întâlnirea cu marea. Dacă însă cineva și-ar fi aplecat mai atent privirea spre trenul acesta, ar fi observat, undeva spre capătul lui, într-un compartiment de clasa a doua, o mamă foarte tânără, cu doi copii cârlionțați. Eu eram cel mare, aveam vreo opt ani, soru-mea, Bogdana, avea patru. Bogdan și Bogdana. Ocrotiți de mama lor. Ar fi fost un spectacol să vezi asta. De douăsprezece ore mergeam legănați peste țară, dinspre miazănoapte spre miazăzi, iar mama ne ținea în brațe și ne zicea că mai e un pic, doar un pic, până ce vom zări peste câmpuri, peste casele satelor, în orizont, albastrul înalt al mării, la întâlnirea cu cerul. Însă acum ne oprisem, eșuasem în câmpul ăsta fierbinte și pustiu, și noi eram atât de legați de părinți, în timpurile acelea, încât uneori mă speria doar câte o frântură de gând că am putea rămâne singuri, o spaimă ca de moarte, că ei ar putea să vrea să plece undeva de unde să nu se mai întoarcă... E greu de înțeles. Pe-atunci, nu prea existau copii care "să-și ia viața în mâini" de la vârste fragede, viața însăși nu prea era o luptă pentru supraviețuire, ca azi. De aproape două ore stăteam încremeniți aici, și nimeni nu se interesa din ce cauză. "O defecțiune", s-a zvonit din om în om, cică dinspre mecanic. Ori "trenul nu avea intrare"; dar, Doamne, iartă-mă, în ce gară să n-aibă intrare, căci pe zeci de kilometri împrejur nu era țipenie. Nimeni nu știa. Cineva a mai spus că aici se află o fântână. Un localnic, probabil, căci numai sudiștii ăștia au știința de a-și aminti unde este "un loc" anumit pe un câmp infinit, nesfârșit, acoperit de holde. Oameni care, întinzând un braț înainte și unul înapoi, pot cuprinde toată câmpia. Noi, cei crescuți prin munți, n-avem simțul ăsta. Și a fost straniu să privim atunci mulțimile de bucovineni coborând de-a valma din tren, sărind neîndemânatici de pe scară, ca niște deținuți în drum spre cine știe ce lagăr din stepe îndepărtate, care au fost lăsați câteva minute să ia apă. Apă!, la asta mă gândeam și eu, necontenit, căci nu mai băusem de ceasuri la rând, nu-mi doream altceva pe arșița asta cumplită și mă uitam la mama cât era de nehotărâtă, dacă să meargă sau nu. Îmi era și milă de ea, săraca. Cred că astea erau clipele-n care o iubeam cel mai mult: când o vedeam panicată, neștiutoare, nehotărâtă. Mă și pufnea râsul, de drag, privind-o cât este, totuși, de copil și ea. Până la urmă s-a dus, într-un grup de bărbați spătoși, ea, mărunțică, slăbuță, ținând în mână o sticlă verde și mare.
Am ieșit pe culoar. M-am uitat la soră-mea, care stătea tot acolo, lângă geam, aproape adormită. M-am uitat și la ceilalți oameni. Vorbeau mai departe, osteniți, de-ale lor. Mi s-au părut niște oameni buni. Oameni, ca toți oamenii... Am mers până la ușa vagonului și m-am uitat împrejur. Oamenii veneau din câmp, zâmbind victorioși, cu sticle pline cu apă. Și soare. Soare nemilos, în crucea cerului, fără umbre și adieri. Unde era tatăl meu?... Rămăsese departe, în Câmpulungul Bucovinei, n-a putut veni cu noi vara asta. Mă gândeam la el, la locul în care am ajuns noi acuma, noi trei, singuri... Nici n-am băgat de seamă când trenul a început să se miște, căci n-a fluierat, și nimeni n-a zbierat să intrăm în vagoane. Doar o clipă m-am gândit: pleacă trenul... Sora mea se trezise. Poate de la impulsul pornirii sau poate că simțise ceva, cine știe... Mi-am scos capul pe fereastră, vedeam oameni alergând, agățându-se disperați de barele trenului, într-un târziu am văzut-o și pe mama, ieșind uimită din lanul galben, împreună cu doi-trei bărbați, care alergau mai repede decât dânsa, apoi ea s-a oprit puțin, văzând că nu mai poate ajunge, privind înfricoșată spre noi, ținând în mâini o tipsie imensă de floarea-soarelui și-o sticlă verde, mare, de apă proaspătă. Imaginea asta, de un puternic efect pictural, o țin minte și astăzi. Pe culoar, un mustăcios înalt a strigat: "Băiatule, unde e mama ta? Ce facem, oameni buni, cu copiii ăștia? Au bagaje multe, n-au bilete, n-au nimic. Mama le-a rămas în pustia asta. Unde se duc ei acuma?..." Așa era. N-aveam bani, nici telefoane mobile, ca astăzi. Niciunul din vilegiaturiștii ăștia sindicaliști n-avea cum să ne ajute. De aceea m-au și enervat puțin strigătele mustăciosului. Poate și fiindcă o speriase pe soră-mea, care începuse să plângă încet. Asta țin minte: se uita la mine. Se uita la mine fix, în timp ce plângea. Ei bine, în clipa aceea, m-a atins un fel de gând, total nefiresc, aproape ca o senzație fizică. Ceva atât de simplu, însă având pentru mine forța unei uluitoare revelații. Ceva ce nu gândisem niciodată până atunci și poate că, altminteri, nici n-aveam să mai trăiesc vreodată. Ba cred că nici nu aveam înnăscută ideea asta și abia atunci a răsărit, ca ceva cu totul nou, absolut nou, dincolo de tot ce credeam eu că este omenesc. Ideea atotcuprinzătoare: "Și ce dacă?.... Ce-o să ni se întâmple? O să ajungem într-un loc și apoi vom vedea. Doar n-o să murim. Mama noastră va mânca semințele de floarea-soarelui. Apoi va bea apa. Și o să meargă mai departe. Nu o să moară. N-o să murim. Și dacă o să murim... Deși nu cred, dar să zicem. Și dacă o să murim... și ce dacă?...". Repetam cuvintele astea în minte, aproape șoptit, aproape că se auzeau, fără să-mi mai pese de nimeni. Și ce-o să ni se întâmple? N-o să ni se întâmple nimic. Nimic din ceea ce noi nu știm deja că o să ni se întâmple. Mama noastră, rămasă la țărmul unui câmp galben, necuprins, ținând în mâini un cerc solar și o sticlă cu apă... E atâta frumusețe în lumea asta, atunci când afli, de copil, că totul curge și e vis, că niciun punct terminus nu e țintuit pentru totdeauna... Și ce-o să ni se întâmple? Am atins-o pe umăr pe sora mea, așa cum nu am atins-o niciodată. Ca un părinte, parcă. Am privit-o în ochi și i-am spus: "O să trăim". Ea m-a privit atentă și, din ce mă privea, parcă se oprea din plâns. "O să trăim", a zis, ștergându-și lacrimile. Țin minte ca ieri. Am ieșit pe hol și am rugat pe cineva să mă ridice în brațe. M-am întins cu amândouă mâinile spre mânerul cel roșu al trenului, interzis tuturor oamenilor, în acele vremuri. M-am lăsat în jos, cu toată puterea, și-am tras. Alarma a țiuit scurt. Îmi rămăseseră picioarele în aer, ca ale spânzuraților. Trenul a frânat. Și-a așteptat. Așa cum se cuvine. Apoi a fluierat și a pornit mai departe.
BOGDAN LUPESCU