CĂTĂLIN ŞTEFĂNESCU - "Omeneşte vorbind, sunt unul dintre nemulţumiţii acestei ţări"

- E gazda uneia dintre cele mai longevive emisiuni culturale din România. O prezenţă firească şi caldă, care a transformat televiziunea publică într-un spaţiu al normalităţii şi al bunului simţ. Vâlcean prin naştere şi ardelean prin adopţie, reţinut în vorbe, dar nelipsit de simţul umorului, şi-a câştigat repede audienţa şi stima telespectatorilor. Anul acesta, Garantat 100%, emisiunea pe care o găzduieşte, sărbătoreşte 15 ani -

"Să facem pe dracu' în patru să nu ajungem ca ei!"

- Felul tău de-a vorbi, deschis, fără fasoane, a făcut din emisiunea pe care o realizezi şi prezinţi una dintre cele mai iubite şi urmărite emisiuni de cultură de pe micul ecran. E la mijloc şi un truc, o reţetă sau chiar ăsta eşti tu?

- Când am început să fac televiziune, acum două decenii, vorbeam împreună cu un coleg şi prieten, cu care începusem, că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să nu cădem în atmosfera aia de televiziune publică. Că trebuie să facem pe dracu' în patru să nu ajungem ca ei. Făceam ştiri la vremea aia şi, la puţină vreme după ce am început, m-am descoperit re­dac­tând şi citind ştiri, exact cum se făcea şi înainte, fără ca cineva să fi făcut vreo presiune asupra mea. Şi m-am speriat. De-a lungul timpului, am avut norocul să am prieteni buni şi cu picioarele pe pământ, care nu erau din interiorul meseriei, care mi-au spus de fiecare dată franc, în faţă, ce era de spus despre cum făceam lucrurile. A fost un enorm câştig. Am lucrat, de pildă, ani de zile, cu un cameraman care îmi era şi prieten. Lui îi datorez, într-o bună măsură, un anumit tip de instruire. Fiindcă eram foarte prieteni şi-şi permitea, omul ăla din când în când îmi spunea: "Băi, eşti penibil! Eşti prost!". Sigur, prima dată m-am enervat, mi-a venit să-i dau cu ceva în cap, apoi m-am dus acasă şi m-am gândit de unde e fal­sitatea aia şi tâmpenia aia şi, de multe ori, am cons­tatat că avea dreptate. Altă dată, un amic mi-a re­pro­şat că vorbesc la televizor de parcă aş vorbi cu copii cre­tini. Eram chiar la început şi ţin minte că m-am gândit mult la chestia asta, era important. Ca să răs­pund însă la întrebare, nu, nu e vorba de o reţetă, cum nu e vorba nici de a greşi sau a face bine meseria asta, ci de a încerca să rămâi cât mai puţin influenţat de con­diţiile exterioare. Secretul meu au fost aceşti prie­teni care m-au ajutat să rămân cine sunt şi au contri­buit fundamental la această naturaleţe.

- O naturaleţe, aş zice, ardelenească, deşi am aflat că te-ai născut la Vâlcea. De fapt, ce origini ai, Cătălin?

- N-am "origini sănătoase", ca să folosesc o sin­tag­mă care cândva a fost o formulă a selecţiei co­mu­niste a cadrelor. Bunicul meu era ofiţer de jandarmi şi făcea parte din "ocupaţia românească" în Basara­bia, pe care ceilalţi o numeau "românii eliberatori". S-au mai păstrat nişte poze cu proprietăţile bunicilor mei din Chişinău. Aveau magazin de delicatese, res­tau­rant, o casă impresionantă, şi la ţară o vie, ale cărei limite nu se vedeau din vârful dealului din care se făcuse poza. Au pierdut tot. Bunicul a fost blocat între fronturi şi a dispărut, iar bunica, rămasă singură cu şapte copii, s-a refugiat în partea asta de lume, la Vâlcea, unde s-au retras mulţi basarabeni. Au reuşit să ia puţine lucruri de la Chişinău cu ei, mai ales vesela, argintăria şi samovarul, pe care le-au vândut repede, ca să-şi asigure supravieţuirea. Aici l-a cunoscut mama pe tata, care fusese decorat cu Cru­cea de Fier pe frontul de est, când a luptat împo­triva sovieticilor.

- Mai trăiesc părinţii tăi?

- Doar mama, dar nu la Vâlcea, acum locuieşte la vreo 40 de km de Cluj. Mai am şi un frate, de care mă despart foarte mulţi ani, e cu 14 ani mai mare, suntem foarte diferiţi. Vin dintr-o lume foarte pestriţă. Am primit o educaţie fermă şi nu neapărat fericită, de la un om care a făcut din mine un proiect de viaţă, care şi-a sacrificat veniturile pro­prii pentru ca eu să fac şcoa­lă, care a ordonat fiecare fărâmă de mâncare care se găsea cu greu. A fost o educaţie rigu­roa­să, dar eu şi ai mei am înţeles prin rigurozitate lucruri foarte di­ferite. Poate tocmai de aceea opţiunile mele au fost rareori subiect de discuţie cu maică-mea. De la o vârstă foarte frage­dă, am fost un copil destul de in­dependent.

- În televiziune ce te-a adus?

- Nişte întâmplări m-au dus spre televiziune. La începutul anilor '90, eram student la Li­tere, la Cluj, înfiin­ţa­serăm şi o revistă în ca­drul facultăţii şi or­ganizam un grup de dialog cul­tu­ral, o serie de întâl­niri în care in­vitam scriitori să-şi ci­tească textele, dar in­vitam şi muzicieni sau oameni de film, pu­neam dia­po­zitive, mu­zică, frag­mente din "Twin Peaks", eram foarte preocupaţi de ce se întâmpla la vre­mea aia în toate artele. Toate întâlnirile astea aveau o latură spec­taculară. Am cunoscut în felul ăsta o doamnă de la radio, care ne-a luat pe doi dintre noi să o ajutăm la o emisiune studenţească de tineret. După vreun an, cineva de la televiziune ne-a căutat la secretariatul facultăţii, să dăm o probă pentru o emisiune. Culmea e că am mers amândoi şi am intrat amândoi pe acelaşi post, cu jumătate de normă. Nu ne-a venit să credem. Şi uite aşa, încetul cu încetul, am început să lucrăm. Era vorba de TVR Cluj. De altfel, postul meu e şi acum la TVR Cluj, eu acolo sunt angajat.

- Acum ce statut ai, unde locuieşti, de fapt?

- Locuiesc jumătate de timp în Cluj, cealaltă parte de timp în Bucureşti. Fac naveta şi e foarte fain aşa, să vezi lumile astea destul de diferite. Clujul mă odih­neşte. Acolo se trăieşte cu scopul de a avea li­nişte, dar uneori starea aia de calm te şi enervează. Aşa cum aici, în Capitală, parcă e prea multă adrena­lină, iar adrenalina devine o definiţie în virtutea căreia se trăieşte. Niciuna nu e o so­luţie fericită, dar eu zic că alter­nan­ţa asta e sănătoasă pentru cineva ca mine, care trăieşte din observatul altora.

"Ne-am format un public al nostru care ne urmăreşte permanent"

- Anul ăsta se împlinesc 15 ani de când ai pornit emisiunea Ga­rantat 100%. Sunteţi deja veterani. Nu intervine o anumită oboseală? O rutină? Nu ţi-e tea­mă că te repeţi?

- Uneori îmi e jenă să spun cât de cu ne­răb­dare aştept ziua în care lucrăm în studio. Nu, nu mă simt deloc obo­sit, din contră. Am ple­cat în meseria asta cu o lipsă totală de entu­ziasm, convins fiind că nu voi rămâne în tele­viziune, dar entu­zias­mul meu a crescut o da­tă cu emisiunea. În toţi anii ăştia ne-am for­mat un public al nos­tru care ne urmăreşte perma­nent. Bucuria vine însă şi din faptul că am constatat că în ultimii ani, există şi lume tânără care se uită la noi. Faţă de acest public nou încercăm să facem un gest de reverenţă, che­mând în emisiune oameni care în­tr-un fel sau altul au făcut un anumit tip de succes. În siajul succesului ăstuia încercăm să plasăm lume de care oamenii nu ştiu nimic. Cu alte cuvinte, încer­căm să aducem la televizor ceea ce am vrea noi înşine să vedem la televizor. Pentru că ideea în care noi credem foarte tare e că ceea ce numeşti cultură nu e ceea ce majoritatea înţelege ca fiind cultura intelec­tuală. Cultură în­seamnă felul de a fi al unei comu­nităţi. Or, felul ăsta de a fi înseamnă de la cum mă­nânci până la cum te îmbraci şi ce citeşti.

- Eşti la curent, prin prisma emi­siunii pe care o faci, cu tot ce miş­că în materie de cul­tură. Cum se vede Ro­mânia ultimului dece­niu din redacţia TVR? S-a schimbat ţara, s-a aşezat altfel în anii ăş­tia?

- Nu ştiu cum arată România, dar pot să spun cum arată România pe care o cunosc eu. Iar Ro­mânia pe care o cunosc eu e un loc bizar, în pre­facere, cu tot felul de mo­mente de explozie, ici şi colo. Cu excepţia unor lucruri neplăcute, care ţin de spălarea culpei colective pe care am avut-o după comunism, în Ro­mânia s-au întâmplat foarte mul­te lucruri bune, într-un timp destul de scurt, douăzeci şi un pic de ani. Mulţi sunt tentaţi să spună că înainte de '89 eram mai luminoşi, mai civilizaţi şi mai coagulaţi ca societate decât eram de fapt. Şi nu e aşa. Eram mult mai slabi şi mult mai puţin lu­mi­noşi. Şi atunci, prin compa­raţie, pot să zic că e destul de mult. Românii au fost şi norocoşi. S-au întâmplat lucruri în jurul nostru care ne-au fost favorabile. În rest, omeneşte vorbind, sunt unul dintre nemulţumiţii acestei ţări.

- Cum împaci nemulţumirile cu faptul că eşti, totuşi, născut aici? Mai ai vreo urmă de patriotism?

- Le împac prin felul în care îmi fac meseria şi prin felul în care respect principiile etice ale meseriei mele, mai ales acela de a nu deforma realitatea. Nu sunt patriot din categoria celor care spun "sunt mândru că sunt român", dar îmi pasă de locul ăsta foarte tare şi cred într-o formă de patriotism foarte fertilă, aceea de a avea un spirit profund critic faţă de locul în care stai.

"Am făcut o şcoală fabuloasă. Datorez enorm Facultăţii de Filologie din Cluj"

- Eşti o excepţie, faci jurnalism, deşi ai absolvit o facultate de Litere. Te-a ajutat sau ţi-a pus piedici pregătirea de care ai avut parte?

- Până la un punct, am descoperit în rândul politehniştilor, cu care am stat în că­min pe timpul facultăţii, o aristocraţie inte­lec­tuală mai rafinată decât cea a literaţilor şi a filosofilor. Din păcate, educaţia umanistă s-a diluat peste tot în lume. Am făcut o şcoală fabuloasă, care mi-a plăcut mult şi pe care o respect. Niciodată nu ezit să recunosc că datorez enorm Facultăţii de Litere de la Cluj. Am învăţat foarte mult acolo, trăiesc şi acum în aceeaşi cheie de educaţie în care mă simt foarte confortabil. A fost o educaţie solidă, care m-a ajutat să mă deschid.

- Nu doar societatea românească e în prefacere, ci şi jurnalismul. Mai crezi în viitorul acestei meserii?

- Mă duc uneori la întâlniri cu studen­ţimea de la Jurnalistică şi constat cu amă­răciune că mi se pun tot felul de întrebări ne­plăcute. Aşa că îi întreb şi eu, la rândul meu, de ce mă întreabă lucrurile alea. Şi mi se spune că există mulţi colegi de breaslă pe care i-au întâlnit şi care le-au spus că meseria asta e o ticăloşie, că s-a denaturat ireversibil, că trebuie să ai stomacul tare ca s-o faci, că trebuie să fii agresiv şi răz­boinic. Să ne înţelegem, nu e rău să fii agresiv, când canalizezi energia asta în scopul desco­peririi unui adevăr. Dar să fii câinos, numai pentru că eşti jurnalist, e o idioţenie. Mi se pare profund condamnabil să te duci şi să-i descu­rajezi pe tineri de la bun început, spunându-le că ori­cum şi oriunde te-ai duce, vei fi supus unei forme de interes.

- Ţie ce ţi-a adus bun meseria asta?

- Când faci lucrurile cu pasiune şi cu recu­noştinţă că ai o asemenea meserie, jurnalismul îţi aduce foarte mult. Te obligă să înveţi tot timpul câte ceva şi devine o parte importantă a felului tău de a fi. Cultul şi respectul pentru meseria pe care o faci te aşează. De fapt, nu te aşează, te ajută să te situezi, fiindcă treaba asta pe care o facem noi e pentru oameni care se aşează mai greu. (râde)

"Nu cred în instituţia matrimonială, în schimb, în iubire cred!"

- Despre viaţa ta personală nu se ştie ni­mic, nimic. Ai ridicat un zid de netrecut în jurul ei.

- Ce vrei să ştii? (râde)

- De ce o ţii departe de ochii lumii?

- Nu povestesc despre lucrurile astea nu doar pentru că există inflaţie pe piaţă de poveşti personale, ci şi pentru că aşa sunt eu, sunt re­ticent în a vorbi despre viaţa personală, chiar şi cu prietenii mei apropiaţi. Reticenţa mea vine din­tr-o formă de cavalerism. Crede-mă, am câţi­va prieteni foarte buni, cu care nu am po­ves­tit ni­ciodată la băut, aşa cum fac băieţii, despre fe­meile cu care am avut de-a face. Şi te asigur că uneori bem mult peste limită.

- Vorbeai de jurnaliştii care nu se pot aşe­za. E o incompatibilitate aşa mare între mese­ria asta şi viaţa de familie?

- Ştiu jurnalişti de bună calitate care sunt familişti şi sunt foarte fericiţi aşa. După cum ştiu jurnalişti care nu s-ar aşeza niciodată, fiindcă nu doresc şi nu le place. În ce mă priveşte, am mai spus-o şi o repet, eu nu cred în instituţia ma­trimonială, cred în schimb în tot soiul de forme de parteneriat. Şi, evident că da, cred în iubire.

- Ai timp de plăceri şi pasiuni? Ce faci când termini ziua de muncă?

- Mai în glumă, mai în serios, ţi-aş răspunde foarte simplu: beau. Beau si derulez muzici. Cum meseria a devenit o parte importantă în tot ceea ce fac, aş zice chiar partea cea mai impor­tantă, ea începe să se confunde cu felul meu de-a fi. Meseria ţine tot timpul, viaţa curge într-o continuă căutare de subiecte, deci zile libere nu prea există. Dacă prind însă un răgaz, îmi place să gătesc, să beau cu prietenii mei, să vedem filme, să vorbesc mai mult decât e cazul, să merg la teatru, să scriu.

- Mai simţi în tine chemarea literelor?

- Evident că da, din ce în ce mai tare. Am împăcat-o de-a lungul vremii scriind şi în presă. Sunt autorul unei rubrici personale săptămânale, în revista "Dilema": "Fără doar şi coate". La fel de tare însă am simţit şi chemarea teatrului. Visul meu din copilărie a fost să fac teatru şi film, dar la vremea la care am dat examen era imposibil, erau două locuri la Teatru. Aşa că am urmat sfatulpractic de a face o şcoală, ca să fie făcută, urmând apoi să plec în Polonia, unde nu se putea face cinematografie dacă nu aveai o diplomă înainte. În Polonia n-am mai ajuns, dar în ultima vreme, m-am apucat de scris scenarii şi sunt foarte fericit. Mi se joacă un text la "Teatrul Act". E un spectacol făcut de Al. Dabija, cu George Mihăiţă şi Marcel Iureş, pe un scenariu scris după "Moromeţii", în două personaje. Se va juca din nou chiar la finele acestei luni. Dacă vă place, vă aştept.