Lui Dumnezeu îi plac oamenii fericiţi

La ora amiezii, Lunca Mureşului era inun­dată de verdele primăverii.

Verdele acela proaspăt şi crud, care pune stăpânire şi pe inima omului şi o face să fie mai tânără cu o sută de ani. Mergeam cu maşina "la pasul calului", ca să ne bucurăm şi noi de bucuria naturii, când, deodată, pe drumul pietruit, mărginit de salcâmi înfloriţi, a apărut silueta firavă a unei femei. Răsărise aşa, deodată, ca o vedenie, o întru­chipare abu­­roasă ivită din lumina aceea orbitoare a primăverii. Cu o pălărie de paie legată cu fun­dă maro, îmbrăcată cu fustă lungă, aco­pe­rită în faţă cu un şorţ, semăna atât de bi­ne cu mătuşile de la ţară, printre ca­re crescusem, încât am oprit, brusc, maşina şi-am cobo­rât. N-a părut mirată că ne-am oprit şi nici nu s-a lăsat mult ru­gată ca să se aş­tearnă la povestit. Eram si­gură că felul în care ne ieşise în drum urma să aibă un tâlc anu­me şi aşa a şi fost. Felul în care oa­me­nii se deschid, uneori, spre po­veşti, este un dar tot mai rar în ziua de astăzi şi de aceea trebuie să te bucuri când îl primeşti. Mai ales când po­ves­tea este de dra­goste.

Mirele cu ochi rotitori

Toia Ciotului n-a avut o viaţă uşoa­ră. A fost înfiată la câţiva ani de o mătuşă al cărei bărbat era plecat la război. Victoria, Toia, după cum o striga mătuşa, a lucrat cot la cot cu mama ei adoptivă, în ciuda anilor pu­ţini. De la această mătuşă a învăţat tot ceea ce trebuie să ştie o femeie de la sat să facă în gospodăria ei.
"M-a îmblânzit mătuşa mea de mică, m-a în­cântat cu tot felul de mărunţişuri şi am rămas la ei. Mi-a plăcut aco­lo, în casa lor mare, că aca­să lăsasem mulţi fraţi şi multe greutăţi. Mătuşa m-a învăţat în primul rând să fiu blândă şi răbdătoare. Tot din casa lor, mai târziu, m-am măritat cu cine am vrut eu. Am avut no­roc, că alte fete erau mări­tate de părinţi peste voia lor. Eu m-am măritat cu Emanoil, Milu Ciotului, cum îi zic oamenii. Mi-o făcut curte mulţi ani, mi-o fost drăguţ, c-aşa se spune pe la noi, de pe la şaispre­zece ani. Când am avut douăzeci, a venit cu părinţii şi m-a cerut de nevastă de la mătuşa mea. M-am măritat bucuroasă, că mi-a fost drag tare. Era fecior chipeş, mândru, şi toate fetele se uitau după el. Drept îi că şi lui i-au plăcut fetele toată viaţa, dar eu am ştiut că ce-i al meu e pus deoparte, am ştiut că io-s nevasta şi că el tot acasă se întoarce, ori de pe unde se mai încurcă".
Nunta a ţinut trei zile şi trei nopţi, după cum era obiceiul pe atunci. Nici nu s-au dezmeticit bine din rolul lor de sărbătoriţi, şi tinerii s-au şi înhămat la muncile din gospodărie. Odată ce au intrat în rândul oa­menilor, satul aştepta de la ei dovezi de hăr­ni­cie. Nu-ţi trebuie mult până să intri în gura lu­mii...
"Eram tineri, şi poate că ne-ar fi plăcut să stăm mai mult noi singuri, dar nu se putea. Lo­cuiam cu bătrânii, şi viaţa noas­tră, pentru mulţi ani, s-a condus după a lor. N-aveam vreme de dră­gălit. Acuma, când stau şi mă gândesc, par­că-mi pare rău. La anii mei, îmi dau seama că ti­ne­reţea o trăieşti numai o dată. Degeaba-ţi pare rău la bătrâneţe după una, după alta, ce-i dus, dus rămâne. E mare lucru ca tinerii să-şi înceapă viaţa şi să se conducă singuri, fără să se amestece bătrânii în treburile lor.
Ţin minte că am fost odată la o nuntă în Bil­bor. Era prin august, şi lăsasem acasă tare mult de lu­cru, la săpat, la fân. Ne-am întors de-acolo noap­tea, cu căruţele. Când am ajuns acasă, am găsit un bilet de la bătrâni, că să ne ducem neapărat la câmp, să-i ajutăm la secerat. Noi nu ne-am dus, că eram obosiţi de pe drum, ne-am cul­cat. Vai, Doamne, ce s-au supărat pe noi! Mul­tă vreme ne tot aminteau de ziua aceea. Apoi, să stăm aşa, numai noi doi, în vreo cameră? Ferească Dum­ne­zeu! Cine avea vreme de aşa ceva? N-aveam vreme nici să ne uităm unul la altul, atâtea erau de făcut! Poate de sărbători, numai atunci...".

Păunul casei

Afară, în curte, Toia pune un ţol gros de lână pe banca de lângă fân­tână şi un ştergar de câ­nepă pe masă. Se aşează cu mişcări do­moa­le lângă noi, îşi ia pă­lăria din cap şi-şi aran­jează părul îm­părţit de că­ra­rea de pe creştetul capu­lui. La ce­lă­lalt capăt al me­sei stă el, Milu, tăcut deocam­dată, as­cultând, şi el, po­ves­­tea ne­vestei lui, c-un fel de vino­văţie pe care o as­cunde greu după gesturile prin care-şi tot netezeşte cămaşa albă.
"În octombrie, anul trecut, am împlinit cincizeci de ani de căsătorie", continuă Toia. "Am stat atunci şi m-am gândit la viaţa mea. N-am avut o viaţă uşoa­ră, dar mi-a ajutat bunul Dumnezeu de le-am răzbit pe toate, ca să mă pot bucura acum de familia băia­tului meu şi de nepoţi. La noi, aici, şi poate şi prin alte părţi, femeile, cam duc greul casei. Bărbaţii au ser­vicii şi pleacă de acasă, scapă de munca grea a pă­mântului, de animale, de grajd. Bărbaţii-s cu dru­murile, femeile cu pruncii şi casa. Vezi dumneata, eu mă gândesc câteodată că pe bărbaţi Dumnezeu i-a făcut cu milă şi pe noi, femeile, cu mare grabă. Ei îs ca nişte păuni când ies în lume, iară la noi, la femei, i s-a terminat Sfântului binele din straiţă, a rămas numai munca şi sângurătatea. De şaizeci şi doi de ani, Milu meu e cantor la bise­rică. Mă mândresc cu el când îl aud cât de mândru cântă. Îl ştiu şi oamenii de prin satele vecine, că şi acolo e cantor tot el, de vreo douăzeci de ani. Dar oare el, după atâţia ani de când suntem laolaltă, s-a gândit că se poate mândri cu mine?".
Emanoil nu zice nimic, îşi face de lu­cru cu ciucurii şervetului de pe masă, mai râde cu o jumătate de gură şi când vrea şi el să spună ceva, Toia i-o retează scurt:
"Am trecut prin multe în viaţă. Şi bu­ne, şi rele, nu­mai credinţa şi rugăciunea m-o ajutat să răzbesc. Atunci când am fost rău bolnavă, n-am avut nădejde decât în Dumnezeu Sfân­tul, El mi-o dat putere să trec pragurile rele pe care le-am avut. Să-mi pară rău după ceva? Apoi n-avem după ce, că tinereţea ştim că şi-aşa nu se mai în­toarce, aia s-o dus şi, dacă stau bine şi mă gân­­desc, nici n-aş mai vrea-o înapoi, că tare mult am mai tras. Mătuşa mea era o femeie tare vorbăreaţă. Toată ziua mă dăscălea: «Fată, îmi zicea ea câteo­dată, ţâne minte că nu poţi aduna cu două mâini şi să dai numai cu una. Nu uita cât trăieşti că este o mă­sură în toate şi că cineva îţi adună şi bune, şi rele; nu te grăbi ca să trăieşti mai devreme ce ţi-e rânduit mai târziu, iară de năcaz să nu te plângi, că nima-n lume nu te-ascultă cu voie bună la greu, fără numa-n tine să afli nădejde şi-n Bunul Dumnezeu».
Aşa le-am spus şi eu, mai departe, la nepoţii mei. Îs bune sfaturile bătrânilor, mai ales când îşi aleg tinerii perechea, că femeia noduroaie şi bărbatul bolundău nu-s buni la casa omului".

Nu fugi după căruţa care nu te-aşteaptă

Emanoil îşi drege glasul, îşi trage scaunul mai că­tre masa pe care se aburesc paharele pline de apă proaspăt scoasă din fântână, şi-apoi vorbeşte, şi el, domol, luând-o pe Toia de mână: "Îi bine când te potriveşti cu femeia ta. Viaţa trece mai uşor, lucrul nu ţi se pare aşa greu. Mai demult, nu erau divorţuri pe-aici, acuma-s la modă. Eu cred că pe tinerii ăştia nu-i învaţă nimeni să trăiască. Doară când alegi, trebuie să ai în cap c-o faci pentru multă vreme, nu pentru două-trei zile. Omu' tânăr îi mai buiac, de-aceea-i bine să asculte de la alţii. Iară dacă vezi că nu te potriveşti, apoi mai bine doi în două părţi, că dacă la tinereţe este o hibă, sigur bătrâneţea aduce mai multe".
"Este o vorbă", spune Toia, legându-şi pălăria - semn că vremea poveştilor s-a încheiat şi că o aş­teaptă treburile ogrăzii, este o vorbă: «După căruţa care nu te-aşteaptă să nu fugi niciodată». Aşa-i şi-ntr-o familie, dacă vezi că nu te vrea unul, ori una, nu te fă ştergătoare înaintea lor, că aşa rămâi toată viaţa, îi uşor să-ţi calce alţii mândria dacă n-o ştii tu ţine. Iară dacă ţi-i drag omul de lângă tine şi te înţelegi cu el, fă, Doamne, tot ce poţi ca să-l ţii lângă sufletul tău şi ai grijă ca de ochii din cap de cinstea căsii tale şi de liniştea ei".
Având parcă un nume predestinat, Victoria este o învingătoare. A depăşit greutăţile unei vieţi în care a avut prea puţin timp pentru a se bucura, a avut în­ţe­lep­ciunea să aleagă între ceea ce trebuie pus la inimă şi ceea ce trebuie uitat ori nebăgat în seamă, a avut tăria să lupte cu o boală pe care aînvins-o cu credinţă, post şi rugăciune. Dar Victoria este o învin­gătoare, mai ales pentru că la şaptezeci de ani, ţinându-l de mână pe Emanoil al ei, este, după cincizeci de ani de la căsătoria lor, împăcată, şi crede că şi lui Dum­ne­zeu îi plac oamenii fericiţi.
Părăsim curtea umbrită de vie şi intrăm în verdele drumului şi-n mirosul puternic de salcâmi înfloriţi. Cei doi, Victoria şi Emanoil, rămân lângă masa din curte, el, mândru ca un păun, ţinându-şi mâinile pe chimirul lat ce-i prinde cămaşa, ea, cu capul uşor aple­cat şi cu un zâmbet topit în colţul gurii...
MARIA SITARU