Lui Dumnezeu îi plac oamenii fericiți

Redactia
La ora amiezii, Lunca Mureșului era inun­dată de verdele primăverii.

Verdele acela proaspăt și crud, care pune stăpânire și pe inima omului și o face să fie mai tânără cu o sută de ani. Mergeam cu mașina "la pasul calului", ca să ne bucurăm și noi de bucuria naturii, când, deodată, pe drumul pietruit, mărginit de salcâmi înfloriți, a apărut silueta firavă a unei femei. Răsărise așa, deodată, ca o vedenie, o întru­chipare abu­­roasă ivită din lumina aceea orbitoare a primăverii. Cu o pălărie de paie legată cu fun­dă maro, îmbrăcată cu fustă lungă, aco­pe­rită în față cu un șorț, semăna atât de bi­ne cu mătușile de la țară, printre ca­re crescusem, încât am oprit, brusc, mașina și-am cobo­rât. N-a părut mirată că ne-am oprit și nici nu s-a lăsat mult ru­gată ca să se aș­tearnă la povestit. Eram si­gură că felul în care ne ieșise în drum urma să aibă un tâlc anu­me și așa a și fost. Felul în care oa­me­nii se deschid, uneori, spre po­vești, este un dar tot mai rar în ziua de astăzi și de aceea trebuie să te bucuri când îl primești. Mai ales când po­ves­tea este de dra­goste.

Mirele cu ochi rotitori

Toia Ciotului n-a avut o viață ușoa­ră. A fost înfiată la câțiva ani de o mătușă al cărei bărbat era plecat la război. Victoria, Toia, după cum o striga mătușa, a lucrat cot la cot cu mama ei adoptivă, în ciuda anilor pu­țini. De la această mătușă a învățat tot ceea ce trebuie să știe o femeie de la sat să facă în gospodăria ei.
"M-a îmblânzit mătușa mea de mică, m-a în­cântat cu tot felul de mărunțișuri și am rămas la ei. Mi-a plăcut aco­lo, în casa lor mare, că aca­să lăsasem mulți frați și multe greutăți. Mătușa m-a învățat în primul rând să fiu blândă și răbdătoare. Tot din casa lor, mai târziu, m-am măritat cu cine am vrut eu. Am avut no­roc, că alte fete erau mări­tate de părinți peste voia lor. Eu m-am măritat cu Emanoil, Milu Ciotului, cum îi zic oamenii. Mi-o făcut curte mulți ani, mi-o fost drăguț, c-așa se spune pe la noi, de pe la șaispre­zece ani. Când am avut douăzeci, a venit cu părinții și m-a cerut de nevastă de la mătușa mea. M-am măritat bucuroasă, că mi-a fost drag tare. Era fecior chipeș, mândru, și toate fetele se uitau după el. Drept îi că și lui i-au plăcut fetele toată viața, dar eu am știut că ce-i al meu e pus deoparte, am știut că io-s nevasta și că el tot acasă se întoarce, ori de pe unde se mai încurcă".
Nunta a ținut trei zile și trei nopți, după cum era obiceiul pe atunci. Nici nu s-au dezmeticit bine din rolul lor de sărbătoriți, și tinerii s-au și înhămat la muncile din gospodărie. Odată ce au intrat în rândul oa­menilor, satul aștepta de la ei dovezi de hăr­ni­cie. Nu-ți trebuie mult până să intri în gura lu­mii...
"Eram tineri, și poate că ne-ar fi plăcut să stăm mai mult noi singuri, dar nu se putea. Lo­cuiam cu bătrânii, și viața noas­tră, pentru mulți ani, s-a condus după a lor. N-aveam vreme de dră­gălit. Acuma, când stau și mă gândesc, par­că-mi pare rău. La anii mei, îmi dau seama că ti­ne­rețea o trăiești numai o dată. Degeaba-ți pare rău la bătrânețe după una, după alta, ce-i dus, dus rămâne. E mare lucru ca tinerii să-și înceapă viața și să se conducă singuri, fără să se amestece bătrânii în treburile lor.
Țin minte că am fost odată la o nuntă în Bil­bor. Era prin august, și lăsasem acasă tare mult de lu­cru, la săpat, la fân. Ne-am întors de-acolo noap­tea, cu căruțele. Când am ajuns acasă, am găsit un bilet de la bătrâni, că să ne ducem neapărat la câmp, să-i ajutăm la secerat. Noi nu ne-am dus, că eram obosiți de pe drum, ne-am cul­cat. Vai, Doamne, ce s-au supărat pe noi! Mul­tă vreme ne tot aminteau de ziua aceea. Apoi, să stăm așa, numai noi doi, în vreo cameră? Ferească Dum­ne­zeu! Cine avea vreme de așa ceva? N-aveam vreme nici să ne uităm unul la altul, atâtea erau de făcut! Poate de sărbători, numai atunci...".

Păunul casei

Afară, în curte, Toia pune un țol gros de lână pe banca de lângă fân­tână și un ștergar de câ­nepă pe masă. Se așează cu mișcări do­moa­le lângă noi, își ia pă­lăria din cap și-și aran­jează părul îm­părțit de că­ra­rea de pe creștetul capu­lui. La ce­lă­lalt capăt al me­sei stă el, Milu, tăcut deocam­dată, as­cultând, și el, po­ves­­tea ne­vestei lui, c-un fel de vino­văție pe care o as­cunde greu după gesturile prin care-și tot netezește cămașa albă.
"În octombrie, anul trecut, am împlinit cincizeci de ani de căsătorie", continuă Toia. "Am stat atunci și m-am gândit la viața mea. N-am avut o viață ușoa­ră, dar mi-a ajutat bunul Dumnezeu de le-am răzbit pe toate, ca să mă pot bucura acum de familia băia­tului meu și de nepoți. La noi, aici, și poate și prin alte părți, femeile, cam duc greul casei. Bărbații au ser­vicii și pleacă de acasă, scapă de munca grea a pă­mântului, de animale, de grajd. Bărbații-s cu dru­murile, femeile cu pruncii și casa. Vezi dumneata, eu mă gândesc câteodată că pe bărbați Dumnezeu i-a făcut cu milă și pe noi, femeile, cu mare grabă. Ei îs ca niște păuni când ies în lume, iară la noi, la femei, i s-a terminat Sfântului binele din straiță, a rămas numai munca și sângurătatea. De șaizeci și doi de ani, Milu meu e cantor la bise­rică. Mă mândresc cu el când îl aud cât de mândru cântă. Îl știu și oamenii de prin satele vecine, că și acolo e cantor tot el, de vreo douăzeci de ani. Dar oare el, după atâția ani de când suntem laolaltă, s-a gândit că se poate mândri cu mine?".
Emanoil nu zice nimic, își face de lu­cru cu ciucurii șervetului de pe masă, mai râde cu o jumătate de gură și când vrea și el să spună ceva, Toia i-o retează scurt:
"Am trecut prin multe în viață. Și bu­ne, și rele, nu­mai credința și rugăciunea m-o ajutat să răzbesc. Atunci când am fost rău bolnavă, n-am avut nădejde decât în Dumnezeu Sfân­tul, El mi-o dat putere să trec pragurile rele pe care le-am avut. Să-mi pară rău după ceva? Apoi n-avem după ce, că tinerețea știm că și-așa nu se mai în­toarce, aia s-o dus și, dacă stau bine și mă gân­­desc, nici n-aș mai vrea-o înapoi, că tare mult am mai tras. Mătușa mea era o femeie tare vorbăreață. Toată ziua mă dăscălea: «Fată, îmi zicea ea câteo­dată, țâne minte că nu poți aduna cu două mâini și să dai numai cu una. Nu uita cât trăiești că este o mă­sură în toate și că cineva îți adună și bune, și rele; nu te grăbi ca să trăiești mai devreme ce ți-e rânduit mai târziu, iară de năcaz să nu te plângi, că nima-n lume nu te-ascultă cu voie bună la greu, fără numa-n tine să afli nădejde și-n Bunul Dumnezeu».
Așa le-am spus și eu, mai departe, la nepoții mei. Îs bune sfaturile bătrânilor, mai ales când își aleg tinerii perechea, că femeia noduroaie și bărbatul bolundău nu-s buni la casa omului".

Nu fugi după căruța care nu te-așteaptă

Emanoil își drege glasul, își trage scaunul mai că­tre masa pe care se aburesc paharele pline de apă proaspăt scoasă din fântână, și-apoi vorbește, și el, domol, luând-o pe Toia de mână: "Îi bine când te potrivești cu femeia ta. Viața trece mai ușor, lucrul nu ți se pare așa greu. Mai demult, nu erau divorțuri pe-aici, acuma-s la modă. Eu cred că pe tinerii ăștia nu-i învață nimeni să trăiască. Doară când alegi, trebuie să ai în cap c-o faci pentru multă vreme, nu pentru două-trei zile. Omu' tânăr îi mai buiac, de-aceea-i bine să asculte de la alții. Iară dacă vezi că nu te potrivești, apoi mai bine doi în două părți, că dacă la tinerețe este o hibă, sigur bătrânețea aduce mai multe".
"Este o vorbă", spune Toia, legându-și pălăria - semn că vremea poveștilor s-a încheiat și că o aș­teaptă treburile ogrăzii, este o vorbă: «După căruța care nu te-așteaptă să nu fugi niciodată». Așa-i și-ntr-o familie, dacă vezi că nu te vrea unul, ori una, nu te fă ștergătoare înaintea lor, că așa rămâi toată viața, îi ușor să-ți calce alții mândria dacă n-o știi tu ține. Iară dacă ți-i drag omul de lângă tine și te înțelegi cu el, fă, Doamne, tot ce poți ca să-l ții lângă sufletul tău și ai grijă ca de ochii din cap de cinstea căsii tale și de liniștea ei".
Având parcă un nume predestinat, Victoria este o învingătoare. A depășit greutățile unei vieți în care a avut prea puțin timp pentru a se bucura, a avut în­țe­lep­ciunea să aleagă între ceea ce trebuie pus la inimă și ceea ce trebuie uitat ori nebăgat în seamă, a avut tăria să lupte cu o boală pe care a învins-o cu credință, post și rugăciune. Dar Victoria este o învin­gătoare, mai ales pentru că la șaptezeci de ani, ținându-l de mână pe Emanoil al ei, este, după cincizeci de ani de la căsătoria lor, împăcată, și crede că și lui Dum­ne­zeu îi plac oamenii fericiți.
Părăsim curtea umbrită de vie și intrăm în verdele drumului și-n mirosul puternic de salcâmi înfloriți. Cei doi, Victoria și Emanoil, rămân lângă masa din curte, el, mândru ca un păun, ținându-și mâinile pe chimirul lat ce-i prinde cămașa, ea, cu capul ușor aple­cat și cu un zâmbet topit în colțul gurii...
MARIA SITARU