Verdele acela proaspăt și crud, care pune stăpânire și pe inima omului și o face să fie mai tânără cu o sută de ani. Mergeam cu mașina "la pasul calului", ca să ne bucurăm și noi de bucuria naturii, când, deodată, pe drumul pietruit, mărginit de salcâmi înfloriți, a apărut silueta firavă a unei femei. Răsărise așa, deodată, ca o vedenie, o întruchipare aburoasă ivită din lumina aceea orbitoare a primăverii. Cu o pălărie de paie legată cu fundă maro, îmbrăcată cu fustă lungă, acoperită în față cu un șorț, semăna atât de bine cu mătușile de la țară, printre care crescusem, încât am oprit, brusc, mașina și-am coborât. N-a părut mirată că ne-am oprit și nici nu s-a lăsat mult rugată ca să se aștearnă la povestit. Eram sigură că felul în care ne ieșise în drum urma să aibă un tâlc anume și așa a și fost. Felul în care oamenii se deschid, uneori, spre povești, este un dar tot mai rar în ziua de astăzi și de aceea trebuie să te bucuri când îl primești. Mai ales când povestea este de dragoste.
Mirele cu ochi rotitori
Toia Ciotului n-a avut o viață ușoară. A fost înfiată la câțiva ani de o mătușă al cărei bărbat era plecat la război. Victoria, Toia, după cum o striga mătușa, a lucrat cot la cot cu mama ei adoptivă, în ciuda anilor puțini. De la această mătușă a învățat tot ceea ce trebuie să știe o femeie de la sat să facă în gospodăria ei.
"M-a îmblânzit mătușa mea de mică, m-a încântat cu tot felul de mărunțișuri și am rămas la ei. Mi-a plăcut acolo, în casa lor mare, că acasă lăsasem mulți frați și multe greutăți. Mătușa m-a învățat în primul rând să fiu blândă și răbdătoare. Tot din casa lor, mai târziu, m-am măritat cu cine am vrut eu. Am avut noroc, că alte fete erau măritate de părinți peste voia lor. Eu m-am măritat cu Emanoil, Milu Ciotului, cum îi zic oamenii. Mi-o făcut curte mulți ani, mi-o fost drăguț, c-așa se spune pe la noi, de pe la șaisprezece ani. Când am avut douăzeci, a venit cu părinții și m-a cerut de nevastă de la mătușa mea. M-am măritat bucuroasă, că mi-a fost drag tare. Era fecior chipeș, mândru, și toate fetele se uitau după el. Drept îi că și lui i-au plăcut fetele toată viața, dar eu am știut că ce-i al meu e pus deoparte, am știut că io-s nevasta și că el tot acasă se întoarce, ori de pe unde se mai încurcă".
Nunta a ținut trei zile și trei nopți, după cum era obiceiul pe atunci. Nici nu s-au dezmeticit bine din rolul lor de sărbătoriți, și tinerii s-au și înhămat la muncile din gospodărie. Odată ce au intrat în rândul oamenilor, satul aștepta de la ei dovezi de hărnicie. Nu-ți trebuie mult până să intri în gura lumii...
"Eram tineri, și poate că ne-ar fi plăcut să stăm mai mult noi singuri, dar nu se putea. Locuiam cu bătrânii, și viața noastră, pentru mulți ani, s-a condus după a lor. N-aveam vreme de drăgălit. Acuma, când stau și mă gândesc, parcă-mi pare rău. La anii mei, îmi dau seama că tinerețea o trăiești numai o dată. Degeaba-ți pare rău la bătrânețe după una, după alta, ce-i dus, dus rămâne. E mare lucru ca tinerii să-și înceapă viața și să se conducă singuri, fără să se amestece bătrânii în treburile lor.
Țin minte că am fost odată la o nuntă în Bilbor. Era prin august, și lăsasem acasă tare mult de lucru, la săpat, la fân. Ne-am întors de-acolo noaptea, cu căruțele. Când am ajuns acasă, am găsit un bilet de la bătrâni, că să ne ducem neapărat la câmp, să-i ajutăm la secerat. Noi nu ne-am dus, că eram obosiți de pe drum, ne-am culcat. Vai, Doamne, ce s-au supărat pe noi! Multă vreme ne tot aminteau de ziua aceea. Apoi, să stăm așa, numai noi doi, în vreo cameră? Ferească Dumnezeu! Cine avea vreme de așa ceva? N-aveam vreme nici să ne uităm unul la altul, atâtea erau de făcut! Poate de sărbători, numai atunci...".
Păunul casei
Afară, în curte, Toia pune un țol gros de lână pe banca de lângă fântână și un ștergar de cânepă pe masă. Se așează cu mișcări domoale lângă noi, își ia pălăria din cap și-și aranjează părul împărțit de cărarea de pe creștetul capului. La celălalt capăt al mesei stă el, Milu, tăcut deocamdată, ascultând, și el, povestea nevestei lui, c-un fel de vinovăție pe care o ascunde greu după gesturile prin care-și tot netezește cămașa albă.
"În octombrie, anul trecut, am împlinit cincizeci de ani de căsătorie", continuă Toia. "Am stat atunci și m-am gândit la viața mea. N-am avut o viață ușoară, dar mi-a ajutat bunul Dumnezeu de le-am răzbit pe toate, ca să mă pot bucura acum de familia băiatului meu și de nepoți. La noi, aici, și poate și prin alte părți, femeile, cam duc greul casei. Bărbații au servicii și pleacă de acasă, scapă de munca grea a pământului, de animale, de grajd. Bărbații-s cu drumurile, femeile cu pruncii și casa. Vezi dumneata, eu mă gândesc câteodată că pe bărbați Dumnezeu i-a făcut cu milă și pe noi, femeile, cu mare grabă. Ei îs ca niște păuni când ies în lume, iară la noi, la femei, i s-a terminat Sfântului binele din straiță, a rămas numai munca și sângurătatea. De șaizeci și doi de ani, Milu meu e cantor la biserică. Mă mândresc cu el când îl aud cât de mândru cântă. Îl știu și oamenii de prin satele vecine, că și acolo e cantor tot el, de vreo douăzeci de ani. Dar oare el, după atâția ani de când suntem laolaltă, s-a gândit că se poate mândri cu mine?".
Emanoil nu zice nimic, își face de lucru cu ciucurii șervetului de pe masă, mai râde cu o jumătate de gură și când vrea și el să spună ceva, Toia i-o retează scurt:
"Am trecut prin multe în viață. Și bune, și rele, numai credința și rugăciunea m-o ajutat să răzbesc. Atunci când am fost rău bolnavă, n-am avut nădejde decât în Dumnezeu Sfântul, El mi-o dat putere să trec pragurile rele pe care le-am avut. Să-mi pară rău după ceva? Apoi n-avem după ce, că tinerețea știm că și-așa nu se mai întoarce, aia s-o dus și, dacă stau bine și mă gândesc, nici n-aș mai vrea-o înapoi, că tare mult am mai tras. Mătușa mea era o femeie tare vorbăreață. Toată ziua mă dăscălea: «Fată, îmi zicea ea câteodată, țâne minte că nu poți aduna cu două mâini și să dai numai cu una. Nu uita cât trăiești că este o măsură în toate și că cineva îți adună și bune, și rele; nu te grăbi ca să trăiești mai devreme ce ți-e rânduit mai târziu, iară de năcaz să nu te plângi, că nima-n lume nu te-ascultă cu voie bună la greu, fără numa-n tine să afli nădejde și-n Bunul Dumnezeu».
Așa le-am spus și eu, mai departe, la nepoții mei. Îs bune sfaturile bătrânilor, mai ales când își aleg tinerii perechea, că femeia noduroaie și bărbatul bolundău nu-s buni la casa omului".
Nu fugi după căruța care nu te-așteaptă
Emanoil își drege glasul, își trage scaunul mai către masa pe care se aburesc paharele pline de apă proaspăt scoasă din fântână, și-apoi vorbește, și el, domol, luând-o pe Toia de mână: "Îi bine când te potrivești cu femeia ta. Viața trece mai ușor, lucrul nu ți se pare așa greu. Mai demult, nu erau divorțuri pe-aici, acuma-s la modă. Eu cred că pe tinerii ăștia nu-i învață nimeni să trăiască. Doară când alegi, trebuie să ai în cap c-o faci pentru multă vreme, nu pentru două-trei zile. Omu' tânăr îi mai buiac, de-aceea-i bine să asculte de la alții. Iară dacă vezi că nu te potrivești, apoi mai bine doi în două părți, că dacă la tinerețe este o hibă, sigur bătrânețea aduce mai multe".
"Este o vorbă", spune Toia, legându-și pălăria - semn că vremea poveștilor s-a încheiat și că o așteaptă treburile ogrăzii, este o vorbă: «După căruța care nu te-așteaptă să nu fugi niciodată». Așa-i și-ntr-o familie, dacă vezi că nu te vrea unul, ori una, nu te fă ștergătoare înaintea lor, că așa rămâi toată viața, îi ușor să-ți calce alții mândria dacă n-o știi tu ține. Iară dacă ți-i drag omul de lângă tine și te înțelegi cu el, fă, Doamne, tot ce poți ca să-l ții lângă sufletul tău și ai grijă ca de ochii din cap de cinstea căsii tale și de liniștea ei".
Având parcă un nume predestinat, Victoria este o învingătoare. A depășit greutățile unei vieți în care a avut prea puțin timp pentru a se bucura, a avut înțelepciunea să aleagă între ceea ce trebuie pus la inimă și ceea ce trebuie uitat ori nebăgat în seamă, a avut tăria să lupte cu o boală pe care a învins-o cu credință, post și rugăciune. Dar Victoria este o învingătoare, mai ales pentru că la șaptezeci de ani, ținându-l de mână pe Emanoil al ei, este, după cincizeci de ani de la căsătoria lor, împăcată, și crede că și lui Dumnezeu îi plac oamenii fericiți.
Părăsim curtea umbrită de vie și intrăm în verdele drumului și-n mirosul puternic de salcâmi înfloriți. Cei doi, Victoria și Emanoil, rămân lângă masa din curte, el, mândru ca un păun, ținându-și mâinile pe chimirul lat ce-i prinde cămașa, ea, cu capul ușor aplecat și cu un zâmbet topit în colțul gurii...
MARIA SITARU