Sub arcadele de cărămidă ale clubului unde cântau răzbătea o veselie pe care arareori o auzi la vreun concert de rock. Dar, ce-i drept, cine mai auzise aşa ceva, ca în mijlocul unei piese americane, să porneşti o sârbă la vioară, în chiuiturile publicului? Au trecut exact 20 de ani de atunci, timp în care au cântat pe scene mari, în faţa a zeci de mii de oameni, în baruri obscure, la nunţi, au avut succes în străinătate, au lansat discuri, iar Nightlosers continuă să se distreze ca la început. Liderul trupei, Hanno Höfer, a fost invitat în paginile revistei noastre în numeroase rânduri. De data asta vi-l prezentăm pe virtuozul formaţiei, cel ce cântă senzaţional la chitară şi ridică spectatorii de pe scaune când pune mâna pe vioară: Jimi "El" Laco.
Corul bisericii, nunţi şi concerte rock
Jimi a copilărit într-o veche casă din centrul Clujului, în care locuieşte şi acum. Toată ziua era la joacă, cu ceilalţi copii, fie în parcul de la capătul străzii, fie la liceul din apropiere, ce avea terenuri de fotbal şi de baschet. În timp ce bătea mingea, ciulea urechile la sunetele de orgă ce răzbăteau din biserica de lângă liceu. Muzica se face simţită încă din primele sale amintiri şi, cu o asemenea familie, nici nu s-ar fi putut altfel: "Tata venea din Cojocna, un sat de lângă Cluj, celebru prin anii '50, pentru că trăiau mulţi muzicanţi buni acolo. Lako Ioan sau Ianoş, jumătate maghiar, jumătate ţigan. Şi mama, Irina, tot din familie de muzicanţi era, din satul Aghireş, în care îmi petreceam vacanţele de vară când eram mic. Seara, în curtea casei, se adunau unchii, verii, prietenii şi vecinii lor şi începeau să cânte, din pură plăcere. Pentru mine era o mare bucurie să-i văd cum apar, unul câte unul, la braţ cu braciul, vioara sau cu contrabasul, şi încep să cânte împreună. Eu încă nu aveam un instrument, nu începusem".
- Când s-a întâmplat asta?
- Ai învăţat multe şi de la tatăl tău?
- Tata era violonist la Filarmonică. În timpul liber, cânta la nunţi şi, în plus, într-un ansamblu folcloric mare. Mă lua cu el peste tot, să ascult, să învăţ şi să vadă şi el dacă se prinde de mine, să nu păţească la fel cum se întâmplase cu fratele meu mai mare, care începuse, dar se lăsase de muzică. Mie îmi plăcea foarte mult să merg cu el, eram atent la tot ce se cânta şi mă rugam de el să mă ia şi data viitoare. Tata nu era omul care să-ţi pună vioara în mână şi să te înveţe să cânţi. S-a ocupat să am profesori buni şi era mulţumit să vadă că studiez şi că evoluez. Avea aşteptări mari de la mine şi trebuia să fac cum spunea el. După un timp, mi-am dat seama că dacă nu mă forţa el, poate lâncezeam şi nu evoluam deloc muzical. De altfel, după ce am terminat liceul, tata a murit şi eu nu am continuat cu Conservatorul.
- Cum a intrat chitara în viaţa ta?
- Fratele meu a fost cel ce a venit acasă cu discuri de vinil cu muzică rock, Deep Purple, Led Zeppelin, pe care se auzeau chitarele electrice din plin. Apoi, dacă tata a văzut că nu se prinde de el muzica de la şcoală, i-a luat un profesor particular de chitară cu care studia acasă. Stăteam şi eu acolo, priveam atent şi, din când în când, puneam mâna pe chitară şi zdrăngăneam, dar pe ascuns, tata nu m-ar fi lăsat, pentru că-mi stricam digitaţia. Îmi plăcea cum sună, mai mult decât îmi plăcea vioara. După ce a murit tata, am început să cânt mai mult la chitară, mi-am făcut şi formaţie. Luam pe ascuns instrumentele şcolii şi cântam la balurile liceelor, la seri dansante. Cântam şi la ţară, la Casa de Cultură. Pe atunci era mult tineret la ţară, veneau mulţi la concert şi ştiau muzică, chiar îşi permiteau să facă fiţe, nu mergeau la oricine la concert. Iar noi, culmea, cântam tot rock, chiar dacă luam piese ale formaţiei Boney M şi altele de disco, tot în ritm de rock le cântam. Şi publicul era înnebunit, pentru că nu mai ascultase aşa ceva. Mi-au folosit mult experienţele astea, la fel cum mi-a folosit şi ce am învăţat de pe la nunţile la care am cântat, m-au îmbogăţit enorm, muzical vorbind. Acolo mergeam doar cu chi-tara, ca acompaniament, nu-mi permiteam eu să ţin o nuntă întreagă cu vioara, e treabă serioasă şi nuntaşii nu te iartă dacă nu iese aşa cum vor.
- Clujul are o tradiţie serioasă în muzica rock...
- Da, erau Semnal M, Compact, trupe cu care mulţi ani mai târziu, am ajuns să cânt. După ce m-a auzit cântând, Iuliu Merca m-a luat sub aripa sa. Când mă prezenta cuiva, mă lua după umeri şi spunea "Ăsta-i băiatul meu, ucenicul meu!" M-a îndrăgit foarte mult. Ne-a lăsat să repetăm pe sculele trupei şi am luat premiul întâi pe ţară la Cântarea României. Premiul era o tabără de o lună la Năvodari, unde am şi cântat, sub numele de Albatros. Dar asta că eram la mare, altfel trupa noastră se numea Monoid, şi am luat premiu mai ales pentru că la voce era Sanda Lăcătuşu, ce avea să devină, peste ani, partenera mea de viaţă...
- Ce ai făcut după 1990?
- Cam toţi muzicienii de rock din Cluj au început să plece din ţară, aşa că nu prea mai aveam cu cine cânta. În toamna lui 1990, am primit un telefon de la un prieten, un basist, care mi-a propus să cânt cu el într-un bar din Ungaria. A doua zi mi-am luat chitara şi m-am urcat în tren. Am stat patru ani acolo, timp în care mi-am rafinat tehnica, mi-am limpezit gândirea muzicală şi am învăţat din mentalitatea occidentală. În sfârşit, simţeam că sunt respectat ca muzician. Îmi mergea bine, numai că nu mai suportam rutina, în fiecare zi făceam acelaşi lucru. Aveam de gând să fac o trupă de rock cu prietenii de acolo, însă fratele meu s-a îmbolnăvit şi am venit acasă, să stau puţin cu el. După două săptămâni, nu mi-a mai venit să plec, unde e mai bine ca la mama? L-am cunoscut pe Adrian Berinde şi am început munca de muzician de studio, care îmi place foarte mult. Asta făceam când s-a înfiinţat Nightlosers.
- Cum a fost debutul?
- Ce-i de admirat la voi este că şi acum, după 20 de ani, după ce treaba a devenit serioasă şi voi sunteţi profesionişti, vă distraţi în continuare, sunteţi o trupă vie.
- Depinde ce înţelegi prin treabă serioasă. Noi ne distrăm la fel ca la început, tot nebunia aia e pe scenă. Nu suntem ca alte trupe care cântă seară de seară piesele la fel ca pe disc. Noi improvizăm, ne jucăm tot timpul, când o luăm pe ungureşte, când pe ţigăneşte, ba apare Hanno cu un instrument ciudat, ba scoate basistul o ocarină şi începe un cântec de unul singur, ca un cioban pe câmp. Vine lumea după concert şi ne spune: "Bravo, văd că aveţi piese noi!". Da' de unde? Tot alea vechi sunt, dar cântate în alt fel. Iar stilul ăsta al nostru, în care multe lucruri se nasc acolo, pe scenă, pe moment, alături de colegi, mă ţine în priză şi mă face să mă reinventez permanent.
"Dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereţi. Trebuie s-o iau din loc"
- Concertaţi foarte mult, în cluburi, la nunţi, la festivaluri în străinătate. Încă îţi place stilul acesta nomad, mereu pe drumuri
?
- Vai de mine, eu dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereţi, am mâncărici, simt că trebuie s-o iau din loc.
- Cum arată o nuntă cu Nightlosers?
- Pe mine m-a ajutat enorm bagajul dobândit la nunţile la care am cântat în adolescenţă şi faptul că am studiat folclorul. Şi mai sunt şi nunţi grozave, la care ne simţim ca nişte invitaţi. În pauze dansăm cot la cot cu ceilalţi, iar pe scenă cântăm toată noaptea ce ne place nouă şi toată lumea e fericită.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
