Transcarpatia este cel mai european ţinut al Ucrainei.
De acolo a descălecat Dragoş către Moldova, acolo se află izvorul graiului pur românesc. Un nume barbar, care ascunde o mare parte din Maramureşul nostru istoric. Circa 50.000 de români curaţi, "moroşeni" iubitori ai tradiţiilor, păstrători ai comorilor străvechi de credinţă, locuiesc în cele 12 comune şi sate ce se înşiră ca o salbă a românismului de-a lungul malului stâng al Tisei. După cum poate se ştie, acest teritoriu înnobilat de vechimea imemorială a locuitorilor săi, purceşi din celebrii daci liberi, nu a aparţinut statului român decât câteva luni, în 1919. În ultima mie de ani, ruleta istoriei i-a plasat pe bieţii băştinaşi sub diverse jurisdicţii şi state, având de plătit poziţia lor mărginaşă, atât de depărtată de centrele tradiţionale ale românismului. De sub Regatul Ungariei, au fost transferaţi Imperiului Austro-Ungar, apoi Cehoslovaciei, URSS-ului şi, în cele din urmă, nou formatului stat ucrainean. Cu toate aceste vitregii, maramureşenii de peste Tisa şi-au păstrat cu îndârjire limba, tradiţiile şi obiceiurile. De la mic la mare, în casele noastre se vorbeşte numai româneşte şi, doar în joacă, bătrânii se fălesc uneori că ştiu vorbi maghiara şi ceha, învăţate în copilăria lor.
La Apşa de Jos şi la Biserica Albă, în ograda lui DumnezeuUna dintre cele mai însemnate sărbători ale noastre, ale creştinilor ortodocşi şi greco-catolici, este Sărbătoarea Paştelui. În Apşa de Jos, mai bine de jumătate din cei 9000 de locuitori îl mărturisesc pe Domnul Iisus ca fiind fiul lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru oameni. Din păcate, ceilalţi români şi-au pierdut credinţa strămoşească în vremurile tulburi ale tranziţiei. Ei sunt "martori ai lui Iehova" şi nu au nimic în comun cu frumuseţea fără seamăn a sărbătoririi Învierii Domnului. Deşi această realitate moştenită de la stăpânii vremelnici ai ţinuturilor noastre ne întristează, Apşa de Jos rămâne locul binecuvântat de Dumnezeu, în care românii se bucură, cum numai ei ştiu s-o facă, de obiceiurile naţionale. Asemănătoare este situaţia în comuna Biserica Albă, o aşezare cu aproape 5000 de locuitori. Pe vremuri, aici a fost o mânăstire de călugări, unde erau îngropaţi episcopii românilor. Lăcaşul a fost dus de apele Tisei la 1700, iar călugării s-au împrăştiat în cele patru zări, cei mai mulţi refugiindu-se pe malul drept al Tisei, la fraţii mai norocoşi.
Când mirosul aluatului din cuptoare urcă la cerIată, credincioşii au intrat în Postul Mare de şapte săptămâni. Alimentele de "frupt" sunt interzise şi este remarcabil că mulţi sunt capabili să nu mănânce carne, ouă şi brânză în toată perioada ajunării de Paşti. În funcţie de vreme, zilele Postului sunt rezervate curăţeniei generale în curte, în poduri şi în case. Cu cât se apropie Săptămâna Mare, vrednicia îl cuprinde şi pe ăl mai leneş din sat, dacă există vreunul. Toţi mătură prin ocol şi greblează grădina, se întrec să aprindă gunoaiele. Femeile, cuprinse de freamăt şi de emoţie, parcă mai mult decât bărbaţii, pregătesc bucatele, lăsând orice altă treabă pe mai târziu, după Paşti. Este declanşată un fel de întrecere a gospodinelor, semnalul fiind dat de coacerea pascăi. Urmează facerea pâinii şi a altor copturi (turte, uscături, torturi), ridicând mirosul dumnezeiesc al aluatului din cuptoare până la cer. Alaiul mâncărurilor începe cu fierberea şoldului (jambonului) de porc, păstrat afumat încă de la Crăciun. Nu este gospodină care să nu ştie cum se marinează carnea de miel şi de porc, pentru prima şi a doua zi de Paşti, când aproape toată lumea iese la iarbă verde. Între timp, s-au împistrit ouăle şi s-au înfăşurat sarmalele în foi de varză acră şi dulce. În Vinerea Mare, nu se face nimic; credincioşii se duc la biserică pentru spovedanie. Sâmbătă seara, gospodinele pregătesc coşarca sau traista cu bucate: pasca, o bucată de şold de porc, ouă, ai (usturoi) şi o lumânare.
În zorii zilei de duminică...În zorii zilei de duminică, pe când încep să bată clopotele, lumea se adună la biserică, spre a asista la Sfânta Înviere. Tineri şi bătrâni, bărbaţi, fete şi femei fac un semicerc în jurul sfântului lăcaş zidit la 1561 sau lângă cel mai "tânăr", din 1776; se strâng astfel pe familii şi intră să asculte slujba cea mai înălţătoare a Creştinătăţii. Din fiecare familie rămâne cineva afară, punându-şi în faţă coşarca şi o lumânare înfiptă în pământ. După terminarea slujbei, când deja întreg satul a răsunat de strigarea părintelui şi a corului: "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!", preotul şi credincioşii înconjoară biserica de trei ori, iar după aceea se apropie de fiecare, spre a sfinţi bucatele, într-o continuă cântare şi strigare veselă şi plină de dulceaţă: "Hristos a înviat!". Ca şi în Ţară, acesta va rămâne salutul sătenilor până la Ispas (Înălţare) şi puţini sunt cei care nu respectă acest obicei.
Vine vremea să mergem acasă; mama pune masa, ajutată de surorile mai mari, iar tata este cel dintâi care gustă din bucatele sfinţite şi apoi din celelalte. De obicei, la masa de Înviere vin neamurile şi vecinii care au lipsit de la biserică, iar vreme de trei zile după aceea, mai toţi se ţin de vizite şi petreceri la iarbă verde. Mai nou, s-a luat obiceiul ca masa mare din prima zi de Paşti să se ţină pe stadionul satului, unde fiecare aduce obolul
său de bucate, vin şi bere. Părinţii noştri ţin cu sfinţenie toate momentele sărbătorii şi ne-au învăţat să facem la fel. De-am fi plecaţi şi peste Ocean, când se apropie Paştele, căutăm să facem tot ce se poate pentru a veni acasă. Nu credem să existe undeva pe lume un loc mai luminat şi mai cald decât acasă la părinţi, unde ciocnim ouă şi ne fălim cu hainele cele noi pe care musai "cineva" (tata sau mama) are a le cumpăra şi a le dărui odraslelor atât de dorite. Cât timp se vor păstra tradiţiile creştine, inima românească din toată lumea va bate la fel.
Sfinte Sărbători Fericite!
ANA BORCA (Apşa de Jos)
CAROLINA MOIŞ (Biserica Albă)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
