Sub arcadele de cărămidă ale clubului unde cântau răzbătea o veselie pe care arareori o auzi la vreun concert de rock. Dar, ce-i drept, cine mai auzise așa ceva, ca în mijlocul unei piese americane, să pornești o sârbă la vioară, în chiuiturile publicului? Au trecut exact 20 de ani de atunci, timp în care au cântat pe scene mari, în fața a zeci de mii de oameni, în baruri obscure, la nunți, au avut succes în străinătate, au lansat discuri, iar Nightlosers continuă să se distreze ca la început. Liderul trupei, Hanno Höfer, a fost invitat în paginile revistei noastre în numeroase rânduri. De data asta vi-l prezentăm pe virtuozul formației, cel ce cântă senzațional la chitară și ridică spectatorii de pe scaune când pune mâna pe vioară: Jimi "El" Laco.
Corul bisericii, nunți și concerte rock
Jimi a copilărit într-o veche casă din centrul Clujului, în care locuiește și acum. Toată ziua era la joacă, cu ceilalți copii, fie în parcul de la capătul străzii, fie la liceul din apropiere, ce avea terenuri de fotbal și de baschet. În timp ce bătea mingea, ciulea urechile la sunetele de orgă ce răzbăteau din biserica de lângă liceu. Muzica se face simțită încă din primele sale amintiri și, cu o asemenea familie, nici nu s-ar fi putut altfel: "Tata venea din Cojocna, un sat de lângă Cluj, celebru prin anii '50, pentru că trăiau mulți muzicanți buni acolo. Lako Ioan sau Ianoș, jumătate maghiar, jumătate țigan. Și mama, Irina, tot din familie de muzicanți era, din satul Aghireș, în care îmi petreceam vacanțele de vară când eram mic. Seara, în curtea casei, se adunau unchii, verii, prietenii și vecinii lor și începeau să cânte, din pură plăcere. Pentru mine era o mare bucurie să-i văd cum apar, unul câte unul, la braț cu braciul, vioara sau cu contrabasul, și încep să cânte împreună. Eu încă nu aveam un instrument, nu începusem".
- Când s-a întâmplat asta?
- Prima experiență a fost în corul bisericii. Am mers doar de câteva ori, pentru că ultima oară, când am văzut toată catedrala plină, am fost atât de emoționat, că am făcut pe mine! N-am mai călcat pe acolo de rușine. Am mers la grădinița de muzică, unde copiii sunt testați, să vadă dacă au ritm, ureche muzicală, pentru a face o școală de muzică. Mi-a plăcut de la bun început, așa că am urmat liceul de muzică, unde am studiat vioara, ca instrument principal, și pianul. Nu mă omoram eu cu studiul, mă apucam serios cu două zile înainte de examen, dar nu am luat vreo notă mai mică de zece. Am avut, ce-i drept, profesori foarte buni, aleși de părinții mei.
- Ai învățat multe și de la tatăl tău?
- Tata era violonist la Filarmonică. În timpul liber, cânta la nunți și, în plus, într-un ansamblu folcloric mare. Mă lua cu el peste tot, să ascult, să învăț și să vadă și el dacă se prinde de mine, să nu pățească la fel cum se întâmplase cu fratele meu mai mare, care începuse, dar se lăsase de muzică. Mie îmi plăcea foarte mult să merg cu el, eram atent la tot ce se cânta și mă rugam de el să mă ia și data viitoare. Tata nu era omul care să-ți pună vioara în mână și să te învețe să cânți. S-a ocupat să am profesori buni și era mulțumit să vadă că studiez și că evoluez. Avea așteptări mari de la mine și trebuia să fac cum spunea el. După un timp, mi-am dat seama că dacă nu mă forța el, poate lâncezeam și nu evoluam deloc muzical. De altfel, după ce am terminat liceul, tata a murit și eu nu am continuat cu Conservatorul.
- Cum a intrat chitara în viața ta?
- Fratele meu a fost cel ce a venit acasă cu discuri de vinil cu muzică rock, Deep Purple, Led Zeppelin, pe care se auzeau chitarele electrice din plin. Apoi, dacă tata a văzut că nu se prinde de el muzica de la școală, i-a luat un profesor particular de chitară cu care studia acasă. Stăteam și eu acolo, priveam atent și, din când în când, puneam mâna pe chitară și zdrăngăneam, dar pe ascuns, tata nu m-ar fi lăsat, pentru că-mi stricam digitația. Îmi plăcea cum sună, mai mult decât îmi plăcea vioara. După ce a murit tata, am început să cânt mai mult la chitară, mi-am făcut și formație. Luam pe ascuns instrumentele școlii și cântam la balurile liceelor, la seri dansante. Cântam și la țară, la Casa de Cultură. Pe atunci era mult tineret la țară, veneau mulți la concert și știau muzică, chiar își permiteau să facă fițe, nu mergeau la oricine la concert. Iar noi, culmea, cântam tot rock, chiar dacă luam piese ale formației Boney M și altele de disco, tot în ritm de rock le cântam. Și publicul era înnebunit, pentru că nu mai ascultase așa ceva. Mi-au folosit mult experiențele astea, la fel cum mi-a folosit și ce am învățat de pe la nunțile la care am cântat, m-au îmbogățit enorm, muzical vorbind. Acolo mergeam doar cu chi-tara, ca acompaniament, nu-mi permiteam eu să țin o nuntă întreagă cu vioara, e treabă serioasă și nuntașii nu te iartă dacă nu iese așa cum vor.
"Și la repetiții, și la concerte, ne prăpădeam de râs"
- Clujul are o tradiție serioasă în muzica rock...
- Da, erau Semnal M, Compact, trupe cu care mulți ani mai târziu, am ajuns să cânt. După ce m-a auzit cântând, Iuliu Merca m-a luat sub aripa sa. Când mă prezenta cuiva, mă lua după umeri și spunea "Ăsta-i băiatul meu, ucenicul meu!" M-a îndrăgit foarte mult. Ne-a lăsat să repetăm pe sculele trupei și am luat premiul întâi pe țară la Cântarea României. Premiul era o tabără de o lună la Năvodari, unde am și cântat, sub numele de Albatros. Dar asta că eram la mare, altfel trupa noastră se numea Monoid, și am luat premiu mai ales pentru că la voce era Sanda Lăcătușu, ce avea să devină, peste ani, partenera mea de viață...
- Ce ai făcut după 1990?
- Cam toți muzicienii de rock din Cluj au început să plece din țară, așa că nu prea mai aveam cu cine cânta. În toamna lui 1990, am primit un telefon de la un prieten, un basist, care mi-a propus să cânt cu el într-un bar din Ungaria. A doua zi mi-am luat chitara și m-am urcat în tren. Am stat patru ani acolo, timp în care mi-am rafinat tehnica, mi-am limpezit gândirea muzicală și am învățat din mentalitatea occidentală. În sfârșit, simțeam că sunt respectat ca muzician. Îmi mergea bine, numai că nu mai suportam rutina, în fiecare zi făceam același lucru. Aveam de gând să fac o trupă de rock cu prietenii de acolo, însă fratele meu s-a îmbolnăvit și am venit acasă, să stau puțin cu el. După două săptămâni, nu mi-a mai venit să plec, unde e mai bine ca la mama? L-am cunoscut pe Adrian Berinde și am început munca de muzician de studio, care îmi place foarte mult. Asta făceam când s-a înființat Nightlosers.
- Cum a fost debutul?
- Nu știa nimeni ce cântăm, tot ce conta era că ne simțeam bine împreună. Mie îmi plăcea blues-ul, dar nu prea aveam cu cine cânta în Cluj. Am început trupa cu Ovidiu Buhățel, cu Hanno, pe care îl știam doar din vedere, ne salutam, și cu câțiva colegi din trupa Albatros. Era ceva de genul: eu începeam muzica și toată lumea se lua după mine, mă simțeau și puteau să improvizeze. Eu doar atât făceam, mă întorceam la toboșar și îi ziceam cum să bată, după aia începeam. Nu mai există așa trupă, să nu știe ce cântă! Primul nostru concert a fost la...nu-i pot zice club, că era o baracă amărâtă. Ce gaj, ce bani, am cântat pe lăzi de bere și ne-am îmbătat cu toții, rangă ne-am făcut, vai de mine ce-a ieșit! Apoi am cântat într-un club adevărat și am înțeles că putem cânta blues dar că putem improviza pe teme folclorice, pentru că fiecare dintre noi avea experiență pe la nunți. Am ajuns să susținem un concert acustic la un radio important din București și așa a început cariera noastră muzicală. Și la repetiții, și la concerte, ne prăpădeam de râs. "Cum să cânți, mă, cu vioara, sârbă pe piesa lui B.B. King?" Erau cu toții pe jos, și publicul, și colegii de trupă. Apoi ne-am zis: de distrat ne distrăm, dar hai să facem și ceva cu asta, hai să înregistrăm un album. Așa am pornit.
- Ce-i de admirat la voi este că și acum, după 20 de ani, după ce treaba a devenit serioasă și voi sunteți profesioniști, vă distrați în continuare, sunteți o trupă vie.
- Depinde ce înțelegi prin treabă serioasă. Noi ne distrăm la fel ca la început, tot nebunia aia e pe scenă. Nu suntem ca alte trupe care cântă seară de seară piesele la fel ca pe disc. Noi improvizăm, ne jucăm tot timpul, când o luăm pe ungurește, când pe țigănește, ba apare Hanno cu un instrument ciudat, ba scoate basistul o ocarină și începe un cântec de unul singur, ca un cioban pe câmp. Vine lumea după concert și ne spune: "Bravo, văd că aveți piese noi!". Da' de unde? Tot alea vechi sunt, dar cântate în alt fel. Iar stilul ăsta al nostru, în care multe lucruri se nasc acolo, pe scenă, pe moment, alături de colegi, mă ține în priză și mă face să mă reinventez permanent.
"Dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereți. Trebuie s-o iau din loc"
- Concertați foarte mult, în cluburi, la nunți, la festivaluri în străinătate. Încă îți place stilul acesta nomad, mereu pe drumuri
?
- Vai de mine, eu dacă stau o săptămână acasă, mă urc pe pereți, am mâncărici, simt că trebuie s-o iau din loc.
- Cum arată o nuntă cu Nightlosers?
- Pe mine m-a ajutat enorm bagajul dobândit la nunțile la care am cântat în adolescență și faptul că am studiat folclorul. Și mai sunt și nunți grozave, la care ne simțim ca niște invitați. În pauze dansăm cot la cot cu ceilalți, iar pe scenă cântăm toată noaptea ce ne place nouă și toată lumea e fericită.