Tânărul Jehohanan ben Hagkol atârna cu braţele ţintuite de cruce şi picioarele în aer. Călăii i-au apucat piciorul drept, l-au apăsat lateral de stâlp şi au pus o mică bucată de lemn pe partea de deasupra labei piciorului. Apoi au luat ciocanul şi au bătut un piron prin bucata de lemn şi călcâiul condamnatului, până l-au înfipt în stâlpul crucii. Victima trebuie să fi urlat de durere.
Aproape două mii de ani a rămas pironul în calcaneul mortului. În 1968, o echipă de muncitori în construcţii din Ierusalim a dat întâmplător peste mormântul lui Jehohanan. Osemintele lui datează cu aproximaţie din epoca în care a trăit Iisus, fiind singurele rămăşiţe cunoscute ale unui om crucificat din Antichitate. Câteva decenii mai târziu, descoperirea continuă să furnizeze informaţii surprinzătoare - şi ea influenţează, până în ziua de azi, dezbaterea ştiinţifică despre moartea lui Hristos.
Interesul publicului pentru martiriul lui Iisus a fost stimulat de o expoziţie cu totul specială: în aprilie 2010, s-a permis din nou vizitarea giulgiului din Torino, pentru prima dată, după o pauză de zece ani. Cea mai cunoscută relicvă a creştinătăţii a atras milioane de pelerini, căci nenumăraţi oameni aduc cinstire misterioasei bucăţi de pânză, fără a ţine seama de controversele legate de autenticitatea ei. În tot acest timp, disputele dintre oamenii de ştiinţă au proliferat, dând naştere unui roman poliţist sui generis.
Hristos a trăit într-o perioadă dramatică a istoriei poporului evreu. Se crede că ar fi venit pe lume în anul 4 î.Hr., ultimul din viaţa detestatului rege Irod. Oficial, acesta domnea independent, însă în fapt era vasalul Romei.
După moartea lui Irod, a izbucnit o răscoală îndreptată împotriva urmaşilor săi şi a trupelor romane staţionate în ţară. Drept urmare, Varus, guvernatorul numit de Roma în Siria, a ocupat Ierusalimul şi a osândit la executarea pe cruce două mii de rebeli, veritabili sau doar presupuşi. După această monstruoasă ucidere în masă, în ţară lucrurile s-au liniştit, cel puţin pentru o vreme. Varus însuşi a pierit, împreună cu trei legiuni aflate sub comanda sa, într-o bătălie purtată cu triburile germanice, în Pădurea Teutoburgică, în anul 9 d. Hr.
Regatul lui Irod a fost împărţit între fiii săi. Succesorul lui în ţinutul central, Iudeea, a avut o domnie atât de tiranică, încât iudeii au trimis delegaţi la Roma, pentru a cere înlăturarea lui de pe tron. În anul 6 d. Hr., împăratul Augustus le-a îndeplinit această dorinţă şi a transformat Iudeea în provincie romană. A apărut imediat o mişcare de rezistenţă radical-fundamentalistă, a grupării zeloţilor. Ei considerau că le revine îndatorirea religioasă de a-i alunga pe necredincioşi, aşadar, au comis o serie de asasinate ce îi vizau pe reprezentanţii Romei şi pe ajutoarele lor.
În ochii romanilor, Iisus şi apostolii lui constituiau o ameninţare
La Ierusalim, Iisus a acuzat cu asprime preocuparea pentru negustorie în templu, răsturnând, simbolic, mesele celor ce schimbau bani şi vindeau porumbei pentru jertfă. Prin gestul său, înalţii sacerdoţi şi-au considerat ameninţată afacerea lor personală şi au reacţionat violent: cu ajutorul lui Iuda, l-au prins pe Iisus şi l-au predat guvernatorului roman al provinciei, Pilat din Pont, acuzându-l că incită la nesupunere. Pilat era singurul învestit cu autoritatea de a pronunţa condamnări la moarte.
Potrivit Noului Testament, Pilat s-a opus. El voia ca Iisus să fie numai biciuit, dar când mulţimea iudeilor a strigat: "Răstigneşte-l!", romanul a trebuit să cedeze. "Luând apă, şi-a spălat mâinile în faţa mulţimii, zicând: «Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia. De-acum, pe voi vă priveşte!»", citim în Evanghelia după Matei. Cercetările moderne infirmă însă versiunea unui Pilat ezitant. El n-a şovăit, ci a decis încă în aceeaşi zi pedeapsa cu moartea, poruncind ca ea să fie dusă la îndeplinire imediat, înainte de sărbătoarea Paştilor, care începea în ziua următoare.
De ce l-au portretizat atât de îngăduitor Evangheliile pe cel care era, de fapt, un călău? Şi de ce au atribuit evreilor principala vină pentru moartea lui Iisus? Motivul a fost, desigur, unul politic. "Creştinismul se răspândea foarte rapid în interiorul Imperiului Roman", explică istoricul german Bernd Kollmann. "Împrejurarea că guvernatorul Romei îl socotise pe Iisus nevinovat şi acţionase împotriva lui doar ca urmare a presiunii exercitate de evrei sublinia faptul că întemeietorul religiei creştine nu era, nicidecum, un infractor".
După pronunţarea verdictului, soldaţii romani l-au biciuit pe Iisus, aşa cum era obiceiul, şi i-au pus pe cap o coroană de spini. Apoi l-au silit să-şi poarte crucea - sau numai bârna orizontală, presupun cercetătorii - până la locul execuţiei. Pe drum a fost ajutat de un om care tocmai se întorcea de la munca câmpului şi căruia Evangheliile îi consemnează numele: Simon din Cirene.
Nu este descris modul cum a fost ţintuit Iisus pe cruce. Toate tablourile şi crucifixele îl arată cu picioarele străpunse de piroane în faţă, pe când unica descoperire arheologică până în ziua de azi a unui crucificat (Jehohanan, ale cărui oseminte datează, cu aproximaţie, din epoca în care a trăit Iisus) - dovedeşte că, dimpotrivă, picioarele erau fixate lateral. Iar mâinile acelui tânăr, descoperit la săpăturile unei construcţii din Ierusalim, nu au fost bătute în cuie, aşa cum s-a crezut iniţial, ci legate. Unii cercetători sunt de părere că la fel s-a procedat şi cu Iisus. De rănile de la mâini nu vorbeşte decât evanghelistul Ioan. Marcu, Matei şi Luca nu le menţionează explicit.
Comandourile de execuţie aveau suficientă libertate de acţiune în asemenea privinţe: puteau să-l lege pe delincvent ori să-l străpungă cu piroane, să-i plaseze un mic suport sub tălpi sau fese, pentru a micşora greutatea suportată de braţe - şi a prelungi astfel agonia. "E limpede că toate acestea nu erau ferm stabilite. Modalitatea de crucificare a victimelor depindea de imaginaţia sadică a călăilor", afirmă antropologul israelian Joe Zias. În scrierile sale, istoricul antic Josephus scrie chiar că, în bătaie de joc, soldaţii romani puneau prizonierii pe cruce în cele mai diverse poziţii. Iar pentru a-i umili suplimentar pe condamnaţi, zbirii le dădeau jos hainele. Faptul că Iisus este reprezentat cu o bucată de pânză în jurul şoldurilor se datorează sentimentului general de pudoare, însă e un fals, din punct de vedere istoric. În realitate, condamnaţii erau expuşi complet goi dispreţului public. Toţi cei prezenţi puteau urmări în detaliu cum nefericitul lipsit de apărare îşi pierdea, treptat, controlul asupra propriului corp.
Stâlpul de tortură al Imperiului Roman
"Voluntarii atârnă pe cruce, până cer ei să fie daţi jos", spune Zugibe. Durata obişnuită se întinde de la cinci la 45 de minute, niciunul nu a rezistat mai mult de o oră. "Motivul principal îl constituie durerile şi contracţiile musculare din umeri, mâini şi picioare". După şase minute, cei mai mulţi au început să transpire, unii atât de tare, încât s-au format băltoace de sudoare pe pardoseală. Dar nu s-a observat că participanţii la experiment ar avea dificultăţi de respiraţie. "Toţi voluntarii au confirmat că n-au avut absolut niciun fel de probleme cu respiraţia", accentuează Zugibe. Situaţia a fost aceeaşi, chiar şi atunci când picioarele au atârnat libere, fără sprijin. Se înţelege însă că, în acele momente, durerile din umeri şi braţe s-au intensificat. De aceea, Zugibe consideră că poate contrazice, în urma constatărilor sale, imaginea vehiculată curent a morţii prin asfixiere pe cruce.
După părerea lui Zugibe, moartea era provocată de un şoc traumatic şi de hipovolemie (diminuarea volumului de sânge circulant). Cu alte cuvinte, sistemul cardiovascular ceda din cauza deshidratării, a căldurii excesive, a epuizării fizice şi a durerilor de nesuportat. Acestea deveneau şi mai puternice, dacă victima era ţintuită cu piroane, deoarece atunci orice mişcare a corpului cuprins de spasme irita nervii lezaţi de cuie.
Alţi cercetători nu cred, totuşi, că ipoteza morţii prin asfixiere poate fi exclusă. În experimentele doctorului Zugibe, subiecţii au stat pe cruce un timp prea scurt, argumentează Matthew Maslen şi Piers Mitchell, de la "Imperial College London". Cei doi medici au publicat în 2006 un articol pe tema cauzelor morţii la o execuţie prin crucificare şi au găsit numeroase teorii în bibliografia parcursă, fără a ajunge, totuşi, la un rezultat clar. "Probabil că au existat motive fiziologice, diferite de la caz la caz", aceasta este concluzia formulată de ei în final.
Şi tocmai aici se vede perfidia crucificării: ea nu omora un om dintr-o dată, ca sabia sau spânzurătoarea, ci îl lăsa să se stingă în chinuri, ceasuri sau zile întregi, până când funcţiile vitale intrau în colaps, la un moment dat. Crucea nu era propriu-zis un instrument de execuţie, ci stâlpul de tortură al Imperiului Roman.
Uneori, pentru a scurta agonia celor supuşi la cazne, li se zdrobeau fluierele picioarelor - cum s-a făcut în cazul celor doi condamnaţi răstigniţi împreună cu Iisus. Şi efectul acestei acţiuni este controversat în rândul medicilor. Principalele ipoteze acceptate sunt asfixia, pierderea de sânge prin hemoragie şi embolia. Hristos a murit surprinzător de repede: după numai trei ore. Ca să se asigure că e mort, un soldat l-a împuns cu lancea în coastă.
Descoperirile arheologice confirmă relatările biblice despre înmormântarea lui Iisus
După moartea lui Iisus pe cruce, Pilat a îngăduit unui iudeu, pe numele său Iosif din Arimateea, să-l înmormânteze, după cum ne povesteşte Biblia. La o primă privire, aceasta părea să contravină altor surse antice, potrivit cărora se obişnuia ca trupurile condamnaţilor să fie lăsate pe cruce, pentru a deveni pradă păsărilor răpitoare, ce veneau să mănânce din ele. Dar descoperirea osemintelor tânărului Jehohanan din Ierusalim, care fusese la rândul său răstignit, a confirmat relatarea biblică: rămăşiţele sale pământeşti fuseseră aşezate într-un mormânt, cu respectul cuvenit. Ceea ce înseamnă că în Iudeea, romanii trebuie să fi acordat autorizaţii ce se abăteau de la regula generală, probabil ţinând seama de tradiţiile religioase locale.
În privinţa înmormântării lui Iisus, apar mici deosebiri între Evanghelii: la Marcu, Matei şi Luca, Iosif din Arimateea a învelit corpul fără viaţă al lui Iisus într-o pânză curată de in, care, potrivit convingerii multor credincioşi, ar fi totuna cu actualul giulgiu din Torino. În schimb, Ioan relatează că Iisus a fost înfăşurat în fâşii de pânză, ceea ce înseamnă că un giulgiu ca acela din Torino n-ar fi existat. Jürgen Zangenberg, arheolog biblic şi profesor specializat în Noul Testament la Universitatea Leiden, consideră ambele versiuni la fel de plauzibile: "S-au găsit din epoca respectivă, atât rămăşiţe înmormântate cu giulgiu, cât şi cu mai multe fâşii textile".
Apoi, Iosif din Arimateea a pus trupul "în mormântul său cel nou, pe care îl săpase în stâncă", după cum ne povesteşte evanghelistul Matei. "Şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, a plecat". Şi această descriere corespunde întocmai constatărilor arheologice. "Asemenea morminte săpate în stâncă se întâlnesc foarte des la Ierusalim", spune Zangenberg. "Ele au în interior
Două zile mai târziu, a venit la mormânt Maria Magdalena, aducând cu sine miresme, pentru a unge cu ele corpul neînsufleţit. Însă piatra fusese dată la o parte, iar trupul lui Iisus dispăruse. În locul lui, a întâmpinat-o un înger, care a vestit învierea lui Hristos. Însă acest miracol depăşeşte ştiinţa. El este piatra de temelie a creştinismului.
MATEI ALEXANDRU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
