CECILIA BÂRBORA - "Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a împlinit toate visele mari"

- Actriţă de teatru şi cinema, a urcat pe orbita succesului în filme cu carieră internaţională, multe dintre ele realizate de celebrul ei soţ, regizorul Mircea Daneliuc -

Cu gena actoriei în sânge

- Deşi aveţi o carieră de actriţă încununată cu două prezenţe la Festivalul de film de la Cannes (în 1995, cu "Senatorul melcilor", în regia lui Mircea Daneliuc, şi în 1996, cu "Prea târziu", în regia lui Lucian Pintilie), sunteţi de o discreţie tot mai rar în­tâlnită în societatea trompetistă de azi, atât de avidă de publicitate zgomotoasă. Modestia şi bunul simţ se moştenesc pe linie de familie?

- Aşa îmi place să cred, căci şi părinţii, şi bunicii din partea tatei, care m-au crescut până la şapte ani, au fost nişte oameni modeşti, cu bun simţ şi de o in­credibilă generozitate, care şi-ar fi dat şi cămaşa de pe ei ca să ajute pe cineva aflat în nevoie. Din fericire, Dum­­nezeu şi familia m-au hăruit cu o co­pilărie şi o ado­lescenţă cu-adevărat de po­ves­te, ambele petrecute pe malul câte unui în­tins de apă. M-am năs­cut în Crivina, un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de Tur­nu Se­verin. De acolo pro­vin şi părinţii mei, care s-au căsătorit de foarte ti­neri, dintr-o mare iu­bi­re. Mama m-a născut când avea şaptespre­ze­ce ani, iar pe fratele meu l-a avut patru ani mai târziu. După ter­mi­narea studiilor, tata, proaspăt ofiţer, a fost repar­ti­zat la secţia de paşapoarte din punctul de fron­tieră Vama Veche, aşa că a fost nevoit să se stabilească la Mangalia, iar mama, în­dră­gostită până peste cap, l-a urmat. Eu am rămas cu bu­nicii, aşa că, până la şapte ani, am zburdat liberă prin grădina lor, un ade­vă­rat rai cu flori, sau printre sal­câmii par­fu­maţi care îmbrăţişau Dunărea. Am fost un copil destul de zvăpăiat, cu o personalitate bine mar­cată, care nu o recunoştea ca auto­ritate decât pe "Ma­ma­re". Apoi, când a venit vremea să merg la şcoa­lă, m-am mutat la Man­galia, alături de părinţi. Acolo am des­co­perit marea şi poezia ei misterioasă, care îmi răscolea emoţionalitatea, deja aplecată către versuri.

- Şi talentul artistic a făcut parte tot din zestrea familiei?

- Cam aşa s-ar zice. Pe când era gravidă cu mine, mama, neavând televizor, cât era ziua de lungă, asculta piese de teatru la ra­dio. Când am aflat po­ves­tea asta, i-am spus mamei că m-a contaminat cu virusul actoriei încă din viaţa intrauterină. (râde) Pen­tru că - vedeţi! - eu niciodată nu m-am închipuit făcând altceva! Nici o secundă nu mi-a tre­cut prin minte că aş putea să mă îndrept către o altă profesie! Apoi, un alt "vinovat" ar fi bunicul: dragul de el iubea versurile cu atâta patimă încât, în orice ceas de răgaz pe care-l prindea, îmi recita poeziile care-l emo­ţio­naseră şi pe care le învăţase pe de rost. Aşa se face că primul rol l-am dobândit chiar în clasa întâi, unde, la o serbare, am jucat Vul­pea. Ţin minte că mama, care se pricepea la croitorie,mi-a făcut o salopetă dintr-o stofă maron, pe care, stricându-şi o căciulă şi un guler din vulpe roşie, mi-a garnisit-o cu o coadă de toată fru­museţea, un piep­tăraş şi un fel de tocă, pe care mi-o îndesam pe cap. Ce mândră am mai fost! (râde) Văzând că fetiţa lor are înclinări artistice, părinţii, nişte oameni cu o perspectivă de viaţă foarte largă şi mari iubitori de frumos, m-au încurajat. Îmi amintesc cât de mult se zbătea mama ca să-mi alimenteze bi­blio­­teca de la Mangalia cu cele mai noi apariţii edi­toriale, de la volume de poezie, la romane, dra­maturgie ori albume de artă. Cât a vânat, săraca, şi prin ce intervenţii a izbutit, de pildă, să-mi facă rost de "Cel mai iubit dintre pă­mânteni", romanul lui Marin Preda! Sau cât de triumfător a descins tata acasă, în ziua în care a reuşit să-mi procure un casetofon, care avea şi func­ţie de în­registrare... Din clipa aceea, suprema mea fericire a fost aceea de a avea toată casa la dis­poziţie şi de a mă înregistra recitând diverse poezii, interpretând piesele de teatru care îmi plăceau (şi-n care "jucam" toate personajele) sau, pur şi simplu, con­semnându-mi, pe bandă, impresiile despre teatru şi film. Mai am şi acum, de exemplu, o casetă în­re­gis­trată pe la 14-15 ani, în care interpretez toată "Scri­soarea pierdută" a lui Caragiale! (râde) În afară de asta, la şcoală, îmi mituiam colegele mai puţin entu­ziaste, ca să accepte să joace în montările mele. În plus, participam într-o mare frenezie la concursurile "Cântarea României" - unde am câştigat toate pre­mii­le posibile la secţiunea de recitat. Aşa au trecut anii de liceu şi, după baca­lau­reat, cu binecuvântarea pă­rin­ţilor, m-am mutat la Bucu­reşti, în ideea de a da admi­tere la

Institutul de Teatru.

- Unde erau sute de can­didaţi pe un loc...

- Într-adevăr! De alt­fel, la prima încercare la Ins­titut, am picat. Prima sub linie! Ceea ce a re­pre­zentat un ade­vărat dezas­tru pentru mine: pur şi sim­plu, nu înţelegeam de ce nu fusesem admisă, chit că existaseră numai trei locuri şi patru sute de can­di­date! Eram însă atât de în­verşunată, încât mi-am pro­mis că "dau până când intru, indiferent cât ar dura". Am început să mă pregătesc cu domnul Ion Cojar şi, în anul următor, după ce mă şi lămurisem ce-mi lipsise, ar­tistic vorbind, de nu intrasem, am fost admisă. Apoi, în toamnă, am început şcoala. Acel prim an de Institut a fost foarte dificil. Oricât de ciu­dat ar suna, eu abia atunci începeam să descopăr Bucu­reştiul şi societatea capitalei. În anul precedent, acela de pregătire, tră­isem ca închisă într-o bulă: parcurgeam drumul până la domnul Cojar şi înapoi, până la gazda unde lo­cuiam, în rest, stăteam încuiată în casă şi repetam sau citeam. Am citit enorm în acea pe­rioadă, de la Es­tetica lui Tudor Vianu până la Heidegger... Numai serile mai scoteam nasul la aer, dar şi atunci, doar ca să merg la teatru, după care dă­deam fuga la loc, în cămăruţa mea. Intrând în Institut, m-am lovit, aşadar, în mod aproape brutal, de o lume care mi se părea foarte dură şi pragmatică. În inocenţa mea, eu mă aşteptasem să găsesc acolo oameni ase­me­nea mie - liniştiţi, oarecum timizi, modeşti, des­chişi la suflet şi comunicativi, în sensul de frăţietate întru artă. Dar n-a fost tocmai aşa. M-am trezit cumva năucită şi inca­pabilă să găsesc din prima poarta către această lume nouă. Din sperietura şi năuceala aceea, am adoptat o atitudine extrem de re­zervată - îmi era greu chiar şi la cursuri, fiindcă şi acolo stăteam ca un arici - motiv pentru care colegii şi cei­lalţi cunoscuţi spuneau: "Cici e ca o sta­nă de piatră, ca un zid de cetate! Las-o, că de ea nu poţi să te apropii!". Treptat însă, obser­vându-i pe cei din jur, am început să mă mai relaxez şi, pornind să şi lucrez, am avut norocul să întâlnesc nişte oameni din branşă care nu doar că m-au învăţat enorm la nivel profesional, dar mi-au şi deschis ochii, mi-au lim­pezit felul în care funcţiona această lume şi astfel mi-au înlesnit şi accesul, m-au ajutat să gă­sesc şi să deschid poarta aceea grea care duce la me­se­ria de artist.

Porţi deschise

- Şi ce-aţi găsit după ce aţi intrat?

- Exact ceea ce am visat: am izbutit să devin ac­triţă. Iar după absolvirea Institutului, am fost repar­ti­zată (cum se întâmpla pe vremea aceea) la Tea­trul Ti­neretului din Piatra Neamţ, aflat pe atunci într-o mare efervescenţă, după care am ajuns la Tea­tru­l Naţional din Bucureşti, pe scena căruia joc şi azi.

- Norocul v-a urmat şi în viaţa personală?

- Da. Mi-am dorit să trăiesc lângă un om de la care să am ce să învăţ şi pe care să am pentru ce să-l respect şi, într-adevăr, un astfel de om "mi-a tăiat calea" pe când aveam douăzeci şi doi de ani. Ne-am căsătorit şi, de douăzeci şi opt de ani încoace, învăţ de la el necontenit, iar respectul faţă de el îmi e neştirbit. Întâlnirea mea cu Mircea mi-a împlinit, aşadar, şi viaţa de femeie. Dacă e să vorbim despre vreun re­gret, atunci acela ar fi că n-am copii. Gândesc însă că aşa a fost să fie, că Dumnezeu a ştiut de ce a aranjat lucrurile aşa şi nu în alt fel...

- După o perioadă de strălucire, în ca­re aţi fost celebrată ca o mare actriţă, stea­ua dvs. a părut să mai pălească. De ce?

- Într-adevăr, până în 1997, trecusem printr-o epo­că fantastică: făcusem foarte mult film, mersesem la Cannes în doi ani consecutivi, în 1996 fusesem decla­rată "Ve­deta Anului", luasem tot felul de pre­mii... Tot în acea perioadă, începuseră să apară televiziunile particulare şi am primit mai multe propuneri de a deveni mode­ra­torul unei emisiuni sau al alteia, eu însă am refuzat categoric, pe principiul că "nu-mi trădez profesia", sunt actriţă şi trebuie să fac teatru şi film... Ei, poate că n-ar fi fost chiar atât de rău să fi acceptat una dintre propunerile respective. Însă, sin­cer, gândul ăsta chiar nu-l trec în categoria regretelor. Nu mi s-a întâmplat să nu mai dorm nop­ţi­le de amărăciune. Cert este însă că între 1997 si 2000, când în teatru a fost un mo­ment de răscruce şi s-au schimbat generaţiile, ar fi trebuit să fiu mai activă, să fiu ceva mai vizibilă pro­fesional. Să mă agit mai mult. Dar din timiditate şi modestie am stat cuminte.

- Vorbiţi despre schimbarea de generaţii. Cum vi se pare lumea actoricească de azi, prin comparaţie cu aceea de dinainte de 1989, când actorii erau mai puţini, dar parcă mai celebri?

- Din păcate, la început mai încet, apoi, în ultimii 7-10 ani, din ce în ce mai accelerat, societatea ro­mâ­nească s-a îndepărtat de ideea de valoare, până când aproape că a înlocuit-o cu vedetele "de carton". Or, asta este foarte grav, fiindcă în lipsa unor modele rea­le, fundamentate pe valoare, societatea intră în derivă. Sunt foarte mulţi tineri care ies din facultate cu diplo­mă de actori şi n-au văzut filmele acelea care cons­tituie baza cinematografiei, nici pe la teatru n-au prea dat, cu lecturile sunt la pământ, habar nu au de nişte actori care au făcut istorie... Nu poţi să pretinzi că lumea începe cu tine, să anulezi, să ştergi cu bu­re­tele ceea ce a fost până la tine în teatru, în cinema sau în artă şi cultură, în general. Eu ţin minte că atunci când spuneam că "vreau să fiu actriţă", explicam ime­diat: "Vreau să fiu actriţă ca Florina Cercel, Car­men Stă­nescu, Draga Olteanu-Matei, Ileana Stana Io­nescu, Dina Cocea ori doamna Bulandra". Aveam, aşadar, nişte repere din trecut, care ulterior m-au ajutat să ridic ştacheta în meserie.

- Privind în urmă, există în profesia dvs. modele în faţa cărora să faceţi şi o reverenţă?

- Privind în urmă, mă gândesc la primul meu pro­fesor, domnul Ion Cojar, datorită căruia am intrat la Institut, apoi la profesorii mei "de şcoală", Olga Tu­dorache şi Florin Zamfirescu, dar şi la Dem Rădu­lescu, la ale cărui cursuri mă duceam, dornică să-i fur din meşteşug, apoi mă gândesc la marea întâlnire a vie­­ţii mele, aceea cu Mircea Daneliuc, care avea să-mi devină şi soţ, după care au urmat întâlnirile cu Lu­cian Pintilie, cu Andrei Şerban, cu Şerban Mari­nes­cu şi, chiar de curând, aceea cu Ion Caramitru, în calitatea lui de regizor. Ca să nu-i mai pomenesc pe par­tenerii excepţionali cu care am avut norocul să lu­crez pe scândura de teatru sau pe platourile de fil­mare!

Iubirea, o curgere lină

- Nu trăiţi într-o lume prea prietenoasă, poate şi din cauza expunerii ei. Să înţeleg că v-aţi adaptat trans­­formărilor sau sunteţi, mai degrabă, afectată de un sentiment de neadaptare?

- Eu şi soţul meu ne-am creat un univers al nostru şi ne străduim, pe cât posibil, să ni-l ocrotim, să ne ecra­năm, să nu lăsăm nocivitatea lumii să ne afecteze echilibrul interior. Vedem, auzim şi gândim, dar în­cer­căm să nu mai punem la suflet, să nu ne mai ener­văm - asta e singura modalitate pe care am gă­sit-o ca să ne păstrăm minţile limpezi şi sufletele curate şi ca să nu depunem armele şi "să devenim ca ei".

- Sunteţi căsătorită de douăzeci şi opt de ani cu domnul Daneliuc, aşa că întrebarea mea e inevi­ta­bi­lă: într-o lume în care căsătoria pare că şi-a pier­dut sacralitatea, în care mariajele se fac şi se desfac precum conservele, dumneavoastră cum aţi reuşit să vă ocrotiţi dragostea? Care e reţeta unui cuplu cu perioadă de valabilitate "până la adânci bătrâ­neţi"?

- Eu cred cu tărie în destin, aşa că şi în dragoste mi se pare că nu poţi face cu-adevărat "casă bună" decât cu acela care ţi-a fost hărăzit. Iar mie, n-am nici un dubiu, Mircea mi-a fost hărăzit, deşi între noi exis­tă o diferenţă mare de vârstă. Însă, probabil că tocmai din acest motiv, ea nu s-a simţit niciodată. Apoi, cu certitudine, e nevoie de multă grijă, atenţie, delicateţe şi de acel soi de comunicare de mai presus de cuvinte care, din nou, nu se regăseşte în toate cuplurile... Eu şi Mircea ne-am ascultat şi ne-am respectat întot­dea­una: eu i-am respectat orele de solitudine, în care scrie închis în birou, el mi-a respectat orele dedicate stu­diului, documentării pentru un rol şi repetiţiilor. Niciodată nu am fost suspicioşi. Şi niciodată nu ne-am asumat atitudinea de "piatră tare". Vedeţi, eu sunt Taur, iar el e Berbec, deci, oricine ar fi îndreptăţit să ex­clame "Vai, Doamne, amândoi au coarne! Im­po­sibil să nu iasă scântei!", însă noi întotdeauna am ştiut să ne întâlnim la jumătatea drumului, am ştiut când şi cât să cedăm, astfel încât să ne fie bine amân­durora. Niciodată n-am stat supăraţi mai mult de cinci minute. Mereu am găsit o soluţie ca să fluidizăm si­tua­ţia, să netezim asperităţile şi să regăsim dulceaţa tra­iului în comun. Am mers pe principiul că viaţa e mult prea scurtă şi complicată ca să ne-o mai com­pli­căm şi înnegurăm şi noi, acasă. Şi, cu timpul, "siste­mul" acesta, pe care l-am adoptat de comun acord, s-a cimentat până ne-a devenit firesc, astfel încât traiul îm­preună e o curgere fericită, o curgere lină, liniş­ti­toare şi care ne îmbată sufletele.

- Şi pe "luciul" profesiei navigaţi la fel de lin?

- Da, şi profesional am toate motivele să fiu fe­ricită. Joc, la TNB, în "Bârfe, zvonuri şi minciuni", un spectacol în regia lui Ion Caramitru, care a avut premiera în decembrie 2013 şi de atunci tot adună ropote de aplauze, spre încântarea noastră, a actorilor, care jucăm cu o plăcere nebună. Şi, de asemenea, aş­tept şi premiera unui film în registrul comic-spu­mos, care se numeşte "Doar cu buletinul la Paris", a cărui regie este semnată de Şerban Marinescu şi pentru care am făcut din nou echipă cu trei colegi foarte dragi mie: Dorel Vişan, Mircea Diaconu şi Răzvan Vasiles­cu.