DAN NUŢU - "Toată viaţa am vrut să pun un zâmbet pe chipul cuiva"

- Copil rebel al cinematografiei româneşti, "idolul unei generaţii", cum critica vremii s-a grăbit să-l eticheteze, a fost nelipsit de pe marile ecrane până ce, în plină glorie, în 1979, şi-a pierdut urma, emigrând în America. După 35 de ani de tăcere, şi-a surprins nu doar foştii colegi de scenă, ci şi pe mai tinerii actori şi iubitori de film, revenind în forţă pe platou, în pelicula românească "Puzzle" - povestea unor destine dramatice, în care joacă rolul unui nevăzător. Pentru meritele sale ca actor, scenarist şi producător de film documentar, actorul Dan Nuţu a fost răsplătit, zilele acestea, în cadrul Galei Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, cu Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră -

"Gonit de clipele stării pe loc"

- Aţi părăsit România în 1979, în plin apogeu al carierei. Pentru mai vârstnicii iubitori de film sun­teţi o legendă, tinerii de azi vă cunosc însă prea pu­ţin. Ne puteţi povesti în ce împrejurări aţi plecat din ţară?

- Fusesem plecat în turneu la New York, cu câţiva ani înainte, cu Liviu Ciulei. Dar n-am rămas atunci, fiindcă iubeam o fată. Nimeni nu se aştepta să mă întorc în ţară, îmi amintesc că m-am suit în avion şi am fost aplaudat că mă întorc. Însă ideea de a pleca m-a urmărit. Şi în 1979, am prins altă ieşire cu Liviu Ciulei, la Berlin. Nici atunci n-am avut un plan precis. Radu Gabrea făcea un film în Portugalia, mi-a propus un rol exact când eram eu la Berlin şi m-am agăţat de asta, ca să-mi fac drum.

- În definitiv, de ce aţi plecat din ţară?

- E o întrebare care mi se tot pune constant, de fiecare dată când dau câte un interviu. Şi am epuizat toate răspunsurile posibile, de la plictiseală până la curiozitate. Am căzut odată pe un vers al lui Emi­nescu: "Orice noroc şi-ntinde aripele, gonit de clipele stării pe loc". M-a frapat, e un sentiment pe care l-am avut de foarte multe ori în viaţă. N-am plecat din motive politice, ci fiindcă totul devenise rutină în viaţa mea şi asta mă speria. Mă speria teribil statul pe loc. În film, aveam acelaşi rol veşnic de UTC-ist rebel, iar în teatru, deşi jucam într-un spectacol bun, la Bulandra, cu o distribuţie extraordinară, care aduna toţi greii momentului, de la Ion Caramitru, Virgil Ogă­şanu până la Toma Caragiu, Gina Patrichi şi Clo­dy Bertola, apăruse o plictiseală insuportabilă. După şase luni de la premieră, în care nu ai voie să impro­vizezi niciun pic, simţi cum totul e mort pe scenă. Se diluase totul în viaţa mea. Aveam nevoie de ceva nou şi n-am stat prea mult să mă gândesc.

- Din Germania aţi ajuns într-un final în Statele Unite, unde însă aţi renunţat la actorie. Un gest sur­prinzător din par­tea unui mare ac­tor.

- N-am mai fă­cut actorie pentru că aveam 35 de ani, într-o lume nouă, cu reguli noi. Nu mai eram la prima tinereţe, să alerg de la un casting la al­tul şi să stau cu ba­gajul pregătit me­reu ca să joc în fie­care sezon în alt tea­tru, în alt oraş. În America, până de­vii cât de cât o star­letă, viaţa de actor înseamnă sacrificiu şi alergătură per­ma­nentă. Nu-ţi poţi permite să ai şi o fa­milie. Or, eu foar­te repede după ce am ajuns în Ame­rica, am cunoscut o femeie cu care m-am că­să­torit şi cu care am făcut doi copii. Aşa că nu aveam forţă şi nici chef să o iau de la capăt. Cunoscusem deja partea frumoasă a actoriei: şi succesul, şi aplau­zele, şi festivalurile. Îmi câştigam banii făcând taxi­me­trie şi, când mă mai recunoştea câte-un român pe stradă, chiar nu-mi mai păsa. Nu mi s-a părut strigător la cer că nu mai fac actorie. Nu mai aveam elan s-o iau de la capăt.

- Aţi simţit că dăduserăţi deja totul?

- Nu cred că am dat totul în actorie. Ce e frumos în meseria asta e că păstrezi mereu semnul îndoielii, al mirării, nesiguranţa permanentă şi curiozitatea care te fac să devii mai bun. Cum devii conştient de sta­tu­tul pe care-l ai, cum te pierzi pe tine şi-ţi pierzi şi ha­rul. Actoria poate fi foarte înşelătoare, pentru că mergi din truc în truc şi ştii că la un moment dat, invariabil, cazi pe ceva care dă bine. Încet, încet, dacă nu ai grijă, te plafonezi, te manierizezi. Foarte mulţi actori ajung să joace veşnic acelaşi rol. Din fericire, am plecat la timp.

- Nu v-a părut rău? Oricât de modest aţi fi, în ţară eraţi totuşi cineva: "marea speranţă a filmului românesc", cum scria presa vremii. Nu v-a tentat să vă întoarceţi?

- Deloc. Aflasem din ţară că situaţia se înrăutăţise cumplit în România, în anii care au urmat. Nici după revoluţie nu m-am întors imediat, am venit abia în 1991, şi doar pentru că mi se îmbolnăvise mama, iar gândul că sunt atât de departe de ea când îşi trăia ultimele zile a fost greu de suportat. Mai ales că am fost singurul ei fiu şi am fost foarte legaţi. Nostalgia nu e bună, e o frână care nu te lasă să mergi înainte şi nici să te bucuri de prezent. Am amici români care locuiesc în Occident şi încă li se pare că în România era mai bine, dar nici să se întoarcă nu pot. Pe mine, con­diţia emigrantului mă îmbogăţeşte cu o perspec­tivă mult mai largă. În fond, fiecare individ e diferit. Poţi să nu te simţi acasă nici în America, nici în Ro­mânia, sau poţi să te simţi acasă peste tot.

Frumuseţea limbii române

- După o pauză uriaşă, de câteva decenii, când nimeni nu se mai aştepta, v-am putut vedea în filmul "Puzzle", regizat de Andrei Zincă. Aţi hotărât să vă întoarceţi la film, la prima iubire?

- Nu am hotărât nimic, a fost o întâmplare. Mi s-a propus acest rol, al lui Sabin Vianu, un scriitor bătrân şi orb, care trăieşte izolat în casa lui părintească şi riscă să fie evacuat. M-a incitat povestea şi am ac­cep­tat, pentru că personajul avea vârsta mea. Sigur, dacă o să mi se mai propună ceva la 70 sau 80 de ani, chiar mi-ar plăcea să fac un rol de compoziţie extraordinar. N-o să spun nu.

- În ultimii ani pare totuşi că v-aţi luat revanşa. Actor, producător de film documentar, îndrumător, scenarist - care din rolurile astea vă e mai aproape de suflet?

- M-a pasionat cu adevărat munca de scenarist. A început în momentul în care actuala mea soţie, Cris­tina Hoffman (directorul ICR Berlin n.r.) a citit o carte superbă, "Rădăcina de bucsău", a lui Ovidiu Nimigean şi, deşi n-a mai apucat să o termine, mi-a pus-o în poală, zicându-mi: "Ăsta e un rol pentru tine". Nu era chiar un rol pentru mine, fiindcă perso­na­jul e mai tânăr, are 50 de ani. Dar cartea e absolut ex­traordinară şi m-a incitat să iau textul şi să-l editez. Sunt bucuros, fiindcă scenariul pe care l-am scris e bunicel şi a obţinut deja finanţare. Am continuat pe drumul ăsta, în momentul în care l-am citit şi pe Filip Florian. "Toate bufniţele" e o carte care m-a năucit, sper să pot să o transform în scenariu. M-a atins ceva din ea, dincolo de intelect, ceva greu de definit, ce am trăit cândva eu însumi. Cuvântul lui e foarte aproape de expresia mea. Până şi gesturile lui m-au atins, atunci când l-am cunoscut. Mă uitam, de pildă, cum rupe plicul de zahăr, cum îl goleşte, pune în interior partea ruptă, îl împachetează de patru ori şi apoi îl aruncă în scrumieră. Eu fac asta de când mă ştiu, dar n-am mai văzut-o la nimeni.

- Veniţi rar în ţară. Cum de sunteţi atât de apro­piat de literatura română?

- Ani de zile, cât timp am locuit în America, n-am citit aproape nimic în limba română. Ple­casem din Ro­mâ­nia anilor '70, care avea un voca­bular realist-socia­list limitat la ma­xi­mum (1000 de cu­vinte în zia­re), am trecut pe la Europa Liberă, la Mün­chen, unde am fost câteva luni angajat, unde vocabularul s-a redus la 725 de cuvinte, iar când am ajuns în Ame­ri­ca, singurele reviste de limba română erau cvasi-evreieşti şi aveau vreo 640 de cuvinte. (râde) Am redescoperit frumuseţea limbii române după 2005, prin scriitorii Dan Lungu, Filip şi Matei Flo­rian, Ovidiu Nimigean şi alţii. Sunt bucuros şi năucit de cât talent e în Ro­mânia, şi în litere, şi în film, şi în muzică.

- Distanţa care s-a creat cu plecarea din ţară v-a oferit probabil şi o privire mai proaspătă asupra lu­crurilor. Cum se vede din Occident filmul româ­nesc?

- Filmul românesc se vede, şi asta e cel mai im­portant, cu bunele şi relele lui. România nu mai în­seam­nă doar Nadia Comăneci, Hagi sau Ţiriac, Ro­mâ­nia există pe harta cinematografiei europene şi chiar şi în Statele Unite se vorbeşte mult de filmele româneşti. Apar mereu copii talentaţi, iar generaţia Noului Val, de care s-a tot vorbit, de­vi­ne deja gene­raţia veche.

- Să vorbim pu­ţin şi de "Aristo­teles Workshop", atelierul de film documentar pe ca­re-l coordonaţi de ani buni. Cred că a ajuns la a opta ediţie...

- În 2006, i-am con­vins pe repre­zen­tanţii postului de tele­viziune Arte, de nece­si­tatea unui curs de vară pentru tinerii documentarişti din Eu­ropa Cen­trală şi de Est. De atunci, în fie­care an, alegem un grup de tineri talentaţi (regizori, monteuri, scenarişti), le oferim masă şi ca­zare, într-un loc li­niştit şi frumos (în ultimii ani am fost la Vama Su­ceava) şi posibi­li­ta­tea de a se pregăti şi a dis­cuta cu specialişti aduşi din alte ţări. Apoi trec la treabă, îşi caută su­biecte în zonă şi încep să fil­meze, iar la final, un mic juriu hotă­răşte care este filmul câşti­gător. E o experienţă extraordi­nară să lu­crez cu ei, fi­indcă de-a lungul timpului am întâlnit tineri nu doar foarte talentaţi, ci şi de o ca­litate u­mană im­pre­sio­nantă. Filmele lor merg mai departe, in­tră în com­petiţii inter­naţionale şi se întorc cu pre­mii. Sa­tisfacţia aces­tui proiect e uria­şă.

- Aristoteles Work­­shop v-a obli­gat, în­tr-un fel, să vă în­toar­ceţi an de an în ţară. Ce vă place să faceţi când sunteţi în Româ­nia?

- Îmi place să văd oameni dragi, să stau cu ei de poveşti. Sau mă plimb prin locuri pe care nu le-am mai văzut de mult. Îmi place să merg să mă­nânc ceva bun. Nu că aş fi mort după mi­titei sau ciorbă de burtă, dar când stai departe de ţară, chiar ţi se face dor. Numai în Ro­mâ­nia poţi bea pelin. Bă­utura asta nu mai exis­tă nicăieri în lu­me. Azi, de pildă, a fost o zi su­perbă, am stat la soare la Terasa Verona şi am as­cultat swing.


Să fii tată: o bucurie imensă

- Aveţi doi băieţi care au rămas în America. I-aţi adus vreodată în România?

- Băieţii mei chiar se bucură că sunt pe jumătate români, deşi ei nu cunosc limba, fiindcă am fost prost şi nu le-am vorbit deloc româneşte când erau mici. I-am adus în România, i-am plimbat prin Ardeal, pe la Sibiu, au fost şi în Bu­covina. Le-a plăcut mânca­rea, le-au plăcut oamenii.

- Moştenesc ceva de la dvs.?

- Nu ştiu ce să zic. Ăla mic, care are 23 de ani, cântă la chitară ca un Dumnezeu, ăla mare, care are 25, e o obrăznicătură. Sunt frumoşi amândoi şi au umor, slava Bogu! Rolul de tată e o bucurie imensă, pe care o doresc tuturor. Cât au fost mici, fiecare zi a fost o provocare, singurul lucru constant a fost că le-am gătit şi i-am dus la pescuit. E extraordinar să vezi cum trece timpul şi ceea ce ai sădit în ei începe să dea roade. Acum e mai greu pentru mine, fiindcă distanţa e mare şi îi văd mai rar.

- La Berlin, unde locuiţi acum, vă simţiţi acasă?

- Nu, m-am simţit bine în România, m-am simţit bine la New York şi la Boston, dar în Germania nu mă simt foarte bine, cu germana mea de baltă. De aia nu am rămas nici prima oară în Germania, limba asta nu s-a lipit de mine şi nici oamenii nu-mi plac foarte tare. Şi parcă la Berlin văd prea mulţi români pentru gustul meu. Bisericuţele astea de români din diaspora te ţin pe loc, nu te lasă să te integrezi.

- Cu ce seamănă zilele dvs. berlineze?

- Sunt foarte liniştite, stau mult timp la biroul meu, în faţa computerului. Ascult muzică, îmi place la nebunie jazzul, gătesc cu foarte mare plăcere şi citesc. Când am timp, ies din Berlin să vizitez lacurile din împrejurimi. Berlinul nu e oraşul meu favorit. M-aş duce oricând să locuiesc în Estonia, la Tallin, sau în Umbria, în super­bul orăşel Spoleto.

"Şi la 70 de ani poate fi bine, dacă nu-ţi doreşti să mai ai 44"

- Aţi trăit 35 de ani în România, apoi aţi trăit în SUA, schimbându-vă viaţa radical. Din 2005 sunteţi din nou în Europa. O viaţă făcută, parcă, din bucăţi. De unde vine forţa de a o lua de la zero de fiecare dată?

- S-o iei cu totul de la capăt e uneori semn de sănătate mintală. Am auzit de un studiu japo­nez care recoman­da, în cazul tulbu­rărilor psihice, ca pacienţii să înceapă fiecare zi într-un mod cu totul nou. E ca o curăţire pentru creier, care te ajută să te resetezi. M-a pus pe gânduri. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi fac planuri. Totul a fost hazard în viaţa mea. Am învăţat să preţuiesc accidentul, fără de care n-ar fi avut loc marile întâlniri ale vieţii mele. Că e venit de sus sau e provocat de tine însuţi, fiecare ac­ci­dent te aruncă în­tr-o lume nouă. E un motor care te pro­pulsează înain­te, e o provocare. It's a fucking chal­lenge!

- Şi după toate aceste resetări, du­pă toate dru­murile şi rolurile pe care le-aţi încercat, ca­re credeţi că a fost ma­rele dvs. talent?

- Am fost toată viaţa un măscărici. Toată viaţa am vrut să pun un zâmbet pe chipul cuiva. As­ta m-a făcut fe­ricit şi asta m-a dus la actorie. Mi-a plă­cut să mă pun în scenă. Eram der­bedeu şi obraznic şi visam să mă arate lumea cu degetul şi să-mi văd chipul pe stâl­pul de la Patria. N-am făcut altceva decât să alerg prin ca­dru de mai multe ori. N-am ales să joc într-un anu­mit fel, tot ce am făcut am făcut pentru că nu puteam să fac altfel. Dar dacă asta le-a plăcut oamenilor, eu am fost bucuros.

- Sunteţi fericit când priviţi înapoi? A mai rămas ceva de împlinit?

- Cineva spunea cândva, foarte frumos, că nu o nenorocire strică o fericire, ci o altă fericire. Mi-e greu să spun dacă suntfericit. Atunci când eşti, nu ştii că eşti. Eşti orb, năuc, abulic şi cu mintea-n nori. Şi ştii c-ai fost abia când nu mai eşti. Tot ce pot să spun e că şi la 70 de ani poate fi bine, dacă nu-ţi doreşti să mai ai 44. Ceva de împlinit? Da, a mai rămas o do­rinţă. Aş vrea să construiesc o casă, una cu tot ce tre­buie, cât încă mai pot. Mi-a plăcut dintotdeauna să lu­crez în lemn, sunt tactil, sunt dibace. Iar satisfacţia lucrului ieşit din mâna ta nu se poate compara cu niciun val de aplauze.