CECILIA BÂRBORA - "Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a împlinit toate visele mari"

- Actriță de teatru și cinema, a urcat pe orbita succesului în filme cu carieră internațională, multe dintre ele realizate de celebrul ei soț, regizorul Mircea Daneliuc -

Cu gena actoriei în sânge

- Deși aveți o carieră de actriță încununată cu două prezențe la Festivalul de film de la Cannes (în 1995, cu "Senatorul melcilor", în regia lui Mircea Daneliuc, și în 1996, cu "Prea târziu", în regia lui Lucian Pintilie), sunteți de o discreție tot mai rar în­tâlnită în societatea trompetistă de azi, atât de avidă de publicitate zgomotoasă. Modestia și bunul simț se moștenesc pe linie de familie?

- Așa îmi place să cred, căci și părinții, și bunicii din partea tatei, care m-au crescut până la șapte ani, au fost niște oameni modești, cu bun simț și de o in­credibilă generozitate, care și-ar fi dat și cămașa de pe ei ca să ajute pe cineva aflat în nevoie. Din fericire, Dum­­nezeu și familia m-au hăruit cu o co­pilărie și o ado­lescență cu-adevărat de po­ves­te, ambele petrecute pe malul câte unui în­tins de apă. M-am năs­cut în Crivina, un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de Tur­nu Se­verin. De acolo pro­vin și părinții mei, care s-au căsătorit de foarte ti­neri, dintr-o mare iu­bi­re. Mama m-a născut când avea șaptespre­ze­ce ani, iar pe fratele meu l-a avut patru ani mai târziu. După ter­mi­narea studiilor, tata, proaspăt ofițer, a fost repar­ti­zat la secția de pașapoarte din punctul de fron­tieră Vama Veche, așa că a fost nevoit să se stabilească la Mangalia, iar mama, în­dră­gostită până peste cap, l-a urmat. Eu am rămas cu bu­nicii, așa că, până la șapte ani, am zburdat liberă prin grădina lor, un ade­vă­rat rai cu flori, sau printre sal­câmii par­fu­mați care îmbrățișau Dunărea. Am fost un copil destul de zvăpăiat, cu o personalitate bine mar­cată, care nu o recunoștea ca auto­ritate decât pe "Ma­ma­re". Apoi, când a venit vremea să merg la școa­lă, m-am mutat la Man­galia, alături de părinți. Acolo am des­co­perit marea și poezia ei misterioasă, care îmi răscolea emoționalitatea, deja aplecată către versuri.

- Și talentul artistic a făcut parte tot din zestrea familiei?

- Cam așa s-ar zice. Pe când era gravidă cu mine, mama, neavând televizor, cât era ziua de lungă, asculta piese de teatru la ra­dio. Când am aflat po­ves­tea asta, i-am spus mamei că m-a contaminat cu virusul actoriei încă din viața intrauterină. (râde) Pen­tru că - vedeți! - eu niciodată nu m-am închipuit făcând altceva! Nici o secundă nu mi-a tre­cut prin minte că aș putea să mă îndrept către o altă profesie! Apoi, un alt "vinovat" ar fi bunicul: dragul de el iubea versurile cu atâta patimă încât, în orice ceas de răgaz pe care-l prindea, îmi recita poeziile care-l emo­țio­naseră și pe care le învățase pe de rost. Așa se face că primul rol l-am dobândit chiar în clasa întâi, unde, la o serbare, am jucat Vul­pea. Țin minte că mama, care se pricepea la croitorie, mi-a făcut o salopetă dintr-o stofă maron, pe care, stricându-și o căciulă și un guler din vulpe roșie, mi-a garnisit-o cu o coadă de toată fru­musețea, un piep­tăraș și un fel de tocă, pe care mi-o îndesam pe cap. Ce mândră am mai fost! (râde) Văzând că fetița lor are înclinări artistice, părinții, niște oameni cu o perspectivă de viață foarte largă și mari iubitori de frumos, m-au încurajat. Îmi amintesc cât de mult se zbătea mama ca să-mi alimenteze bi­blio­­teca de la Mangalia cu cele mai noi apariții edi­toriale, de la volume de poezie, la romane, dra­maturgie ori albume de artă. Cât a vânat, săraca, și prin ce intervenții a izbutit, de pildă, să-mi facă rost de "Cel mai iubit dintre pă­mânteni", romanul lui Marin Preda! Sau cât de triumfător a descins tata acasă, în ziua în care a reușit să-mi procure un casetofon, care avea și func­ție de în­registrare... Din clipa aceea, suprema mea fericire a fost aceea de a avea toată casa la dis­poziție și de a mă înregistra recitând diverse poezii, interpretând piesele de teatru care îmi plăceau (și-n care "jucam" toate personajele) sau, pur și simplu, con­semnându-mi, pe bandă, impresiile despre teatru și film. Mai am și acum, de exemplu, o casetă în­re­gis­trată pe la 14-15 ani, în care interpretez toată "Scri­soarea pierdută" a lui Caragiale! (râde) În afară de asta, la școală, îmi mituiam colegele mai puțin entu­ziaste, ca să accepte să joace în montările mele. În plus, participam într-o mare frenezie la concursurile "Cântarea României" - unde am câștigat toate pre­mii­le posibile la secțiunea de recitat. Așa au trecut anii de liceu și, după baca­lau­reat, cu binecuvântarea pă­rin­ților, m-am mutat la Bucu­rești, în ideea de a da admi­tere la

Institutul de Teatru.

- Unde erau sute de can­didați pe un loc...

- Într-adevăr! De alt­fel, la prima încercare la Ins­titut, am picat. Prima sub linie! Ceea ce a re­pre­zentat un ade­vărat dezas­tru pentru mine: pur și sim­plu, nu înțelegeam de ce nu fusesem admisă, chit că existaseră numai trei locuri și patru sute de can­di­date! Eram însă atât de în­verșunată, încât mi-am pro­mis că "dau până când intru, indiferent cât ar dura". Am început să mă pregătesc cu domnul Ion Cojar și, în anul următor, după ce mă și lămurisem ce-mi lipsise, ar­tistic vorbind, de nu intrasem, am fost admisă. Apoi, în toamnă, am început școala. Acel prim an de Institut a fost foarte dificil. Oricât de ciu­dat ar suna, eu abia atunci începeam să descopăr Bucu­reștiul și societatea capitalei. În anul precedent, acela de pregătire, tră­isem ca închisă într-o bulă: parcurgeam drumul până la domnul Cojar și înapoi, până la gazda unde lo­cuiam, în rest, stăteam încuiată în casă și repetam sau citeam. Am citit enorm în acea pe­rioadă, de la Es­tetica lui Tudor Vianu până la Heidegger... Numai serile mai scoteam nasul la aer, dar și atunci, doar ca să merg la teatru, după care dă­deam fuga la loc, în cămăruța mea. Intrând în Institut, m-am lovit, așadar, în mod aproape brutal, de o lume care mi se părea foarte dură și pragmatică. În inocența mea, eu mă așteptasem să găsesc acolo oameni ase­me­nea mie - liniștiți, oarecum timizi, modești, des­chiși la suflet și comunicativi, în sensul de frățietate întru artă. Dar n-a fost tocmai așa. M-am trezit cumva năucită și inca­pabilă să găsesc din prima poarta către această lume nouă. Din sperietura și năuceala aceea, am adoptat o atitudine extrem de re­zervată - îmi era greu chiar și la cursuri, fiindcă și acolo stăteam ca un arici - motiv pentru care colegii și cei­lalți cunoscuți spuneau: "Cici e ca o sta­nă de piatră, ca un zid de cetate! Las-o, că de ea nu poți să te apropii!". Treptat însă, obser­vându-i pe cei din jur, am început să mă mai relaxez și, pornind să și lucrez, am avut norocul să întâlnesc niște oameni din branșă care nu doar că m-au învățat enorm la nivel profesional, dar mi-au și deschis ochii, mi-au lim­pezit felul în care funcționa această lume și astfel mi-au înlesnit și accesul, m-au ajutat să gă­sesc și să deschid poarta aceea grea care duce la me­se­ria de artist.

Porți deschise

- Și ce-ați găsit după ce ați intrat?

- Exact ceea ce am visat: am izbutit să devin ac­triță. Iar după absolvirea Institutului, am fost repar­ti­zată (cum se întâmpla pe vremea aceea) la Tea­trul Ti­neretului din Piatra Neamț, aflat pe atunci într-o mare efervescență, după care am ajuns la Tea­tru­l Național din București, pe scena căruia joc și azi.

- Norocul v-a urmat și în viața personală?

- Da. Mi-am dorit să trăiesc lângă un om de la care să am ce să învăț și pe care să am pentru ce să-l respect și, într-adevăr, un astfel de om "mi-a tăiat calea" pe când aveam douăzeci și doi de ani. Ne-am căsătorit și, de douăzeci și opt de ani încoace, învăț de la el necontenit, iar respectul față de el îmi e neștirbit. Întâlnirea mea cu Mircea mi-a împlinit, așadar, și viața de femeie. Dacă e să vorbim despre vreun re­gret, atunci acela ar fi că n-am copii. Gândesc însă că așa a fost să fie, că Dumnezeu a știut de ce a aranjat lucrurile așa și nu în alt fel...

- După o perioadă de strălucire, în ca­re ați fost celebrată ca o mare actriță, stea­ua dvs. a părut să mai pălească. De ce?

- Într-adevăr, până în 1997, trecusem printr-o epo­că fantastică: făcusem foarte mult film, mersesem la Cannes în doi ani consecutivi, în 1996 fusesem decla­rată "Ve­deta Anului", luasem tot felul de pre­mii... Tot în acea perioadă, începuseră să apară televiziunile particulare și am primit mai multe propuneri de a deveni mode­ra­torul unei emisiuni sau al alteia, eu însă am refuzat categoric, pe principiul că "nu-mi trădez profesia", sunt actriță și trebuie să fac teatru și film... Ei, poate că n-ar fi fost chiar atât de rău să fi acceptat una dintre propunerile respective. Însă, sin­cer, gândul ăsta chiar nu-l trec în categoria regretelor. Nu mi s-a întâmplat să nu mai dorm nop­ți­le de amărăciune. Cert este însă că între 1997 si 2000, când în teatru a fost un mo­ment de răscruce și s-au schimbat generațiile, ar fi trebuit să fiu mai activă, să fiu ceva mai vizibilă pro­fesional. Să mă agit mai mult. Dar din timiditate și modestie am stat cuminte.

- Vorbiți despre schimbarea de generații. Cum vi se pare lumea actoricească de azi, prin comparație cu aceea de dinainte de 1989, când actorii erau mai puțini, dar parcă mai celebri?

- Din păcate, la început mai încet, apoi, în ultimii 7-10 ani, din ce în ce mai accelerat, societatea ro­mâ­nească s-a îndepărtat de ideea de valoare, până când aproape că a înlocuit-o cu vedetele "de carton". Or, asta este foarte grav, fiindcă în lipsa unor modele rea­le, fundamentate pe valoare, societatea intră în derivă. Sunt foarte mulți tineri care ies din facultate cu diplo­mă de actori și n-au văzut filmele acelea care cons­tituie baza cinematografiei, nici pe la teatru n-au prea dat, cu lecturile sunt la pământ, habar nu au de niște actori care au făcut istorie... Nu poți să pretinzi că lumea începe cu tine, să anulezi, să ștergi cu bu­re­tele ceea ce a fost până la tine în teatru, în cinema sau în artă și cultură, în general. Eu țin minte că atunci când spuneam că "vreau să fiu actriță", explicam ime­diat: "Vreau să fiu actriță ca Florina Cercel, Car­men Stă­nescu, Draga Olteanu-Matei, Ileana Stana Io­nescu, Dina Cocea ori doamna Bulandra". Aveam, așadar, niște repere din trecut, care ulterior m-au ajutat să ridic ștacheta în meserie.

- Privind în urmă, există în profesia dvs. modele în fața cărora să faceți și o reverență?

- Privind în urmă, mă gândesc la primul meu pro­fesor, domnul Ion Cojar, datorită căruia am intrat la Institut, apoi la profesorii mei "de școală", Olga Tu­dorache și Florin Zamfirescu, dar și la Dem Rădu­lescu, la ale cărui cursuri mă duceam, dornică să-i fur din meșteșug, apoi mă gândesc la marea întâlnire a vie­­ții mele, aceea cu Mircea Daneliuc, care avea să-mi devină și soț, după care au urmat întâlnirile cu Lu­cian Pintilie, cu Andrei Șerban, cu Șerban Mari­nes­cu și, chiar de curând, aceea cu Ion Caramitru, în calitatea lui de regizor. Ca să nu-i mai pomenesc pe par­tenerii excepționali cu care am avut norocul să lu­crez pe scândura de teatru sau pe platourile de fil­mare!

Iubirea, o curgere lină

- Nu trăiți într-o lume prea prietenoasă, poate și din cauza expunerii ei. Să înțeleg că v-ați adaptat trans­­formărilor sau sunteți, mai degrabă, afectată de un sentiment de neadaptare?

- Eu și soțul meu ne-am creat un univers al nostru și ne străduim, pe cât posibil, să ni-l ocrotim, să ne ecra­năm, să nu lăsăm nocivitatea lumii să ne afecteze echilibrul interior. Vedem, auzim și gândim, dar în­cer­căm să nu mai punem la suflet, să nu ne mai ener­văm - asta e singura modalitate pe care am gă­sit-o ca să ne păstrăm mințile limpezi și sufletele curate și ca să nu depunem armele și "să devenim ca ei".

- Sunteți căsătorită de douăzeci și opt de ani cu domnul Daneliuc, așa că întrebarea mea e inevi­ta­bi­lă: într-o lume în care căsătoria pare că și-a pier­dut sacralitatea, în care mariajele se fac și se desfac precum conservele, dumneavoastră cum ați reușit să vă ocrotiți dragostea? Care e rețeta unui cuplu cu perioadă de valabilitate "până la adânci bătrâ­neți"?

- Eu cred cu tărie în destin, așa că și în dragoste mi se pare că nu poți face cu-adevărat "casă bună" decât cu acela care ți-a fost hărăzit. Iar mie, n-am nici un dubiu, Mircea mi-a fost hărăzit, deși între noi exis­tă o diferență mare de vârstă. Însă, probabil că tocmai din acest motiv, ea nu s-a simțit niciodată. Apoi, cu certitudine, e nevoie de multă grijă, atenție, delicatețe și de acel soi de comunicare de mai presus de cuvinte care, din nou, nu se regăsește în toate cuplurile... Eu și Mircea ne-am ascultat și ne-am respectat întot­dea­una: eu i-am respectat orele de solitudine, în care scrie închis în birou, el mi-a respectat orele dedicate stu­diului, documentării pentru un rol și repetițiilor. Niciodată nu am fost suspicioși. Și niciodată nu ne-am asumat atitudinea de "piatră tare". Vedeți, eu sunt Taur, iar el e Berbec, deci, oricine ar fi îndreptățit să ex­clame "Vai, Doamne, amândoi au coarne! Im­po­sibil să nu iasă scântei!", însă noi întotdeauna am știut să ne întâlnim la jumătatea drumului, am știut când și cât să cedăm, astfel încât să ne fie bine amân­durora. Niciodată n-am stat supărați mai mult de cinci minute. Mereu am găsit o soluție ca să fluidizăm si­tua­ția, să netezim asperitățile și să regăsim dulceața tra­iului în comun. Am mers pe principiul că viața e mult prea scurtă și complicată ca să ne-o mai com­pli­căm și înnegurăm și noi, acasă. Și, cu timpul, "siste­mul" acesta, pe care l-am adoptat de comun acord, s-a cimentat până ne-a devenit firesc, astfel încât traiul îm­preună e o curgere fericită, o curgere lină, liniș­ti­toare și care ne îmbată sufletele.

- Și pe "luciul" profesiei navigați la fel de lin?

- Da, și profesional am toate motivele să fiu fe­ricită. Joc, la TNB, în "Bârfe, zvonuri și minciuni", un spectacol în regia lui Ion Caramitru, care a avut premiera în decembrie 2013 și de atunci tot adună ropote de aplauze, spre încântarea noastră, a actorilor, care jucăm cu o plăcere nebună. Și, de asemenea, aș­tept și premiera unui film în registrul comic-spu­mos, care se numește "Doar cu buletinul la Paris", a cărui regie este semnată de Șerban Marinescu și pentru care am făcut din nou echipă cu trei colegi foarte dragi mie: Dorel Vișan, Mircea Diaconu și Răzvan Vasiles­cu.