AYLIN CADÎR - "Am fost şi sunt o fată cuminte"

De la muzică la actorie

- Ai devenit vedetă încă din anii adolescenţei, odată cu succesul de public al trupei Pops. Dar în vre­me ce colegele tale s-au cam pierdut în neant, la aproape treizeci de ani, tu eşti o actriţă foarte apreciată şi o sur­prinzătoare apariţie pe scena jazz-ului românesc. Cum ai găsit drumul?

- Nu ştiu cum de s-au rânduit lucrurile aşa. Ce ştiu clar este că mereu mi-am văzut de treabă. Nu am făcut decât lucruri la care mă pricep, chiar dacă revelaţiile aces­tor lucruri le-am avut în timp. Am dat la actorie, fără să-mi fi dorit până atunci în viaţă să devin ac­tri­ţă. Trupa Pops se destrămase, eu am dat Bac-ul şi mă gândeam, firesc, la o facultate. La modă era cea de Relaţii Publice, dar eco­no­mia ca materie de admitere nu mă încânta deloc. Aveam şaptespre­zece ani, eram deja cu Bebe, ac­tualul meu soţ, şi împreună cu el şi cu viitorii mei socri, ne-am gân­dit că actoria mi s-ar potrivi. De fapt, mama soacră îmi spunea mereu: "Tu trebuie să devii actriţă, tu trebuie să devii actriţă! Ai ceva în tine potrivit pentru teatru". Tot ea mi-a găsit şi profe­sor de meditaţii. Am intrat, dar dacă ar fi fost cel mai mic semn că nu am talent, aş fi renunţat. Însă, profe­so­rii mei (Catrinel Dumitrescu şi Emil Hossu) mi-au dat de înţeles că e ceva de capul meu, şi iată-mă.

- Intrarea la actorie a fost un punct de cotitură în viaţa ta?

- Fără dubiu! M-am născut a doua oară după ce am intrat în această lume a teatrului. Chiar a existat un moment, o clipă de revelaţie, în care am ştiut clar cum îmi voi urma viaţa de atunci înainte. Mă pregă­team de admitere cu d-l Nae Iliescu, minunatul actor şi profesor pe care mi-l recomandase soacra mea. Citeam poezii, monologuri, lucruri comune pregătirii pentru teatru. La un moment dat, citeam un fragment din "De veghe în lanul de secară", al lui Salinger. Ei bine, acela a fost punctul de cotitură al carierei mele. Citeam, citeam şi, deodată, am început, pentru prima dată, să înţeleg şi să simt cu adevărat ceea ce spun, să simt acel monolog, ca şi cum ar fi fost vorbele mele, gândite de mine. M-am rupt în două de plâns. Mi-am dat seama că mi-a plăcut la nebunie senzaţia aceasta de a trăi până în vintre viaţa personajului pe care-l interpretez. Cu acel monolog am intrat la facultate. Sună ciudat, dar eu abia atunci mi-am dat cu adevărat seama că am o minte ageră, că sunt talentată. Am început să merg la casting-uri şi să le câştig, ceea ce mi-a sporit încrederea în mine şi respectul din par­tea colegilor. Am făcut televiziune doi ani, am învăţat enorm despre ce înseamnă filmarea, platoul de fil­ma­re, apoi am început să joc teatru, destul de mult şi în compania unor actori desăvârşiţi.

- În opţiunile tale ai avut şi acordul părinţilor, sau rolul lor s-a încheiat după venirea în Bucureşti?

- Educaţia primită de la ei este baza a ceea ce sunt acum. Dar mama şi tata trăiesc la Constanţa şi le-a fost destul de greu să ţină pasul cu viaţa mea, care a fost tumultuoasă încă de copil. Dar eu am fost şi sunt o fată cuminte datorită lor, şi când au văzut că Bebe şi părinţii lui îmi devin, încetul cu încetul, o a doua familie, nu s-au mai îngrijorat, au făcut pasul înapoi şi au avut mai departe încredere în mine.

De la actorie la jazz

- Un alt moment, cel puţin la fel de interesant precum cariera ta de actriţă, este schimbarea de macaz pe care ai făcut-o în muzică: de la o formaţie pentru adolescenţi, cu muzică destul de facilă, la... jazz. Cum s-a întâmplat?

- Intrasem la actorie şi am schimbat complet antu­rajul. Până atunci, parcă avusesem un văl pe ochi. Aveam de toate, câştigam mulţi bani la o vârstă total nepotrivită pentru asta, credeam că mi se cuvin multe lucruri. Nu eram un copil rău, nu călcasem strâmb, dar eram cumva... alintată. Ei, odată cu facultatea, am cunoscut alţi oameni, alt nivel, alte gusturi. Colegii sau profesorii au început să mă influenţeze po­zi­tiv, să mă ajute, îmi aduceau ceva nou pentru mine: cărţi, filme şi... CD-uri cu muzică. Am început să ascult muzici tot mai bune, până când am văzut că jazz-ul şi pop-jazz-ul se potrivesc precum o mă­nuşă pe vocea mea. M-am îndră­gostit iremediabil de acest stil. În­tre timp, am format o trupă pro­prie de jazz, Aylin & The Lucky Charms, avem un album, "Cloud", avem concerte. Mă simt îndrăgită şi apreciată de colegii mei de tru­pă, care sunt muzicieni de jazz de mare clasă. Faptul că ei sunt cu mine, că se implică în ceea ce vreau eu să fac îmi ajunge ca ga­ranţie că sunt pe drumul cel bun. Mai ales că piaţa românească nu este încă pregătită pentru altceva decât ofertele destul de mediocre pe care le vedeţi la televiziuni sau le ascultaţi la radiouri. Nu înţeleg de ce, mai ales că eu şi băieţii cântăm un pop-jazz lejer, vesel, prietenos, deloc elitist. Acum înţeleg prin ce trec muzicienii care se zbat să facă muzică de calitate, în timp ce radiourile sunt pline de valori îndoielnice. Pe vremea trupei Pops cre­deam că aşa era normal. Acum sunt şi eu de cealaltă parte a baricadei.

Nunta la care s-a oprit timpul

- În ultimul interviu acor­dat "Formulei AS" te pre­gă­teai de nuntă, la malul mării. Chiar aşa a fost?

- Daaa! Nu-mi vine să cred că au trecut trei ani de atunci. Da, a fost la malul mării şi a durat trei zile şi trei nopţi, 26, 27, 28 mai. De ce atât de mult? Eu sunt musulmană, Bebe e ortodox, şi niciunul dintre noi nu a vrut să renunţe la religia lui. Nu pentru că am fi prac­ticanţi convinşi, ci pentru că pentru fiecare dintre noi religia în care ne-am născut este ceva extrem de intim. Din păcate, nimeni, dar absolut niciun preot ortodox nu a vrut să ne cu­nune, dacă eu nu mă con­ver­team. Aşadar, în prima zi din cele trei de nuntă a fost un fel de cununie musulmană, pen­tru că această religie per­mite cununia cu o persoană de orice altă religie. Doamne, ce emoţii am avut! Femeile stau într-o parte, bărbaţii într-alta şi citesc din Coran. La un moment dat, m-au chemat şi pe mine între ei. Eu vorbesc foar­te bine turca, dar slujbele musulmane se ţin în arabă, ceea ce m-a împiedicat să înţeleg, dar mi s-a mai tradus. De fapt, puţini turci vorbesc arabă. După această logodnă a avut loc o petrecere după tradiţia tur­cească, cu toate rudele, cu dans până dimineaţă. A doua zi, a avut loc cununia civilă, iar seara, petrecerea pe malul mării. A fost extraordinar, o voie-bună ade­vărată, pot spune fără îndoială că au fost cele mai fru­moase zile din viaţa mea. Aşa cum am visat, cum mi le-am dorit, ba chiar mai bine. Azi încă mă uit la albu­mul de fotografii pe care de atunci îl tot aranjez şi nu contenesc să mă minunez de ce lumină era în ochii oamenilor, ce fericiţi erau. Cred că şi de asta pot zice că au fost trei zile în care timpul parcă a stat în loc.

- Eşti împreună cu soţul tău de vreo doisprezece ani, ceea ce nu-i lucru puţin. Mai stă şi acum timpul în loc pentru voi?

- Cu cât înaintezi în vârstă, viaţa îţi oferă alte şi alte bucurii, dar te mai şi loveşte, ca să o apreciezi la adevărata valoare. De ce să fim ipocriţi, timpul nu stă în loc ca la prima întâlnire, dacă asta vrei să zici, dar viaţa deschide alte ferestre şi alte uşi. Important este că suntem împreună. Împreună putem face orice. Am şi norocul că Bebe înţelege lumea în care mă învârt eu. El e avocat, dar este specializat pe drepturile de autor ale artiştilor, deci, practic, îmi cunoaşte perfect toanele, nevoile, bucuriile. Asta ne ajută foarte mult, pentru că nu mă judecă niciodată.

Bunica cu părul roşu

- Aylin, ai copilărit printre turci, în inima Do­brogei. Cum erau locurile prin care alergai, copilă fiind, cum arăta primăvara în Dobrogea copilăriei tale?

- Să o luăm cu începutul... Amândoi părinţii mei sunt născuţi la ţară: tata în ţara moţilor, la Abrud, iar mama e din Dobrogea. Tata, însă, a vrut mereu să-şi de­păşească condiţia, aşa că, mai în glumă, mai în se­rios, mie şi surorii mele ne spune mereu: "Voi v-aţi năs­cut la oraş, la spitalul mare din Constanţa!". Ade­vărul este că am copilărit în satul bunicii, Fântâna Mare. E un loc complet izolat de lume, aproape de graniţa cu Bulgaria. Ca să ajungi acolo, traversezi toată inima Dobrogei, ajungi tocmai în Comuna Independenţa, unde faci stânga şi iar mergi, şi mergi, şi mergi, iar între dealuri e satul bunicii. În centru are o cişmea care curge neîncetat, pentru că îşi trage apa de la un izvor. Acolo e uni­ver­sul satului - de acolo se ia apă bună, de acolo beau animalele, acolo se spală rufele, acolo se află ultimele zvonuri din sat. Pe vre­mea copilăriei mele nu exista absolut niciun român în Fân­tâna Mare, se vorbea româneşte stricat, dar şi turca era una rura­lă, nu cea elegantă, de Istanbul. Prima mea limbă a fost lim­ba turcă şi o vorbesc şi acum. La patru ani, am venit la Constanţa şi le vorbeam turceşte copiilor din faţa blo­cului; am vie în minte amintirea ciudatului sentiment că eu le vor­besc oamenilor per­fect coerent şi ni­meni nu mă înţelege. Trebuie că m-a marcat foarte mult acest lucru la acea vreme, pentru că îmi amintesc cumplita nepu­tinţă de a mă face înţeleasă. Revenind la satul buni­cii, totul era turcesc acolo: toate sărbătorile erau turceşti, mâncarea, dulciurile, posturile TV, văzute prin antene "parabolnice", cum le spuneam eu. Tot timpul mi-am imaginat că aşa se trăia în Ada Ka­leh, la o altă scară, evident. Cum era primăvara în Fântâna Mare? Seara mirosea a lemn ars. Dacă închid ochii, asta este prima amintire. Oriunde, ori­când de atunci înainte, când simt miros de lemn ars sunt transportată în timpurile acelea. Tot legată de miros e şi a doua amintire. Poate părea ciudat ce spun, dar peste tot mirosea a balegă, iar eu ador şi acum acest miros. E ceva legat de pământ, de mun­că, în mirosul de balegă. Nu găsesc nimic greţos în el şi ştiu că poate pare bizar să spun asta eu, fata de Bucureşti, cu haine de ultima modă şi care îşi petrece viaţa de pe o scenă pe alta. Mergeam, aşadar, cu bunica şi culegeam cu găleţile balega de pe stradă şi o duceam la cişmeaua de la marginea satului, unde făceam chirpici. Am făcut şi eu de nenumărate ori: amestecam balega cu paie, cu lut şi cu apă, şi o mode­lam sub formă de cărămizi, în matriţe speciale, iar după ce arşiţa din Dobrogea le usca, deveneau tari ca piatra. Îmi plăcea la nebunie să fac asta. Pe toate le făceam cu bunica: puneam legume în grădină, făceam pâine, Doamne, cum era pâinea aia!...Dar primăvara mirosea a curat în Fântâna Mare. Nu este nicio urmă de poluare acolo, aşa că totul mirosea a proaspăt. Până nu demult, trăiam cu falsa impresie că satul Fân­tâna Mare este protejat UNESCO, tocmai pentru că e un microunivers turcesc. Dar m-am înşelat, este doar propus pentru asta, iar eu chiar am început să lupt ca el să devină protejat. Acum este un sat sărac, sărac tare, din punct de vedere material, dar atât de bogat spi­ritual - toate tradiţiile turceşti sunt neatinse. Nun­ţile, bairamul, în­mor­mântările, to­tul se face ca într-o mi­că Turcie. De e­xem­plu, la cimitir, nici nu se poate in­tra, pentru că tradi­ţia turcească spune să nu rupi nimic de pe morminte, pen­tru ca cei dragi să se odihnească la um­bră. Aşadar, noi nici nu putem ajun­ge la mormântul bu­nicu­lui, pentru că e "în­gro­pat" de vege­ta­ţie. E frustrant, dar cum­va are şi far­mec fap­tul că să­tenii se încăpă­ţâ­nea­ză să nu se de­zică de tradi­ţiile lor. În­cerc să aduc oa­meni aco­lo, să le vor­besc despre satul bunicii, s-au făcut nişte docu­men­tare minunate des­pre sat, cu bunica printre personaje. Deşi ea are câteva rân­duri de străne­poţi, este tânără, abia şai­zeci şi cinci de ani, pentru că s-a măritat la cincispre­zece ani. Fru­moasă foc, roşcată cu pis­trui şi două cozi lungi, până la pi­cioa­re. Nu se tundea ni­ciodată, doar din timp în timp îşi scurta cosiţele aşa, gata împletite, şi le agăţa la oglindă. De acolo le fu­ram eu, brunetă ca abanosul, şi mi le atârnam la tâm­ple. Des­tul de amuzant... Ce să zic?! Mi-e dor, mi-e dor de mine în rochiţele acelea albe în care mă îmbră­ca ma­ma, şi pe care eu le murdăream imediat şi le "com­ple­tam" cu genunchi juliţi. M-am bucurat să mă întrebi despre asta..., acum voi fi melancolică toată ziua.

- Cred că tocmai copilăria petrecută în satul uitat de lume al bunicii tale a clădit în tine "cumin­ţenia" despre care vorbeai...

- Nu ştiu. Nu m-am gândit la asta, dar se poate. Apre­ciez munca, toată familia mea a reuşit numai prin muncă. Nu am avut niciunul, niciodată, nimic de-a gata, iar asta sigur că aduce în tine nişte valori greu de clintit.

Un şir de întâlniri

- Ai avut vreodată sentimentul că eşti sau că poţi deveni un model, tocmai datorită parcursului vieţii şi carierei tale?

- Pentru sora mea (râde), care mă iubeşte şi o iubesc. La fel, pentru nişte nepoţele care locuiesc în Cumpăna, în Constanţa, într-o comunitate mare de turci, şi care mă apreciază foarte mult. Până la urmă, sunt prima din toată familia mea, extrem de nume­roasă, care are facultate. Până la mine, rudele mele şi-au urmat drumul firesc al generaţiilor dinaintea lor. Cu mine s-a rupt această "tradiţie", asta datorită tatei, a părinţilor, care au insistat să fac un liceu bun, să învăţ, să ajung cineva. Nu vorbesc aici de faptul că sunt persoană publică, căci asta nu spune nimic des­pre caracterul cuiva. Vorbesc de studii, de şcoală, de cultură. Am încercat mereu prin ce fac să fiu un exem­plu. Uite, nepoţelele mele vor acum, toate, să urmeze facultăţi. Şi în muzică mi s-a întâmplat un lucru frumos. După un concert cu colegii mei de la The Lucky Charms, a venit un puşti la mine şi mi-a zis că până atunci nu mai auzise aşa muzică. Că el venise să mă vadă, dar nu ascultase jazz niciodată şi că de atunci numai asta ascultă. Mi-a crescut inima, pen­tru că imediat m-am gândit la mine, nu cu mult timp în ur­mă, când savuram muzica îm­prumu­tată de la colegii de facultate şi nu con­te­neam să mă mi­nu­nez. Să pot acum să schimb şi eu măcar un suflet e o minune!

- Anul e încă la început, ce aştep­tări ai de la ce va să vie în 2014?

- Poate la vară fac un masterclass de actorie. Acesta ar fi primul plan. Am în­cercat şi în muzică un master. Am învăţat mult de tot şi am intrat la Con­ser­vator. Intrasem la Pop-jazz, începuseră orele, numai şi numai teo­rie de muzică clasi­că. Eu voiam şi prac­ti­că, antre­na­ment vocal în jazz, dar nu am făcut nici mă­car o secundă. De fapt, singurul om ca­re predă asta este Luiza Zan, pe care eu am avut ghinio­nul să o prind în conce­diu de maternitate. Am renunţat până la urmă, pentru că nu găsisem acolo ceea ce căutam. Al doilea plan pe anul acesta este lansarea unei noi piese, în­soţită de videoclip, împreună cu The Lucky Charms, de la care avem aşteptări mari. Aştept, de asemenea, lansarea unei miniserii, la care am filmat astă vară. Alături de Andi Vasluianu, Luminiţa Gheorghiu şi Vic­tor Rebengiuc, am avut o lună de vis. M-am dus la casting cu enormă emoţie, mai ales că mi se spu­sese că domnul Rebengiuc poate fi dificil cu oamenii care nui se par talentaţi. Muream de frică. Dar de la prima întâlnire m-a luat în braţe şi am devenit prie­teni. Mă ţinea numai pe lângă el, s-a purtat absolut minunat cu mine. Să vezi asemenea actori, cât sunt de modeşti de fapt, de ascultători, cum fac tot ce le spune regizorul (aşa cum e normal) este o lecţie ex­tra­ordinară pentru mine. Sunt foarte norocoasă că de-a lungul vieţii am tot dat peste oameni din aceştia, care m-au schimbat mult de tot. Da, viaţa e o înşiruire de întâlniri şi e palpitant să fie aşa. Abia aştept să văd cu cine mă mai întâlnesc!