În cartierul Militari din Bucureşti, aproape ascunsă în spatele blocurilor, se află o biserică micuţă, construită recent. În fiecare marţi, aici se adună un grup de tineri care încearcă să afle răspunsuri la întrebările care-i frământă. Se discută liber, fiecare îşi poate spune păsul. Părintele paroh Visarion Alexa ar fi meritat să ajungă "celebru" prin felul în care a reuşit să-i aducă la credinţă pe aceşti tineri, oferindu-le repere într-o lume complexă şi, adeseori, confuză. Dar nu s-a întâmplat aşa. Numele său a ajuns la milioane de români direct prin burtierele televiziunilor de ştiri. El este "duhovnicul Iuliei", adolescenta care a fugit la mânăstire la începutul acestui an, şi în acest fel va fi cunoscut multă vreme de-acum încolo. După ce febra declanşată de goana după scandal s-a mai potolit, am încercat să ajung la el pentru a vorbi - nu neapărat despre Iulia (o făcuseră deja alţii, mult şi prost, încălcându-i viaţa privată), cât despre lumea adolescenţilor de astăzi care, dincolo de nebuniile vârstei, au o foame reală de Dumnezeu. Părintele m-a primit cu drag şi am adăstat la sfat mai bine de un ceas. Rândurile de mai jos reprezintă singurul său interviu de după evenimentele de la începutul anului, acordat în exclusivitate "Formulei AS".
"Mulţi părinţi vin cu copiii la mine, rugându-mă să-i ajut"
- Părinte Visarion, una din temele care a înverşunat cel mai tare comentatorii din presă, în legătură cu cazul Iuliei, a fost "spovedania copiilor", văzută drept o anomalie. Care e vârsta la care copiii se pot adresa unui preot pentru a fi spovediţi?
- Tradiţia bisericii consemnează faptul că un copil se spovedeşte după vârsta de şapte ani. Sunt lucruri pe care nu le veţi găsi în canoane, dar care apar în scrierile sfinţilor. De exemplu, la Sfântul Ioan Casian, în scrierea Convorbiri duhovniceşti, care reprezintă sfaturile primite de el de la părinţii care trăiau în deşertul egiptean, un bătrân monah îi spune că omul începe să deprindă cunoaşterea binelui şi a răului între 6 şi 8 ani. Asta nu înseamnă că preotul nu poate vorbi cu un copil de la vârste mai fragede, doar că atunci nu vorbim de o spovedanie, ci de o sfătuire cu preotul. Bătrânii duhovnici spun că această graniţă este totuşi relativă. Depinde de copil: unii se coc mai devreme, alţii mai târziu.
- Actul spovedaniei presupune sinceritate totală şi dorinţa de a-ţi mărturisi păcatele şi neliniştile sufleteşti. Pot fi copiii capabili de-aşa ceva?
- În general, legătura unui preot cu un copil începe prin simple discuţii, după ce părinţii îl aduc cu ei la biserică. În discuţiile acestea preotul încearcă să îl înveţe pe copil că biserica, şi mai ales spovedania, este un loc unde poţi vorbi liber, fără să fii judecat, constrâns sau forţat, unde poţi să spui ceva pentru care în altă parte te poate judeca cineva, te poate certa sau condamna. În relaţia aceasta cu copilul, ca şi cu adultul, contează foarte mult libertatea omului. În legătură cu cazul Iuliei, mulţi au spus că un copil nu are nevoie de preot, dar la mine au venit mulţi părinţi cu copiii lor, rugându-mă să-i ajut. Să vă spun un caz concret. Un părinte a venit la mine spunându-mi că l-a lăsat pe copilul său, de şase ani, să se joace la calculator, timp de o jumătate de oră pe zi. Dar a avut curiozitatea să verifice istoricul accesărilor lui şi să vadă că, de fapt, copilul său naviga pe internet pe site-uri pornografice, în loc să se joace. Vorbim de un copil de şase ani, care, în viziunea multor analişti, nu are nevoie de preot. Recomandarea lor în astfel de cazuri este să consulţi un psiholog. Dar, vedeţi, dincolo de aspectele spirituale, să ştiţi că adeseori, un preot este mai la îndemână decât un psiholog. Eu nu contest eficacitatea unui astfel de demers, dar constat că la un preot ajungi doar deschizând uşa bisericii. Nu ai nevoie de o programare în acest sens şi nici de bani. Drept urmare, copilul a ajuns la mine, am început să vorbim, a început să îmi povestească, am început să aflăm cum a ajuns să navigheze pe site-uri de acest fel şi, în felul acesta, băiatul a învăţat că poate vorbi deschis şi că poate să povestească despre lucruri fără să fie certat. Eu, unul, nu l-am certat şi i-am recomandat şi tatălui să nu îl certe. În felul acesta, am reuşit să ajungem să îl facem pe copil să înţeleagă că nu e vinovat de ce a făcut şi că nu trebuie condamnat ca fiind vinovat, ci că a făcut o greşeală. Şi atunci copilul a renunţat la preocuparea aceasta. Grija pe care o am este ca, odată la două-trei săptămâni, să mă întâlnesc cu acest copilaş - bineînţeles, adus la biserică de tatăl său -, şi să discutăm. Acum îmi spune despre şcoală, despre unii colegi care ştiu mai mult decât ceilalţi despre viaţă. În urma acestor discuţii pe care le purtăm, reuşesc, pe cât se poate, să îi mai vorbesc despre Dumnezeu, despre o icoană, despre o rugăciune, despre faptul că site-urile respective de pe internet sunt lucruri care, deocamdată, nu îi sunt de folos la vârsta aceasta. Din câte am văzut şi din câte am considerat, copilul şi-a revenit - şi asta o confirmă şi tatăl.
"Familia modernă a devenit un spaţiu extrem de rece"
În biserică
- Pentru că aţi atins problema internetului, aş vrea să vorbim şi despre adolescenţii din ziua de astăzi, care sunt foarte conectaţi între ei virtual, pe reţelele de socializare. Petrec acolo foarte mult timp. Au ajuns să folosească internetul în dauna relaţiilor umane reale. Care e cauza şi cum credeţi că-i influenţează lucrul ăsta?
- Eu cred că informaticienii gândesc orice program pentru a fi foarte accesibil. Reţelele de internet, programele pentru calculator sau telefoanele inteligente, totul este gândit anume pentru a fi foarte uşor de accesat. Am rămas uimit văzând că fetiţa mea, la doar trei ani, fără să o învăţ eu, ştia să-mi folosească telefonul, după ce s-a jucat cu el de trei-patru ori şi a stat cu el doar câteva minute. De unde să aibă dexteritatea asta? Eu cred că produsele sunt create special pentru ca omul să nu depună niciun efort intelectual, să nu aibă nicio barieră în faţa lor şi să le folosească cu o cât mai mare lejeritate până la dependenţă. Pe de altă parte, nu cred nici că le poţi interzice copiilor să le folosească. Nu-i poţi spune unui adolescent să stea fără telefonul conectat la internet sau fără calculator şi televizor. Vor găsi întotdeauna metode de a ocoli interdicţia. Nu poţi să-ţi creşti copiii sau să le dai impresia că se poate trăi într-un balon de sticlă, din care televizorul, internetul, calculatorul nu fac parte, deşi e clar că îi afectează. Eu cred că există şi o normalitate, dar există şi patologii; adică sunt tineri care stau foarte mult în faţa calculatorului şi vorbesc continuu pe toate reţelele de socializare, dar cred că există şi tineri normali. Pe de altă parte, există şi un posibil refugiu în lumea virtuală. Pentru un adolescent, contul de facebook poate fi locul în care povesteşte cu prietenii lui lucruri intime şi directe, care îl privesc şi care îl dor. Şi acolo, în acele relaţii, poate avea senzaţia de libertate faţă de mama sau tata, care întotdeauna îi impun un standard - tu să nu faci aia sau aia. Dacă în familie toate sunt cu "Tu să nu faci!" - atunci e clar că opţiunea lui se va duce spre contul de socializare. La urma urmei, de ce apelează un adolescent, preponderent, la o astfel de comunicare? Eu cred că familia modernă a devenit un spaţiu extrem de rece. Şi toate pornesc de la soţ şi soţie. Îmi spunea, la un moment dat, cineva: "Părinte, discuţia mea cu soţia este foarte protocolară." Şi i-am spus: "Tu nu o iei în braţe? Nu vă alintaţi, nu vă spuneţi câte o glumă?" "Nu!" "De ce?". "Nu am timp!". Mie mi se pare că în felul ăsta pierdem lucruri fundamentale. Traiul modern ne soarbe timpul. Imaginaţi-vă atmosfera asta într-o familie unde tatăl şi mama nu comunică între ei, ba, au şi presiunea banilor asupra capului. Ei cred că dacă le asigură copilului lor existenţa, şi-au făcut datoria, şi-au împlinit rostul. Au uitat de faptul că acel copil are nevoie, în primul rând, de tandreţe, are nevoie să îşi vadă mama şi tatăl îmbrăţişându-se, sărutându-se, ţinându-se în braţe, arătându-şi afecţiunea şi iubirea unul faţă de altul. Dacă în familia lui, copilul nu le mai vede, el fuge spre prima uşă care i se deschide, şi aceea e uşa virtuală. Din fericire, ar mai fi o uşă, pe care eu mă rog ca toţi copiii să o nimerească: uşa bisericii.
"Secretul spovedaniei nu poate fi divulgat nici când e vorba de copii"
IULIA: o adolescentă frumoasă, cuminte şi credincioasă, victimizată de dragul senzaţionalului cultivat în mass-media
- La începuturile bisericii se practica spovedania publică. Îţi spuneai păcatele de faţă cu toţi. S-a observat însă, după un anumit timp, că unii creştini luau cu superficialitate şi cu bătaie de joc păcatele făcute publice de fraţii lor. Şi atunci a apărut secretul spovedaniei. În ceea ce priveşte relaţia unui preot cu un copil sau adolescent şi cu părinţii lui, cred că se pune aceeaşi problemă. Dacă i-ai spune părintelui ceea ce copilul sau adolescentul ţi-a spus la spovedanie, în primul rând s-ar putea să îl sperii. Drept urmare, poate că îl va brusca pe copil, poate că îi va pune nişte interdicţii care nu vor face altceva decât să îl frustreze şi mai tare. Şi atunci, singura cale ca duhovnic este să încerci să faci câteva recomandări părinţilor. Poţi să le faci recomandări, însă nu poţi divulga spovedania în niciun caz. Dacă faci asta, nu ajungi decât să îi întorci pe părinţi împotriva copilului şi pe copil împotriva părinţilor. Îi faci duşmani.
"Avem 10.000 de călugări în România. Nu-i putem trata ca pe nişte nebuni"
- Iulia a ajuns la biserică tot din lipsa afecţiunii familiale?
- La Iulia lucrurile au fost extrem de complexe. Iulia a nimerit uşa bisericii. Sincer vă spun, dacă fetiţa mea ar vrea să se ducă la mânăstire, mi-aş dori din toată inima să aibă curajul să îmi spună că vrea să plece la mânăstire. Nu ca s-o constrâng eu să nu se ducă, pentru că nu aş face lucrul ăsta, ci pentru că aş vrea tare mult să înţeleagă că locul unde se duce nu trebuie idealizat. Dacă propriul meu copil mi-ar ascunde anumite lucruri, m-ar durea inima, pentru că ar însemna că, în faţa copilului meu, eu am eşuat ca părinte.
- Şi în cazul Iuliei a fost o problemă de comunicare?
- De vreme ce nu le-a spus părinţilor... De altfel, nici mie nu mi-a spus unde pleacă. Şi nu mi-a spus, pentru că am îndemnat-o întotdeauna să vorbească cu părinţii, înainte de a lua o decizie, până va atinge vârsta majoratului.
- Dorinţa Iuliei de a se călugări a fost înfierată în stil comunist, în toată mass-media. A fost ceva greşit în căutarea ei? E rău să-ţi doreşti călugăria, la o vârstă fragedă?
- Eu cred că dorinţa e firească. La fel de firească precum dorinţa adolescenţilor care visează să ajungă pe Marte. Nu cred că se poate interzice unui om, fie el copil sau matur, să-şi dorească ceva. Cum să îi interzici unui copil să nutrească un vis? E aberant. Avem 10.000 de călugări doar în România, nu mai zic de ţările dimprejur, de Rusia sau Grecia. Nu-i putem trata ca pe nişte nebuni sau ca pe nişte paria. Este vorba de opţiunea liberă a unui om. El a optat să devină călugăr. Nu a fost obligat, nu a fost constrâns, nu a fost forţat, ci a bătut la poarta mânăstirii, a fost ţinut într-un noviciat de câţiva ani şi, apoi, după voia lui, dacă a rămas, a fost făcut călugăr. În toată discuţia iscată de gestul Iuliei, problema a fost, cred eu, necunoaşterea. A fost un dialog al surzilor, în care fiecare şi-a spus părerea, fără să se priceapă şi fără să asculte opinia celuilalt. Acuza mare, formulată contra mea, de câţiva psihologi, a fost că eu am indus acestui copil dorinţa de a pleca la mânăstire, forţând într-un fel spiritualitatea incipientă din sufletul ei. Păi dacă aş fi făcut-o cu ea, de ce n-aş face-o cu toţi credincioşii care vin la biserică? Eu nu pot să induc o astfel de dorinţă niciunui om, fie el adolescent sau nu, care se spovedeşte la mine. Nu pot, pentru că eu cred că orice om este liber să facă ce voieşte. Ca duhovnic, eu nu pot să fiu decât un însoţitor. Asta înseamnă că sunt mereu la doi paşi în urma fiecărui om şi, din când în când, îl mai încurajez. Dar nu îl împing să ia decizii, îl încurajez să nu cadă, să nu îşi piardă sensul, să nu spună niciodată: "S-a sfârşit cu viaţa mea".
"Să încetăm să-i mai judecăm pe tineri. Doar să îi ascultăm"
Părintele stareţ Ioan Larion Neagoe, tratat ca un infractor
- Cum ieşiţi în întâmpinarea adolescenţilor care, aşa cum spuneaţi, sunt uneori foarte singuri în familiile lor? Nu credeţi că biserica ar trebui să facă spre ei un pas mai hotărât?
- Nu cred că există metode infailibile, cred că lucrul ăsta ţine de fiecare duhovnic în parte şi de fiecare episcop. Şi mai cred că ar trebui să încetăm să îi mai judecăm pe tineri. Doar să-i ascultăm. Să-i ascultăm cu atenţie! Marea majoritate a tinerilor de astăzi sunt oameni informaţi. Nu mai e lumea de pe vremuri, în care preotul era singurul din sat care ştia să citească. Nu ştiu dacă noi realizăm cât de greu este pentru un adolescent să trăiască într-o lume atât de bombardată informaţional precum cea de astăzi. La un simplu click pe internet, se varsă peste el oferta a 3.000 de denominaţiuni creştine, a patru-cinci religii cu o istorie de mii de ani, iar el trebuie să-şi facă un drum în tot hăţişul ăsta. Cum poţi să îl judeci pe un tânăr care vine la tine şi are şi el, eu ştiu, idei legate de reîncarnare? Ai răbdare, ascultă-l, nu-l sancţiona, pentru că el este supus unei băi informaţionale zilnice, extraordinar de complexe şi, în tot hăţişul ăsta, trebuie să-şi găsească calea. Nu să i se impună, nu să fie socotit vinovat pentru că are toate aceste căutări. Nu. El trebuie să-şi găsească calea, dacă se poate, într-o relaţie sinceră cu Dumnezeu, iar dacă vrea să aibă şi un duhovnic lângă el, acesta să îl ajute, nu să îl certe. S-a zis despre noi, preoţii, că le spălăm creierul. E aberant! Păi, toţi adolescenţii ăştia care vin la noi să se spovedească sunt, uneori, mai deştepţi decât noi, deţin mai multă informaţie decât deţinem noi, oamenii mari! Dacă noi, ca biserică, vrem să ieşim înspre tineri, atunci în primul rând ar trebui să începem prin a nu ne mai socoti pe noi oameni superiori. Să nu credem că noi ştim totul. Până la urmă, suntem pe aceeaşi cale ca şi ei. Şi eu, ca preot, am zbaterile mele, şi pe mine mă interesează, de pildă, dacă există extratereştri pe altă planetă sau nu. Nu poţi să negi totul şi să spui: nu, asta nu există, asta nu e după ortodoxia noastră! Sigur, nu îmi place nici să faci din toate un amalgam şi să creezi, de fapt, o nouă religie. Nu. Pentru mine ortodoxia este Calea, Adevărul şi Viaţa! Zicea un părinte tare frumos: dacă nu găseşti un duhovnic care să fie mai blând, mai bun şi mai înţelegător decât mama ta, caută-l până când îl găseşti. Deci, avem nevoie de duhovnici care să fie blânzi, înţelepţi, iubitori, cum e o mamă pentru copilul ei. Eu cred că trebuie să înţelegem spovedania ca un spaţiu al totalei libertăţi. Spre exemplu, părintele Sofronie de la Essex, la spovedanie, întotdeauna se aşeza pe un scaun mai mic decât cel pe care stătea credinciosul, ca să fie mai jos decât cel pe care-l spovedea, ca să nu îi dea impresia omului că se află într-un loc în care ţi se impune ceva, în care duhovnicul e deasupra şi tu mai prejos.
"La majorat, Iulia va face ce va dori"
- Pentru că aţi pomenit de psihologi, aş dori să vă întreb, unde se termină competenţa duhovnicului şi unde începe cea a psihologului?
- Eu cred că un om care are probleme psihice nu poate purta o discuţie obişnuită cu un duhovnic. El trebuie să ceară ajutorul unui psihiatru sau al unui psiholog, un specialist care ar putea să îi pună un diagnostic medical omului în cauză şi să-i recomande un tratament medicamentos, sau o terapie psihologică după toate normele ştiinţifice. Eu am cerut de multe ori ajutorul unui psihiatru. Este vorba de domnul profesor Florin Tudose, care este medic psihiatru şi conduce Secţia de Psihiatrie de la Spitalul Municipal. Domnul profesor mi-a fost un bun îndrumător în ultimii ani. Unii dintre oamenii de aici, de la biserică, adolescenţi, oameni maturi, bătrâni, merg în paralel şi la domnul doctor, şi vin şi aici. Eu cred că există o complementaritate între cele două domenii.
- La finalul interviului v-aş ruga să revenim la cazul atât de dramatic al Iuliei, o adolescentă în viaţa căreia s-a intrat cu bocancii, fără ca nimeni să se întrebe ce era, de fapt, în sufletul ei, de ce a plecat de acasă la o mânăstire de la marginea ţării? Va ieşi teafără din acest scandal iscat de mass-media, în goana ei după audienţă?
- Încă se mai intră cu bocancii în viaţa Iuliei. Am văzut că poliţia i-a luat laptopul şi, imediat, tot ce au descoperit în laptop a apărut în presă. Intimitatea ei a fost violată. Laptopul e ca un jurnal personal, nu? Îţi scrii gânduri acolo, îţi pui poze cu mama, cu tata, cu bunica, nu? Prin gesturi ca acestea se arată că, totuşi, nu există o responsabilitate socială faţă de copiii noştri. Parcă e mai rău pentru ea acum, de când s-a întors. E urmărită pas de pas. Internetul abundă de poze cu ea, în tot felul de ipostaze. Cum e posibil aşa ceva? Totuşi, e un copil. Cum să dai pozele unui copil care a stat la plajă cu părinţii, bunica şi familia? Iulia se va duce să dea examene, dacă nu se va călugări, va merge să dea un interviu de angajare, se va căsători şi, în toate aceste ipostaze, ea va fi cunoscută mereu drept "fata care a vrut să fugă la
Sihăstria Rarăului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
