Chiar dacă reprezintă, adesea, o eliberare, despărţirea presupune inevitabil şi suferinţă: reproşuri legate de violenţă, trădare, lipsa comunicării, împărţirea bunurilor şi a copiilor. Există, totuşi, modalităţi de a menţine loviturile reciproce în anumite limite, manifestând respect faţă de fostul partener. Pentru edificarea problemei, ne-am adresat unor psihologi specializaţi în probleme de cuplu, colaboratori ai revistei "Formula AS": dr. Norica Fischer, Ana Markulis Zătrean şi dr. Filip Onaca. Pentru o lectură mai uşoară, îi vom numi A, B şi C -
"Despărţirea presupune sentimente amestecate, care au o intensitate comparabilă cu aceea de la începutul relaţiei"
- Divorţul înseamnă întotdeauna renunţarea la o mare speranţă. O asemenea ruptură în viaţa cuiva se poate petrece în chip "fericit"?
A: Despărţirea şi divorţul reprezintă nişte seisme pentru suflet. Cu toţii ne dorim iubire şi stabilitate în cuplu, iar majoritatea celor implicaţi într-o relaţie îşi dau multă osteneală unii cu alţii. Eşecul nu poate să nu doară. Va suferi mai ales acela dintre parteneri care nu a luat iniţiativa separării şi se pomeneşte, dintr-o dată, singur, tânjind după convieţuirea de dinainte. Într-o asemenea situaţie, un divorţ paşnic poate fi considerat o mare performanţă.
B: Un divorţ amiabil este, într-adevăr, o faptă eroică, posibilă numai prin eforturile ambilor parteneri. Ei trebuie să-şi învingă tristeţea, resentimentul, să depăşească pierderea suferită şi să adopte o atitudine constructivă.
C: A trage o linie de final, punând capăt unei căsnicii nefericite, poate fi şi o uşurare imensă. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, sunt în joc sentimente amestecate, care la început au o intensitate comparabilă cu aceea din faza iniţială a relaţiei, cea a îndrăgostirii. De aceea, anul de după despărţire e important, deoarece în cursul lui, emoţiile pot reveni la proporţii rezonabile. În această perioadă, mediatorii buni şi avocaţii pricepuţi pot avea o contribuţie preţioasă, propunând înţelegeri care să liniştească spiritele. Mi se par condamnabili acei avocaţi care "toarnă gaz peste foc", din dorinţa de a avea cât mai multe acţiuni în instanţă - din păcate, mai întâlnim şi astfel de personaje.
- Când a sosit momentul să decidem că nu mai avem altă soluţie decât divorţul?
A: Atunci când constatăm că intimitatea, bucuria, comunicarea şi încrederea aproape au dispărut. Când nu mai vedem în celălalt nimic din ce ne-a atras către el, la început. Când relaţia ne face să ne simţim cel mai adesea deprimaţi, singuri, tensionaţi şi agresivi.
C: Despărţirea este ca "o gură de aer proaspăt", o eliberare din prizonieratul unei relaţii nefericite. Însă cei care apelează la consiliere pentru problemele cuplului pot avea şi surpriza de a-şi da seama că divorţul nu este, de fapt, singura schimbare posibilă. În astfel de discuţii, se vede limpede că, uneori, dorinţa despărţirii e alimentată de orgolii exacerbate, de mult subiectivism şi frustrare. În urma dialogului cu psihologul, unele cupluri devin conştiente de tiparul în care evoluează relaţia lor şi se decid să îl modifice, renunţând la divorţ.
Ultimul prilej de răfuială
- Despărţirea decurge la fel cum a fost căsnicia - paşnic, neutru sau furtunos?
A: Eu cred că divorţul pune capăt relaţiei, făcând uz de aceleaşi mijloace. Problemele apărute în timpul căsniciei se fac simţite, de regulă, şi la despărţire. De multe ori, se agravează. Fiindcă e ultimul prilej de răfuială, de plătit poliţe vechi.
B: Dacă partenerii s-au tratat reciproc cu respect şi preţuire, finalul se va desfăşura, de asemenea, pe o cale relativ paşnică. Totuşi, o relaţie de iubire nu se poate transforma în prietenie, printr-o simplă apăsare de buton.
C: Dacă oamenii au avut o relaţie conflictuală, dacă a existat între ei concurenţă sau o dispută legată de autoritate, aceasta va continua şi în timpul divorţului, sub forma unui "război al celor două roze".
Mânia şi ura fac despărţirea mai simplă
- Când cei doi parteneri mai nutresc sentimente de afecţiune şi prietenie reciprocă, ele pot îngreuna luarea unor decizii clare şi categorice. Nu cumva mânia şi ura simplifică despărţirea?
B: Poate că demonizarea fostului partener te poate ajuta, pe termen scurt. Însă când omul pe care l-ai iubit cel mai mult se transformă pentru tine în omul pe care îl urăşti cel mai mult, ceva nu e în ordine. Şi sentimentele de prietenie îţi pot fi de folos, ca să-l laşi pe celălalt să-şi urmeze drumul în pace.
C: Mânia şi ura te ajută la început, ca să te detaşezi de celălalt. Însă aceste sentimente trebuie discutate, căci numai astfel se va deschide calea către soluţii acceptate în comun. În schimb, sentimentele reprimate duc la blocaje întreţinute ani de zile.
- Tema banilor este una deosebit de dificilă. Cum se ajunge la compromisuri echitabile, în cazul unui divorţ?
A: Există două posibilităţi - fie reglementări pauşale ale partajului şi pensiei alimentare, conform prevederilor legale, fie reglementări individuale, orientate în funcţie de posibilităţile şi nevoile părţilor implicate. Ultima variantă este îndeobşte mai avantajoasă. De exemplu: dacă te ocupi şi tu de copil, eu pot lucra mai mult, în consecinţă, vom avea cu toţii mai mulţi bani. Corectitudinea ne impune să ţinem seama de dificultăţile şi de contribuţia celuilalt. Din păcate, în majoritatea cazurlor, mânia şi ura transformă problema banilor şi a bunurilor comune în război. "Dacă tot plec, măcar să iau tot ce pot". Aşa se face că cel care pleacă ia, uneori, şi ţiglele de pe acoperiş.
"Copiii nu trebuie să devină spectatori ai conflictelor"
A: Copiii trebuie să ştie ce urmează să se întâmple cu ei. În funcţie de vârsta pe care o au, pot fi eventual implicaţi în luarea deciziilor. Însă mama şi tatăl trebuie să fie atenţi să nu-şi transforme copiii în nişte spectatori ai conflictelor, enervărilor şi dezamăgirilor lor. Şi, mai ales, să nu-şi facă din ei aliaţi în disputa cu partenerul! Vorbindu-l de rău pe celălalt în prezenţa lor, de exemplu, li se creează copiilor conflicte inimaginabile.
B: Întotdeauna, bine va fi ceea ce le oferă copiilor protecţie, ocrotire şi siguranţă. Pentru un astfel de bine e nevoie de seriozitate. Copiii merită să fie respectaţi ca nişte oameni în deplinătatea tuturor facultăţilor, chiar dacă ei sunt încă dependenţi de ajutorul părinţilor. Părinţii buni sunt cei care ştiu să le transmită şi în momentele grele mesaje de încurajare. "Te iubesc, şi chiar dacă plec, voi fi alături de tine, oricând".
C: Pentru copii, binele înseamnă să li se permită să-şi iubească şi mama, şi tatăl, şi să aibă contact cu amândoi. Afirmă acest lucru toţi copiii trecuţi printr-un divorţ, atunci când ajung la maturitate şi îşi recapitulează amintirile. Soluţiile bune sunt cele din care rezultă doi părinţi cooperanţi, iar nu un câştigător şi un perdant. Pentru unii copii este dificil, la început, să se mute mereu din locuinţa unui părinte în cea a altuia. Ei resimt de fiecare dată tristeţea despărţirii şi sunt suprasolicitaţi de cerinţele adaptării la noul mediu. Dacă nu ştiu cum să interpreteze modificările de comportament observate la copiii lor în această perioadă, părinţii ar trebui să ceară ajutorul unui specialist.
- Cât de necesar este să ştie copiii despre motivele despărţirii?
A: Copiii au nevoie de toate informaţiile pe care sunt capabili să le înţeleagă. Iar cel care a luat iniţiativa separării trebuie să-şi asume această răspundere şi să-şi expună deschis motivele. Despărţirea părinţilor îi lipseşte pe copii de o parte din sprijinul de care beneficiau anterior şi ei au nevoie să fie siguri de ceea ce le rămâne. Important este să li se consolideze această convingere: "Eu mă despart de tatăl tău (de mama ta), însă nu şi de tine. Nu tu eşti motivul". Copiii îşi iubesc familia şi, în majoritatea cazurilor, nutresc speranţa că părinţii se vor împăca. În special copiii mici rămân cu această dorinţă profundă. Şi sunt adesea înclinaţi să-şi atribuie vina pentru neînţelegerile dintre părinţi. De aceea, explicaţiile de genul: "Mămica şi tăticul nu se mai înţeleg atât de bine" nu sunt suficiente. Neînţelegerea trebuie explicată pe înţelesul lor.
B: Copiii trebuie să ştie că numai părinţii sunt responsabili pentru eşecul relaţiei. Când permiţi copilului să cunoască prea multe detalii ale conflictului dintre adulţi, tinzi să-l pui în poziţia de substitut al partenerului, ceea ce nu e deloc bine.
C: Copiii nu trebuie amestecaţi în viaţa amoroasă şi în disputa părinţilor. Nici copiii mai mari nu trebuie folosiţi pe post de cea mai bună prietenă, de condică de reclamaţii sau de loc de descărcat molozul - fără nici o îndoială, acesta este un abuz. Părinţii trebuie să-şi caute în altă parte confidenţi pentru grijile şi sentimentele lor de vinovăţie, ca şi pentru mânie, ură sau disperare.
"Dacă reuşim să ne aducem aminte momentele fericite, ne putem respecta în continuare fostul partener"
A: Se întrerupe discuţia. Se ia o pauză. Se regăseşte calmul. Dialogul va continua altă dată. Dacă tonul devine din ce în ce mai iritat, se poate apela la un terţ: un mediator sau un terapeut.
B: O încleştare în conflict n-a ajutat nimănui vreodată. Prin urmare, când situaţia se prezintă astfel, partenerii ar trebui să renunţe deocamdată la confruntare, să ia distanţă, să se ocupe mai degrabă de propria lor persoană. Dacă ajung mereu în acelaşi punct, e indicat să solicite sprijinul unui specialist, să se adreseze la timp unui mediator. O abordare nouă şi constructivă a conflictului s-a dovedit utilă în deblocarea multor cazuri complicate.
- Respect - cuvântul magic pentru orice căsnicie, dar şi pentru perioada ulterioară divorţului, mai ales acolo unde există şi copii. Cum poate fi păstrat şi protejat respectul reciproc?
A: Fundamentul respectului este timpul petrecut împreună. Dacă reuşim să ne aducem aminte de momentele fericite, ne putem respecta în continuare fostul partener. Cel puţin ca părinte. Căci fără el n-ar fi existat copiii pe care îi avem împreună. Aceştia constituie un motiv suficient pentru ca părinţii să-şi poarte reciproc recunoştinţă - în pofida înstrăinării şi a tuturor dezamăgirilor.
B: Respectul se întemeiază pe stima de sine şi pe acceptarea diversităţii oamenilor. Aflându-ne în conflict, percepţia noastră se îngustează şi nu mai vedem în celălalt decât un duşman. În astfel de situaţii, avem nevoie de un ajutor din afară, de cineva care să cântărească cu obiectivitate reacţiile, pentru a reveni la un comportament bazat pe respect. Numai dacă ne simţim înţeleşi, îl putem privi cu bunăvoinţă pe celălalt.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
