Divorț fericit...

- E posibil așa ceva?

Chiar dacă reprezintă, adesea, o eliberare, despărțirea presupune inevitabil și suferință: reproșuri legate de violență, trădare, lipsa comunicării, împărțirea bunurilor și a copiilor. Există, totuși, modalități de a menține loviturile reciproce în anumite limite, manifestând respect față de fostul partener. Pentru edificarea problemei, ne-am adresat unor psihologi specializați în probleme de cuplu, colaboratori ai revistei "Formula AS": dr. Norica Fischer, Ana Markulis Zătrean și dr. Filip Onaca. Pentru o lectură mai ușoară, îi vom numi A, B și C -

"Despărțirea presupune sentimente amestecate, care au o intensitate comparabilă cu aceea de la începutul relației"

- Divorțul înseamnă întotdeauna renunțarea la o mare speranță. O asemenea ruptură în viața cuiva se poate petrece în chip "fericit"?

A: Despărțirea și divorțul reprezintă niște seisme pentru suflet. Cu toții ne dorim iubire și stabilitate în cuplu, iar majoritatea celor implicați într-o relație își dau multă osteneală unii cu alții. Eșecul nu poate să nu doară. Va suferi mai ales acela dintre parteneri care nu a luat inițiativa separării și se pomenește, din­tr-o dată, singur, tânjind după conviețuirea de di­nain­te. Într-o asemenea situație, un divorț pașnic poate fi considerat o mare performanță.
B: Un divorț amiabil este, într-adevăr, o faptă ero­ică, posibilă numai prin eforturile ambilor parteneri. Ei trebuie să-și învingă tristețea, resentimentul, să depășească pier­derea suferită și să adopte o atitudine constructivă.
C: A trage o linie de final, punând capăt unei căs­nicii nefericite, poate fi și o ușurare imensă. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, sunt în joc sen­ti­mente amestecate, care la început au o intensitate com­parabilă cu aceea din faza inițială a relației, cea a îndrăgostirii. De aceea, anul de după despărțire e im­portant, deoarece în cursul lui, emoțiile pot reveni la proporții rezonabile. În această perioadă, me­dia­torii buni și avocații pricepuți pot avea o contribuție prețioasă, propunând înțelegeri care să liniștească spiritele. Mi se par condamnabili acei avocați care "toarnă gaz peste foc", din dorința de a avea cât mai multe acțiuni în instanță - din păcate, mai întâlnim și astfel de personaje.

- Când a sosit momentul să decidem că nu mai avem altă soluție decât divorțul?

A: Atunci când constatăm că intimitatea, bucuria, comunicarea și încrederea aproape au dis­pă­rut. Când nu mai vedem în celălalt nimic din ce ne-a atras către el, la început. Când relația ne face să ne simțim cel mai adesea deprimați, singuri, tensionați și agresivi.
C: Despărțirea este ca "o gură de aer proaspăt", o eli­berare din prizonieratul unei relații nefericite. Însă cei care apelează la consiliere pentru pro­ble­mele cuplului pot avea și surpriza de a-și da seama că di­vorțul nu este, de fapt, singura schimbare posibilă. În astfel de discuții, se vede limpede că, une­ori, do­rința despărțirii e alimentată de orgolii exa­cerbate, de mult subiectivism și frustrare. În urma dia­logului cu psi­hologul, unele cupluri de­vin con­știente de tiparul în care evolu­ează relația lor și se de­cid să îl modifice, renunțând la divorț.

Ultimul prilej de răfuială

- Despărțirea decurge la fel cum a fost căsnicia - pașnic, neutru sau fur­tu­nos?

A: Eu cred că divorțul pune capăt re­lației, fă­când uz de aceleași mijloace. Pro­blemele apărute în timpul căsniciei se fac simțite, de regulă, și la despărțire. De multe ori, se agravează. Fiindcă e ultimul prilej de răfuială, de plătit polițe vechi.
B: Dacă partenerii s-au tratat reciproc cu respect și prețuire, finalul se va des­fă­șura, de asemenea, pe o cale relativ paș­nică. To­tuși, o relație de iubire nu se poa­te transforma în prietenie, printr-o simplă apăsare de buton.
C: Dacă oamenii au avut o relație conflictuală, dacă a existat între ei concurență sau o dispută legată de autoritate, aceasta va continua și în timpul di­vor­țului, sub forma unui "război al celor două roze".

Mânia și ura fac despărțirea mai simplă

- Când cei doi parteneri mai nutresc sentimente de afec­țiune și prie­te­nie reciprocă, ele pot în­greuna luarea unor de­cizii clare și cate­go­rice. Nu cumva mânia și ura simplifică des­păr­țirea?

A: Mânia este o e­ner­gie de care ai ne­voie ca să te poți desprinde. Așa în­­cât, sigur că da, mâ­nia și ura fac des­părțirea mai sim­plă. Însă, la un di­vorț, e im­por­­­tant să se ne­go­cieze condiții care să le per­mită am­bilor par­teneri să ducă o viață liniștită în con­tinuare. Sen­timentele de prie­te­nie, preocu­pa­rea pentru binele ce­lui­­lalt, res­pec­tiv asu­­ma­rea res­pon­sa­bili­tății pentru gă­si­rea unor re­zol­vări echi­tabile sunt bene­fice pen­tru ambele părți.
B: Poate că de­­mo­ni­zarea fos­tu­lui par­tener te poate aju­ta, pe ter­men scurt. Însă când o­mul pe care l-ai iubit cel mai mult se transfor­mă pen­tru tine în omul pe care îl urăști cel mai mult, ceva nu e în or­dine. Și senti­men­tele de prietenie îți pot fi de folos, ca să-l lași pe ce­lălalt să-și ur­meze dru­mul în pace.
C: Mânia și ura te ajută la început, ca să te detașezi de celălalt. Însă aceste senti­men­te trebuie discu­tate, căci numai astfel se va deschide calea că­tre soluții acceptate în comun. În schimb, sen­ti­men­tele reprima­te duc la blocaje între­ținute ani de zile.

- Tema banilor es­te una deosebit de di­ficilă. Cum se ajun­ge la compromisuri echitabile, în cazul unui divorț?

A: Există două posibilități - fie reglementări pau­șale ale partajului și pensiei alimentare, conform pre­ve­derilor legale, fie reglementări individuale, orien­tate în funcție de posibilitățile și nevoile părților im­pli­­cate. Ultima variantă este îndeobște mai avan­ta­joa­să. De exemplu: dacă te ocupi și tu de copil, eu pot lucra mai mult, în consecință, vom avea cu toții mai mulți bani. Corectitudinea ne impune să ținem seama de dificultățile și de contribuția celuilalt. Din pă­cate, în majoritatea cazurlor, mânia și ura trans­for­mă pro­ble­ma banilor și a bunurilor comune în război. "Dacă tot plec, măcar să iau tot ce pot". Așa se face că cel care pleacă ia, uneori, și țiglele de pe aco­periș.

"Copiii nu trebuie să devină spectatori ai conflictelor"

- Când sunt de luat decizii cu privire la copii, toată lumea le vrea binele. Numai că nu toți văd binele în același fel. Cum se pot găsi soluții cu ade­vărat bune?

A: Copiii trebuie să știe ce urmează să se întâmple cu ei. În funcție de vârsta pe care o au, pot fi eventual implicați în luarea deci­ziilor. Însă mama și tatăl trebuie să fie atenți să nu-și transforme copiii în niște spectatori ai con­flictelor, enervărilor și dezamăgirilor lor. Și, mai ales, să nu-și facă din ei aliați în disputa cu partenerul! Vorbindu-l de rău pe celălalt în pre­zența lor, de exemplu, li se creează copiilor conflicte inimaginabile.
B: Întotdeauna, bine va fi ceea ce le oferă copiilor protecție, ocrotire și siguranță. Pentru un astfel de bine e nevoie de serio­zitate. Copiii me­rită să fie res­pectați ca niște oa­meni în depli­nă­tatea tutu­ror facultă­ți­lor, chiar dacă ei sunt încă dependenți de aju­torul pă­rinților. Pă­rin­ții buni sunt cei care știu să le trans­mită și în mo­mentele grele me­­saje de încu­ra­jare. "Te iu­­besc, și chiar dacă plec, voi fi ală­turi de ti­ne, ori­când".
C: Pentru copii, binele înseamnă să li se permită să-și iu­beas­că și mama, și ta­tăl, și să aibă contact cu amân­doi. Afirmă acest lu­cru toți copiii tre­cuți prin­tr-un di­vorț, atunci când a­jung la maturitate și își recapi­tu­lează amin­­tirile. Solu­ții­le bu­ne sunt cele din care re­zultă doi părinți co­o­pe­ranți, iar nu un câști­gător și un per­dant. Pentru unii copii este difi­cil, la în­ceput, să se mute mereu din lo­cuința unui pă­rinte în cea a al­tuia. Ei resimt de fie­care dată triste­țea des­­păr­țirii și sunt supra­so­licitați de cerințele adap­tării la noul me­diu. Da­că nu știu cum să inter­pre­te­ze mo­di­ficările de com­­por­tament observate la co­piii lor în această pe­rioadă, părinții ar trebui să ceară ajutorul unui spe­cialist.

- Cât de necesar este să știe copiii despre moti­vele despărțirii?

A: Copiii au nevoie de toate informațiile pe care sunt capabili să le înțeleagă. Iar cel care a luat ini­ția­tiva separării trebuie să-și asume această răs­pundere și să-și expună deschis motivele. Despărțirea părin­ților îi lipsește pe copii de o parte din sprijinul de care beneficiau anterior și ei au nevoie să fie siguri de ceea ce le rămâne. Important este să li se conso­li­deze această convingere: "Eu mă despart de tatăl tău (de mama ta), însă nu și de tine. Nu tu ești motivul". Co­piii își iubesc familia și, în majoritatea cazurilor, nu­tresc speranța că părinții se vor împăca. În special co­piii mici rămân cu această dorință profundă. Și sunt adesea înclinați să-și atribuie vina pentru neîn­țe­legerile dintre părinți. De aceea, explicațiile de ge­nul: "Mămica și tăticul nu se mai înțeleg atât de bine" nu sunt suficiente. Neînțelegerea trebuie explicată pe înțelesul lor.
B: Copiii trebuie să știe că numai părinții sunt responsabili pentru eșecul relației. Când permiți co­pilului să cunoască prea multe detalii ale conflictului dintre adulți, tinzi să-l pui în poziția de substitut al partenerului, ceea ce nu e deloc bine.
C: Copiii nu trebuie amestecați în viața amoroasă și în disputa părinților. Nici copiii mai mari nu tre­buie folosiți pe post de cea mai bună prietenă, de condică de reclamații sau de loc de descărcat molozul - fără nici o îndoială, acesta este un abuz. Părinții tre­buie să-și caute în altă parte confidenți pentru grijile și sentimentele lor de vinovăție, ca și pentru mânie, ură sau disperare.

"Dacă reușim să ne aducem aminte momentele fericite, ne putem respecta în continuare fostul partener"

- În momentele de criză, lucrurile nu se pot desfășura totdeauna lin, oricât s-ar strădui ambii parteneri. Ce este de făcut, atunci când tonul se înăsprește, iar atmosfera devine încărcată?

A: Se întrerupe discuția. Se ia o pauză. Se regă­seș­te calmul. Dialogul va continua altă dată. Dacă tonul devine din ce în ce mai iritat, se poate apela la un terț: un mediator sau un terapeut.
B: O încleștare în conflict n-a ajutat nimănui vreodată. Prin urmare, când situația se prezintă astfel, partenerii ar trebui să renunțe deocamdată la confrun­tare, să ia distanță, să se ocupe mai degrabă de pro­pria lor persoană. Dacă ajung mereu în același punct, e indicat să solicite sprijinul unui specialist, să se adreseze la timp unui mediator. O abordare nouă și constructivă a conflictului s-a dovedit utilă în deblo­carea multor cazuri complicate.

- Respect - cuvântul magic pentru orice căs­nicie, dar și pentru perioada ulterioară divorțului, mai ales acolo unde există și copii. Cum poate fi păstrat și protejat respectul reciproc?

A: Fundamentul respectului este timpul petrecut împreună. Dacă reușim să ne aducem aminte de mo­mentele fericite, ne putem respecta în continuare fostul partener. Cel puțin ca părinte. Căci fără el n-ar fi exis­tat copiii pe care îi avem împreună. Aceștia constituie un motiv suficient pentru ca părinții să-și poarte reciproc recunoștință - în pofida înstrăinării și a tu­turor dezamăgirilor.
B: Respectul se întemeiază pe stima de sine și pe acceptarea diversității oamenilor. Aflându-ne în con­flict, percepția noastră se îngustează și nu mai vedem în celălalt decât un dușman. În astfel de situații, avem nevoie de un ajutor din afară, de cineva care să cân­tă­rească cu obiectivitate reacțiile, pentru a reveni la un comportament bazat pe respect. Numai dacă ne sim­țim înțeleși, îl putem privi cu bunăvoință pe celă­lalt.