Unde vă întâlniţi cu primăvara în Bucureşti?

ANCHETĂ "FORMULA AS"

Cireşul dintre blocuri

Demult, când trăiam lângă pădurea copilăriei, simţeam că vine primăvara înainte ca primii muguri să se desfacă, şi cu mult înainte ca păsările să asur­zeas­că lumea întreagă, cu bucuria sosirii lor. Era în aer un fel de sărbătoare, pe care nu ştiam la început cum s-o numesc, dar care creştea de la o zi la alta, fiind tot mai prezentă şi mai puternică. Semăna cu un curent uşor, care trecea printre lucruri şi oameni şi-i prin­dea pe toţi într-o plasă colorată, diafană. Dimi­neţile de-atunci erau mereu scăldate în lumină, iar când ploua, bucuria trezirii la viaţă era multiplicată în fiecare picătură de apă care se scurgea în pământ.
După mirosul aspru şi măreţ al zăpezilor, primă­vara venea ca o descătuşare a simţurilor şi a stă­rilor ine­fabile, nelămurite, străvezii. Nici­când, miro­su­rile, gusturile şi culorile n-au fost mai intens aş­teptate, încercate şi trăite. Lumea în­trea­­gă mi se făcea cunoscută dintr-o dată prin ele. Ştiam că vine primăvara după cum mi­roseau di­mineţile, şi nici nu se putea altfel, câtă vreme mai mereu eram pe-afară, fără gra­niţe şi oprelişti, fără teamă ori spai­me. Ştiam toate cotloanele grădinii şi-ale pădurii din apropiere. Cunoşteam locul în care creşteau bre­beneii, dibuiam tufele de ghiocei de piatră, ace­ia săl­batici, care cresc numai în umbra pă­durii, ghi­ceam, după cum bă­tea soarele, unde au înmu­gurit copacii şi unde creş­te măcrişul iepurelui, cu frunze acruţe şi răcoritoare. Asta a fost însă demult tare.
De aproape patruzeci de ani, locuiesc în Bucu­­reşti, şi de tot atâţia ani nu mai simt când vine pri­măvara. Văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii înfloriţi când sunt aproape scuturaţi, descopăr culorile noi, proas­pete, când ele se scurg deja în mierea luminii de vară. E ciudat că nu mai gust ca altădată mugurii şi răcoarea lor, că nu mai tresar când se deschid pri­mele frunze, că nu mă mai emoţionează ca atunci pri­mele păsări venite de departe. E un fel de încetineală, o întârziere, un contratimp care parcă mă împiedică să am simţurile treze atunci când trebuie, şi mă fac să rămân parcă mereu în urmă, ca un ceas neîntors la vreme. Să fiu numai eu de vină oare?
Cu mare tristeţe mărturisesc că între mine şi oraşul acesta nu s-a scris încă nicio poveste de dra­goste. Pot să-i admir şi să-i recunosc frumuseţea, fără să-l simt însă apropiat. Cişmigiul, Herăstrăul, Parcul Carol sunt doar câteva dintre locurile în care aş mai pu­tea simţi anotimpurile în toată splendoarea şi efe­meritatea lor. Dar rămân doar nişte locuri de du­minică, în care ajung rar. Primăvara Bucureştiului meu este mult mai modestă. Tresar când văd o banală păpădie, ieşită numai ea ştie cum, din asfaltul unui trotuar. Mă înduioşez când văd câteva fire de iarbă şi un fir de mac, semănat poate de păsări, într-o staţie de tramvai, după cum păstrez de mulţi ani în minte imaginea stingheră a unui cireş încărcat de flori, cu crengile întinse foarte mult pe orizontală, ca şi cum ar fi vrut să nu se lase strivit de blocurile care-l în­con­jurau din toate părţile. Mă bucură ciripitul păsărilor care uneori, doar câteodată, foare rar şi pentru puţin timp, reuşeşte să întreacă zgomotele oraşului. Cu alte cu­vinte, încă aş mai putea descoperi şi aici fru­mu­seţea proaspătă a primăverii, pentru că sunt locuri în care se ascunde întreaga măreţie a naturii, dar ori­cât m-aş strădui să fie altfel, ea rămâne palidă, faţă de primăvara regală pe care-am trăit-o la marginea pădurii.

OTILIA ŢEPOSU

"Auzi mierlele?"

Dacă aş încerca să recunosc trilurile cio­cârliei sau ale privighetorii, nu ştiu dacă aş re­uşi, pentru că mi-am trăit toată viaţa la Bucu­reşti şi le-am ascultat rareori, căci ele se feresc de marile oraşe. În schimb, cântecul îmbătat de dra­goste al mierlelor, primăvara, îl pot recu­noaşte dintr-o mie de sunete armonioase, fiindcă îl aud încă din copilările, an de an, în martie şi aprilie, răspândit în în­treg Bucureştiul, ca un imn al iubirii fără cuvinte.
Mi-aduc aminte că descoperirea acestei minunăţii am făcut-o pe la vreo zece ani, chiar de ziua mea, pe 13 mar­tie, când mă plimbam cu pă­rinţii la Şosea, pe sub castanii şi teii bătrâni, însoţiţi de câţi­va prieteni de familie. Era o zi senină, ne­aş­teptat de căldu­roasă, iar ora­şul, pe atunci, era mult mai li­niştit decât acum. La un mo­ment dat, ţin minte că fetiţa prie­te­nilor noştri, pe care o iubeam teribil, fără să am cu­rajul unei asemenea măr­tu­risiri, m-a apu­cat de mâ­nă şi m-a între­bat cu gravitate: "Auzi mier­lele?". Până în acea clipă, în­că nu fusesem vreo­­dată atent şi nici măcar nu ştiam cum se numesc acele păsări... Am în­tors capul spre ea şi am pri­vit-o cu emoţie, de parcă mi-ar fi făcut o de­cla­raţie de iu­­bire. Dintr-o dată, auzul mi-a fost inundat de tri­lu­rile acelor păsări necunoscute mie... Atât de mare a fost tulburarea acelei clipe, încât n-am mai uitat-o ni­ciodată, până în ziua de azi! De atunci, ascult mier­lele an de an, fără să ştiu dacă au îmbătrânit şi ele oda­tă cu mine. Din acea zi, trăiesc cu emoţie momen­tul în care, în fiecare primăvară, Bucu­reştiul devine capitala dragostei, pentru aceste păsări mici, negre, cu cioc portocaliu, care cântă atât de frumos, o sin­gu­ră dată pe an, doar două luni, numai atunci când sunt îndrăgostite.
Iubirea mierlelor, nunţile lor frenetice, care îm­pân­­zesc tot oraşul, devenind "asurzitoare", ca şi gal­be­nul arbuştilor de forsiţia sau înflorirea magnoliilor, îmi amintesc, de fiecare dată, că primăvara a venit din nou în Bucureşti şi că a mai trecut un an de când m-am îndrăgostit şi eu, pentru prima oară, în lunga mea viaţă ce a trecut mult prea repede... "Auzi mier­lele?"

MARIUS PETRESCU

Toma cel pistruiat

M-am născut în Bucureşti, într-una din ultimele zile din luna februarie, când soarele se încăpăţâna să intre prin toate crăpăturile gerului şi să ajungă la fie­care fir de iarbă ieşit de sub petele de zăpadă. Îmi pla­ce de multe ori să spun că în acel an, în Bucureşti, pri­măvara s-a născut odată cu mine. De atunci am avut multe ocazii să plec din oraş, uneori puteam să plec mai aproape, în diverse alte colţuri din România, cu diferite oferte de muncă, alteori până departe, în ţări cu un singur anotimp, cu burse de studiu sau pur şi simplu urmând ceea ce-mi spunea inima, dar ni­ciodată n-am făcut acest pas. Mi-ar fi lipsit multe, cu siguranţă, cu care poate m-aş fi obişnuit într-un final, dar nu cred că aş fi putut sub nicio formă să trăiesc fără sentimentul de îndrăgostire care mă cuprinde în fiecare an, când vine primăvara pe străzile din Bucu­reşti.
Mai întâi a fost Toma, un băiat cu pistrui de care m-am îndrăgostit într-o primăvară. Aveam şapte ani pe-atunci şi-mi aducea, în fiecare zi în care ne în­tâlneam la şcoală, câte o floare - câteo­da­tă zambile, pe care le primea de la floră­re­sele de cartier, alteori lalele culese pe furiş din curţile vecinilor, iar mai târziu, nişte ghiocei mici, pe care-i planta singur, pe terasa aparta­men­tului în care locuia. Ziua ne plimbam prin parcuri, numărând muguri de-abia ieşiţi şi fire de iarbă care acopereau castanele în­ve­chite de-un an, iar seara număram amândoi ore­le până la revederea de dimineaţă. În "zi­lele de excursie", cum le spuneam noi, când părinţii erau plecaţi cu orele de-acasă, ne aventuram chiar până aproape de centrul Bucureştiului, lăsând în urmă cartierul cu şcoala, aleile, trotuarele proaspăt văruite şi toate locurile liniştite pe care le îndrăgeam amândoi. Ne urcam în primul troleibuz, el ca şef de echipă - căci lui îi arătase mama lui dru­­mul până în centru -, gata să ducă mi­siu­nea la bun sfârşit şi să mă apere de orice rău­tate a lumii, eu - cuminte şi as­cultătoare, prinsă cu mâinile de ghiozdanul mai mare ca el, în semn de respect. Priveam amândoi pe fereastră oamenii grăbiţi, bule­var­dele mari, cât toate străduţele din cartierul nostru adu­nate la un loc, şi gardurile, îngro­pate în ză­padă cu doar câteva săptămâni în urmă, din care acum se iveau flori, care mai de care mai colorate.
După douăsprezece staţii fix, numărate cu sfin­­ţenie, să nu cumva să ne rătăcim, ajun­geam la destinaţie. O piaţă cu nişte clădiri imense, autobuze, o statuie impresionantă, puzderie de maşini şi Metroul, un decor fas­cinant pentru doi puşti ca noi. Ne aşezam de fiecare dată pe prima bancă şi începeam să visăm: el îmi promitea că atunci când va creşte mare va planta atât de multe flori şi le va vinde pe toate până-mi va cumpăra clă­di­rea cea mare, din faţa noastră, iar eu îi spu­neam, cu tremur invariabil în glas, că îi voi dărui fiecare primăvară din viaţa mea.
Când s-au terminat primăvara şi florile şi a în­ceput vacanţa, mi-a spus pentru prima dată că, dacă-l iubesc cu adevărat, ar trebui să-l urmez tocmai până în Munţii Apuseni, la bunicii lui. Aş fi vrut să plec cu el, nu zic nu, căci tare mi-era drag Toma, dar gân­dul că urma să las în urmă oraşul în care crescusem, chiar şi pentru câteva luni, m-a făcut să-l refuz. L-am refuzat mai apoi de multe ori, şi când m-a invitat să-l urmez la facultate în Londra, şi în multe alte vacanţe prin colţuri de lume, şi când a ales să trăiască în Olanda, şi chiar şi atunci când mi-a spus, peste ani, tot într-o primăvară, că noi doi vom fi împreună până la final. Am rămas în Bucureşti aşteptându-l, aşa cum fac şi acum. Ştiu că în fiecare an el se întoarce în ţară în preajma zilei mele de naştere. Îmi aduce de fiecare dată câte un buchet de flori, iar eu îi dăruiesc în fie­care an primăvara mea, aşa cum i-am promis.

MARIA ŢEPOSU