Cireșul dintre blocuri
Demult, când trăiam lângă pădurea copilăriei, simțeam că vine primăvara înainte ca primii muguri să se desfacă, și cu mult înainte ca păsările să asurzească lumea întreagă, cu bucuria sosirii lor. Era în aer un fel de sărbătoare, pe care nu știam la început cum s-o numesc, dar care creștea de la o zi la alta, fiind tot mai prezentă și mai puternică. Semăna cu un curent ușor, care trecea printre lucruri și oameni și-i prindea pe toți într-o plasă colorată, diafană. Diminețile de-atunci erau mereu scăldate în lumină, iar când ploua, bucuria trezirii la viață era multiplicată în fiecare picătură de apă care se scurgea în pământ.
După mirosul aspru și măreț al zăpezilor, primăvara venea ca o descătușare a simțurilor și a stărilor inefabile, nelămurite, străvezii. Nicicând, mirosurile, gusturile și culorile n-au fost mai intens așteptate, încercate și trăite. Lumea întreagă mi se făcea cunoscută dintr-o dată prin ele. Știam că vine primăvara după cum miroseau diminețile, și nici nu se putea altfel, câtă vreme mai mereu eram pe-afară, fără granițe și opreliști, fără teamă ori spaime. Știam toate cotloanele grădinii și-ale pădurii din apropiere. Cunoșteam locul în care creșteau brebeneii, dibuiam tufele de ghiocei de piatră, aceia sălbatici, care cresc numai în umbra pădurii, ghiceam, după cum bătea soarele, unde au înmugurit copacii și unde crește măcrișul iepurelui, cu frunze acruțe și răcoritoare. Asta a fost însă demult tare.
De aproape patruzeci de ani, locuiesc în București, și de tot atâția ani nu mai simt când vine primăvara. Văd că e primăvară când deja ea aproape că a trecut, văd pomii înfloriți când sunt aproape scuturați, descopăr culorile noi, proaspete, când ele se scurg deja în mierea luminii de vară. E ciudat că nu mai gust ca altădată mugurii și răcoarea lor, că nu mai tresar când se deschid primele frunze, că nu mă mai emoționează ca atunci primele păsări venite de departe. E un fel de încetineală, o întârziere, un contratimp care parcă mă împiedică să am simțurile treze atunci când trebuie, și mă fac să rămân parcă mereu în urmă, ca un ceas neîntors la vreme. Să fiu numai eu de vină oare?
Cu mare tristețe mărturisesc că între mine și orașul acesta nu s-a scris încă nicio poveste de dragoste. Pot să-i admir și să-i recunosc frumusețea, fără să-l simt însă apropiat. Cișmigiul, Herăstrăul, Parcul Carol sunt doar câteva dintre locurile în care aș mai putea simți anotimpurile în toată splendoarea și efemeritatea lor. Dar rămân doar niște locuri de duminică, în care ajung rar. Primăvara Bucureștiului meu este mult mai modestă. Tresar când văd o banală păpădie, ieșită numai ea știe cum, din asfaltul unui trotuar. Mă înduioșez când văd câteva fire de iarbă și un fir de mac, semănat poate de păsări, într-o stație de tramvai, după cum păstrez de mulți ani în minte imaginea stingheră a unui cireș încărcat de flori, cu crengile întinse foarte mult pe orizontală, ca și cum ar fi vrut să nu se lase strivit de blocurile care-l înconjurau din toate părțile. Mă bucură ciripitul păsărilor care uneori, doar câteodată, foare rar și pentru puțin timp, reușește să întreacă zgomotele orașului. Cu alte cuvinte, încă aș mai putea descoperi și aici frumusețea proaspătă a primăverii, pentru că sunt locuri în care se ascunde întreaga măreție a naturii, dar oricât m-aș strădui să fie altfel, ea rămâne palidă, față de primăvara regală pe care-am trăit-o la marginea pădurii.
OTILIA ȚEPOSU
"Auzi mierlele?"
Dacă aș încerca să recunosc trilurile ciocârliei sau ale privighetorii, nu știu dacă aș reuși, pentru că mi-am trăit toată viața la București și le-am ascultat rareori, căci ele se feresc de marile orașe. În schimb, cântecul îmbătat de dragoste al mierlelor, primăvara, îl pot recunoaște dintr-o mie de sunete armonioase, fiindcă îl aud încă din copilările, an de an, în martie și aprilie, răspândit în întreg Bucureștiul, ca un imn al iubirii fără cuvinte.
Mi-aduc aminte că descoperirea acestei minunății am făcut-o pe la vreo zece ani, chiar de ziua mea, pe 13 martie, când mă plimbam cu părinții la Șosea, pe sub castanii și teii bătrâni, însoțiți de câțiva prieteni de familie. Era o zi senină, neașteptat de călduroasă, iar orașul, pe atunci, era mult mai liniștit decât acum. La un moment dat, țin minte că fetița prietenilor noștri, pe care o iubeam teribil, fără să am curajul unei asemenea mărturisiri, m-a apucat de mână și m-a întrebat cu gravitate: "Auzi mierlele?". Până în acea clipă, încă nu fusesem vreodată atent și nici măcar nu știam cum se numesc acele păsări... Am întors capul spre ea și am privit-o cu emoție, de parcă mi-ar fi făcut o declarație de iubire. Dintr-o dată, auzul mi-a fost inundat de trilurile acelor păsări necunoscute mie... Atât de mare a fost tulburarea acelei clipe, încât n-am mai uitat-o niciodată, până în ziua de azi! De atunci, ascult mierlele an de an, fără să știu dacă au îmbătrânit și ele odată cu mine. Din acea zi, trăiesc cu emoție momentul în care, în fiecare primăvară, Bucureștiul devine capitala dragostei, pentru aceste păsări mici, negre, cu cioc portocaliu, care cântă atât de frumos, o singură dată pe an, doar două luni, numai atunci când sunt îndrăgostite.
Iubirea mierlelor, nunțile lor frenetice, care împânzesc tot orașul, devenind "asurzitoare", ca și galbenul arbuștilor de forsiția sau înflorirea magnoliilor, îmi amintesc, de fiecare dată, că primăvara a venit din nou în București și că a mai trecut un an de când m-am îndrăgostit și eu, pentru prima oară, în lunga mea viață ce a trecut mult prea repede... "Auzi mierlele?"
MARIUS PETRESCU
Toma cel pistruiat
M-am născut în București, într-una din ultimele zile din luna februarie, când soarele se încăpățâna să intre prin toate crăpăturile gerului și să ajungă la fiecare fir de iarbă ieșit de sub petele de zăpadă. Îmi place de multe ori să spun că în acel an, în București, primăvara s-a născut odată cu mine. De atunci am avut multe ocazii să plec din oraș, uneori puteam să plec mai aproape, în diverse alte colțuri din România, cu diferite oferte de muncă, alteori până departe, în țări cu un singur anotimp, cu burse de studiu sau pur și simplu urmând ceea ce-mi spunea inima, dar niciodată n-am făcut acest pas. Mi-ar fi lipsit multe, cu siguranță, cu care poate m-aș fi obișnuit într-un final, dar nu cred că aș fi putut sub nicio formă să trăiesc fără sentimentul de îndrăgostire care mă cuprinde în fiecare an, când vine primăvara pe străzile din București.
Mai întâi a fost Toma, un băiat cu pistrui de care m-am îndrăgostit într-o primăvară. Aveam șapte ani pe-atunci și-mi aducea, în fiecare zi în care ne întâlneam la școală, câte o floare - câteodată zambile, pe care le primea de la florăresele de cartier, alteori lalele culese pe furiș din curțile vecinilor, iar mai târziu, niște ghiocei mici, pe care-i planta singur, pe terasa apartamentului în care locuia. Ziua ne plimbam prin parcuri, numărând muguri de-abia ieșiți și fire de iarbă care acopereau castanele învechite de-un an, iar seara număram amândoi orele până la revederea de dimineață. În "zilele de excursie", cum le spuneam noi, când părinții erau plecați cu orele de-acasă, ne aventuram chiar până aproape de centrul Bucureștiului, lăsând în urmă cartierul cu școala, aleile, trotuarele proaspăt văruite și toate locurile liniștite pe care le îndrăgeam amândoi. Ne urcam în primul troleibuz, el ca șef de echipă - căci lui îi arătase mama lui drumul până în centru -, gata să ducă misiunea la bun sfârșit și să mă apere de orice răutate a lumii, eu - cuminte și ascultătoare, prinsă cu mâinile de ghiozdanul mai mare ca el, în semn de respect. Priveam amândoi pe fereastră oamenii grăbiți, bulevardele mari, cât toate străduțele din cartierul nostru adunate la un loc, și gardurile, îngropate în zăpadă cu doar câteva săptămâni în urmă, din care acum se iveau flori, care mai de care mai colorate.
După douăsprezece stații fix, numărate cu sfințenie, să nu cumva să ne rătăcim, ajungeam la destinație. O piață cu niște clădiri imense, autobuze, o statuie impresionantă, puzderie de mașini și Metroul, un decor fascinant pentru doi puști ca noi. Ne așezam de fiecare dată pe prima bancă și începeam să visăm: el îmi promitea că atunci când va crește mare va planta atât de multe flori și le va vinde pe toate până-mi va cumpăra clădirea cea mare, din fața noastră, iar eu îi spuneam, cu tremur invariabil în glas, că îi voi dărui fiecare primăvară din viața mea.
Când s-au terminat primăvara și florile și a început vacanța, mi-a spus pentru prima dată că, dacă-l iubesc cu adevărat, ar trebui să-l urmez tocmai până în Munții Apuseni, la bunicii lui. Aș fi vrut să plec cu el, nu zic nu, căci tare mi-era drag Toma, dar gândul că urma să las în urmă orașul în care crescusem, chiar și pentru câteva luni, m-a făcut să-l refuz. L-am refuzat mai apoi de multe ori, și când m-a invitat să-l urmez la facultate în Londra, și în multe alte vacanțe prin colțuri de lume, și când a ales să trăiască în Olanda, și chiar și atunci când mi-a spus, peste ani, tot într-o primăvară, că noi doi vom fi împreună până la final. Am rămas în București așteptându-l, așa cum fac și acum. Știu că în fiecare an el se întoarce în țară în preajma zilei mele de naștere. Îmi aduce de fiecare dată câte un buchet de flori, iar eu îi dăruiesc în fiecare an primăvara mea, așa cum i-am promis.
MARIA ȚEPOSU