CRISTIAN MANDEAL - "Muzica adevărată începe abia când sunetele rămân în urmă"

- În cele patru decenii de carieră, a urcat la pupitrul celor mai cunoscute orchestre din lume şi a fost aplaudat de milioane de oameni. Multiplu medaliat şi premiat, este, fără niciun dubiu, cel mai bun dirijor român de azi. O fiinţă solară şi pasionată, care a ars pentru scenă şi n-a ezitat să dăruiască muzicii ceva din căldura şi trăirea moştenite de la înaintaşii săi ardeleni -

La Şcoala din Deal

- Din biografia dvs. aflăm că aţi copilărit la Ru­pea, la Sighişoara şi la Braşov. Un periplu prin trei locuri minunat de frumoase. Care din ele a rămas cel mai aproape de inima dvs.?

- M-am născut la Rupea dintr-o întâmplare, fi­indcă primul post în civilie al tatălui meu, după ce s-a terminat războiul şi s-a întors acasă, a fost cel de medic de plasă (adică de departament) la Rupea. Însă cea mai frumoasă perioadă din copilăria mea a fost după ce am împlinit patru ani şi jumătate, când am ple­cat cu toţii la Sighi­şoara, unde tata a deschis prima secţie de ORL a spi­talului din oraş. Locuiam chiar sub cetate, într-o ve­che casă săsească, şi învă­ţam la Şcoala Germană, din Deal. Zilele mi le pe­tre­­ceam, însă, mai mult afară. Ştiu pe dinafară fie­care zid, fiecare turn, fie­care piatră. Eram, pur şi simplu, îndră­gostit de această cetate me­dievală de buzunar, care răs­pundea tuturor fanteziilor me­le co­pilăreşti şi-mi aprin­dea te­ribil imaginaţia. A­tunci, în perioada aceea, am cunos­cut-o pe Sânziana Pop, di­rectoarea voastră, care era ve­rişoara celui mai bun pri­e­ten al meu şi pe care o ad­miram de la distanţă, fiindcă era o domnişoară su­perbă, în timp ce eu eram doar un puşti. Şi tot atunci am desco­perit muzica, de care m-am lăsat vrăjit, apoi, întreaga viaţă.

- Aţi fost un copil sensibil la muzică de mic?

- Din ce povesteau părinţii, se pare că da. Se amuzau foarte tare când dădeau drumul la radioul nostru cu lămpi, de unde se auzea muzică orientală, iar eu începeam instantaneu să plâng. Cred că muzica avea un efect deşirant asupra mea. Pe atunci, două lucruri mă puteau rupe cu totul de lume. Poveştile de culcare, pe care mi le citea mama, şi cântatul la pian, pe care tata îl făcea cu regularitate, în fiecare seară. De la el am auzit prima oară de Mozart, de Beetho­ven, de Chopin. Era un bun pianist, în tinereţea lui fusese pianistul liceului Andrei Şaguna din Braşov, îşi cucerea toate iubitele cântând la pian. Văzând că dau semne de interes, a aranjat ca la şapte ani să încep lecţiile de pian cu o foarte bună profesoară din Sighi­şoara, care studiase pianul la Conservatorul din Bucu­­reşti: Constanţa Erbiceanu, una dintre cele mai bu­ne profesoare din România. Tata mă dorea însă medic, nici prin gând nu-i trecea ca muzica să devină o ocu­paţie serioasă în viaţa mea. De aceea, totul a în­ceput ca o joacă, fără obligaţii şi fără ore fixe de studiu. Stă­team de bunăvoie şi nesilit de nimeni în faţa pianului, până când mama, exasperată, mă tri­mitea la aer, în curte, să mă joc.

Cu Radu Lupu, la patru mâini


- Când v-a devenit limpede că asta veţi face, că nu mai e cale de întors?

- Mult mai târziu, când ne-am mutat la Braşov, de unde era tata, de fapt, şi când am insistat să fiu lăsat să mă înscriu la Liceul de Muzică, abia înfiinţat. Tata considera că-mi pierd vremea aiurea, că sunt romantic şi îndrăgostit şi sigur nu va ieşi nimic bun din preo­cu­pările mele muzicale, aşa că mi-a dat voie cu o condiţie foarte grea: să învăţ în fiecare an câte un tratat de anatomie sau fiziologie, ca să mă pregătesc în paralel şi pentru Medicină. La finalul fiecărui an, mă asculta din ele, şi doar dacă "treceam examenul" îmi dădea voie să mai ră­mân un an la Liceul de Mu­zică. Până la urmă, în ul­timii ani, a înţeles că nu se mai poate face nimic, a re­nunţat la bătălie şi m-a aju­tat cât a putut el să-mi ur­mez visul, trimiţându-mă la facultate la Bucureşti. Un lucru ştiu sigur, nu mi-aş fi dorit să fac nimic alt­ceva în afară de muzică. Mă ducea capul, am fost un elev bun şi aş fi putut ajun­ge chiar medic, dar aş fi fost cu siguranţă un medic lipsit de orice vocaţie.

- Din Braşov aveţi amin­­tiri?

- Braşovul rămâne pen­tru mine profund legat de prima mea mare întâlnire cu muzica înaltă, cu harul. Acolo l-am cunoscut pe viitorul mare pianist Radu Lupu, care era de o vârstă cu mine. A fost pentru mi­ne o revelaţie. Cu Radu în­treţineam o relaţie ciu­dată, pentru nişte băieţi de 15, 16 ani, care se croise întru totul în jurul muzicii. Venea de la Moscova, unde studia, cu valize întregi de discuri, pe care mi le împrumuta oricând. Cântam la pian, la patru mâini, la mine acasă, după-amieze în şir. Iar când oboseam, plecam să ne plimbăm, ca băieţii, flu­ierând concerte pentru pian şi orchestră. El fluiera pianul, eu fluieram orches­tra, iar între timp trăgeam cu ochiul la fete, uneori la aceleaşi... Radu m-a convins că nu am ce să caut la pian. Nu pentru că mi-ar fi zis el ce­va, nu, ci fiindcă apro­pie­rea de el mă obliga la com­paraţie, iar el era un geniu. Pe atunci m-a destabilizat profund. Pe de-o parte, toate întâl­nirile noastre mu­zi­cale îmi deschi­deau cerul, pe de alta, eram profund ne­fericit, fiindcă nu puteam ţine pasul. Radu mi-a devenit cel mai bun prieten, de el am rămas extrem de apro­piat şi în ziua de azi.

- Aţi renunţat la pian în favoa­rea baghetei. De ce aţi ales tocmai dirijatul?

- Cu toate că mi-am început stu­dii­le superioare la pian, orchestra m-a fascinat dintotdeauna ca "orga­nism sonor" (iată o reminiscenţă a studiilor mele de fiziologie!). Are o generozitate de resurse timbrale şi o bogăţie infinită a mijloacelor de expresie. Mi-am dorit atât de mult di­rijatul încât, atunci când, în sfârşit, s-a creat şi la Bucureşti o catedră, m-am reînscris la facultate, deşi terminasem deja cinci ani de studii.

Întâlnirea cu Karajan
- Aţi avut ocazia să studiaţi secretele baghetei cu marele dirijor austriac Herbert von Karajan. Ce impresie v-a făcut?

- Întâlnirea cu Karajan a fost, din punct de vedere uman, o întâlnire foarte seacă. Am fost ajutat să obţin o bursă la Berlin, care consta în permisiunea de a asis­ta la repetiţii, la organizare şi la concertele Filar­mo­nicii. Nu vorbeam însă aproape niciodată cu el. Ka­rajan trăia şi concentra întreaga lume în jurul propriei sale persoane. El stătea pe scenă, eu la balcon, de un­de se vedea tot. Doar din când în când, îşi ridica pri­vi­rea spre mine şi-mi striga ora la care va fi urmă­toarea repetiţie. Era un personaj foarte temut. Când urca liftul şi se ştia că vine, tot culoarul filarmonicii se golea, zburau toţi muzicienii din calea lui, ca păsările. De la el mi-au rămas însă multe. M-am lăsat inspirat şi plămădit de o prezenţă uriaşă şi în acelaşi timp uluitoare.

- Dar maestrul Sergiu Celibidache, un alt dirijor uriaş care v-a susţinut? Pe el unde l-aţi cunoscut?

- Pe Sergiu Celibidache aş fi putut să-l întâlnesc încă din '78, '79, fiindcă socrul meu copilărise cu el. L-am evitat, însă, cu bună ştiinţă, dintr-un soi de tea­mă. Celibidache avea un mod extrem de personal de a-şi conduce discipolii, total opus lui Karajan. Eu eram deja un dirijor cu o mie de concerte în porto­foliu, muncisem mult cu mine însumi, ca să-mi gă­sesc cărarea, şi mă temeam că o personalitate atât de puternică ar face tabula rasa cu tot ceea ce sunt şi m-ar deruta total. Până la urmă, destinul tot ne-a adus faţă în faţă, fiindcă în 1990, când se pregătea venirea Filarmonicii din München la Bucureşti, cei care l-au aşteptat la avion pe Celibidache au fost pianistul Dan Grigore şi cu mine. Maestrul auzise deja de numele meu şi, din clipa în care m-am prezentat, nu mi-a mai dat drumul în tot timpul petrecut la Bucureşti. M-a luat cu el peste tot şi m-a chemat să studiez cu el la München. După o lună de zile de stat în Germania, timp în care s-a ţinut de mine extraordinar şi am lucrat intensiv, mi-a arătat în programul anual al stagiunii Filarmonicii trei concerte nenominalizate şi mi-a zis: "Uite, vezi, astea sunt concertele tale!". Aşa m-am ales apoi cu un mare agent german, cu o serie de con­certe în toată Germania şi am început să-mi constru­iesc o carieră care ar fi fost inimaginabilă pentru un ro­­mân domiciliat în România anilor '90. Îi sunt profund recunoscător.

Fluturele ieşit din crisalidă

- Pentru oamenii de rând, ce face dirijorul e uneori un mister. De ce nu se poate cânta fără el?

- Dirijorul e performerul numărul unu. El e cel care descifrează partitura, şi-o însuşeşte, iar apoi o re­petă cu toţi ceilalţi, individual sau în grup. El orga­ni­zează calea de urmat pentru orchestră, o motivează, o proporţionează şi o balansează, şi tot el e cel care con­figurează muzica scenic, în faţa publi­cu­lui. E actor şi regizor în acelaşi timp. Partitura e un document mort, pe care fiecare dirijor trebuie să-l învie, punând ceva de la sine. Un bun dirijor trebuie să fie capabil să trans­mită ceva celor cu care lucrează şi celor din spa­tele lui, care ascultă. Te străduieşti să fii cât mai fidel compozitorului, să înţelegi cât mai bine forma şi con­ţinutul unei lucrări, dar după ce ştii absolut totul, tre­buie să te detaşezi de toate astea, ca să ajungi la spirit. Muzica adevărată începe abia când sunetele rămân în urmă. E dincolo de sunet. E acel ceva în plus, care se naşte sau nu se naşte, în funcţie de nişte impon­de­ra­bile, imposibil de controlat. Un concert poate să iasă mai bine sau mai rău, dar niciodată de două ori la fel. Iar când iese, eşti şi tu, ca dirijor, cu totul transfigurat. E fluturele ieşit din crisalidă.

- Mai aveţi emoţii înaintea concertelor?

- Nu. Când îţi cunoşti foarte bine meseria, partea aceasta de nervozitate nu mai apare. Există însă o stare de surescitare pozitivă înaintea oricărui concert, pe care o las să pună stăpânire pe mine. Vin cu o oră îna­­inte, îmi fac un tabiet extrem de tac­ticos, mă îmbrac, îmi scot partiturile, mă las încărcat de ele, mai trag cu urechea la preludierile de pe hol şi asta mă pune, încetul cu încetul, în starea favorabilă ur­cării pe scenă.

- Aţi avut ocazia să concertaţi pe nenumărate scene. Cum simţiţi publicul tânăr? Înţelege muzica sau îi lipseşte modul de a se apropia de un concert clasic?

- Diferenţa între generaţii s-a simţit întotdeauna. Şi totuşi, civilizaţia n-a dispărut de pe planetă. Festi­valul Enescu a gemut de tineret, iar eu m-am bucurat că i-am văzut acolo, în sală, în ciuda vorbelor cârti­toare care-i acuză că nu ştiu să se poarte sau să se îm­brace pentru un concert. În străinătate vin la concerte oa­meni de toate categoriile, din pulover până în smo­ching şi nimănui nu-i pasă. Unii ştiu să-şi poarte perfect blugii, alţii n-au habar să-şi poarte costumul. Mai important decât asta e să fii acolo şi să ai disponi­bilitatea de a asculta cu adevărat, să participi cu toată fiinţa ta la actul de pe scenă. Nici nu vă închipuiţi cât de important e pentru cel de pe scenă publicul. Îi simţi reacţia din primele secunde când ai urcat pe podium. Când reuşeşti să termini o lucrare în pianissimo, într-o linişte totală, de nu auzi nici cea mai mică tuse, eşti, pur şi simplu, transfigurat! În momentele alea, sim­plul foşnet al unei bomboane des­făcute din celofan te-ar putea uci­de. Ca să nu mai vorbesc de tele­foane!

"Un artist nu trebuie să accepte niciodată funcţii de conducere"

- 2009 a fost pentru dvs. un an de cotitură: "divorţul" de Orches­tra Filarmonicii "George Enescu", pe care aţi condus-o şi, timp de 23 de ani, aţi şi dirijat-o. Cum s-a ajuns aici?

- Comunicarea mea cu această orchestră s-a stricat mult, prin rolul meu dublu: am fost şi directorul Fi­lar­monicii, şi dirijorul ei. Orice funcţie de administraţie te obligă şi la decizii nepopulare, pe care nu le-ai lua ca dirijor. A fost un divorţ urât şi nedorit, l-am simţit cum vine, am încercat să salvez căsnicia, dar nu mi-a reuşit. Divorţul mare s-a pro­dus cu directorul, dirijorul a fost vic­tima colaterală. În 1991, când Ministerul Culturii şi Sindicatul aproape mi-au impus să preiau aceas­tă funcţie, am acceptat din­tr-un gest de patriotism, care azi nu ar putea fi înţeles. Era imediat după revoluţie şi simţeam că am o datorie faţă de această ţară aflată în derivă. Culmea e că vreo 18 ani, această Or­chestră a cunoscut o perioadă de glorie. Când, în 2006, mi s-a oferit funcţia de Generalmusikdirektor al Ope­rei din Bonn, care deţine şi Orches­tra Beethoven, am spus nu, fiindcă mi se cereau 27 de săptămâni de prezenţă pe an şi m-am gândit că nu pot aban­do­na Filarmonica. Se vede, acum, că a fost o greşeală capitală. Am învăţat că niciodată un artist nu trebuie să accepte funcţii de conducere.

- Pe mulţi oameni o astfel de lo­vi­tură i-ar fi dezarmat complet. Cum aţi găsit mecanismele de ieşire din im­pas?

- N-a fost uşor, dar am apelat la vo­inţă. În definitiv, nu m-a făcut dirijor aceas­tă orchestră, ci eu, ca dirijor, am cons­truit o orchestră europeană. Am forţa mea vitală cu care merg mai de­par­te, sunt un luptător. Dar ambiţia mea nu ţine de vanitate şi de încăpăţânare, nici de posturi sau de imagine socială, ci mai degrabă de a-mi păstra fiinţa intactă şi valorile nealterate de lucruri exterioare. A mă păstra pe mine aşa cum sunt, şi când mi-e bine, şi când mi-e rău.

- Cu ce v-aţi umplut timpul, după ce n-aţi mai lucrat cu Filarmonica?

- M-am apucat intens de operă şi, în trei ani, am scos trei premiere la Opera Română, toate Wagner. Practic, am re­in­trodus Wagner în România, fiindcă nu mai fusese pus în scenă de foarte mul­tă vreme. Apoi, am călătorit în stră­i­nătate ca dirijor, încă mai am căutare şi sunt invitat. Majoritatea timpului l-am dedicat însă Orchestrei de Tineret, un proiect început alături de violon­ce­lis­tul Marin Cazacu. Ne-am propus să construim o orchestră de oameni tineri şi entuziaşti, pe care să-i formăm pen­tru performanţă. Nu ne-am gândit să facem muzică de masă, ci să construim o elită, într-o ţară care duce lipsă de orchestre bune, de modele autohtone. Cea mai mare dovadă este Festivalul Enescu, la care vedem zeci de orchestre străine, care sunt toate incomparabil mai bune decât toate orchestrele româ­neşti pe care le avem. Partea frumoasă e că au apărut deja roade cu această or­chestră şi perspectivele sunt promi­ţătoare. În cei şase ani de când există, şi-a dobândit o mare reputaţie, am fost de mai multe ori invitaţi în străinătate, am apărut pe coperta revistei "Young Euro Classics" din Germania şi vom concerta pe 24 iunie în sala Filarmonicii din Berlin.

Prietenie şi libertate

- Ani de zile aţi concertat peste hotare, eraţi aproape de negăsit în Ro­mânia. Şi totuşi, aveţi un mariaj de lungă durată. Cum aţi reuşit să păstraţi echilibrul în familie, cu o me­serie care v-a purtat mereu pe dru­muri ?

- Am reuşit, pentru că am găsit per­soana care m-a înţeles, în toate încer­cările mele, dar care a avut şi înţelep­ciunea de a se detaşa de ele. O femeie poate deveni foarte obositoare în mo­men­tul în care se implică prea tare. Această aparentă dezimplicare a soţiei mele mi-a oferit spaţiu să pot respira. A înţeles devreme că sunt un om liber prin structură, care are nevoie să fie lă­sat în apele lui. Şi lucrul ăsta se în­toar­ce favorabil pentru ea, acum. Sun­tem împreună de 45 de ani.

- Mulţi înainte! Asta înseamnă că v-aţi cunoscut chiar foarte devreme. Cum aţi făcut faţă schimbărilor? Oa­menii rămân rareori aceiaşi ca la tinereţe.

- E adevărat, oamenii evoluează şi nu ştii niciodată în ce direcţie o vor lua. De schimbare nu scapă nimeni. În cazul nostru, a fost multă înţelepciune şi un dram de noroc. Ne cunoaştem de când ea avea 19 ani, iar eu 22. Evident, şi la noi s-au schimbat fundamental nişte lucruri, ne-am reinventat, ne-am re­adaptat permanent. Eu, la un mo­ment dat, am început să trăiesc foarte singur şi foarte departe de familie. Am o fiică, şi ea a crescut mai mult fără mine. În mo­mentul acela, dacă nu ar fi existat multă toleranţă şi înţelepciune, s-ar fi putut rupe relaţia. Am avut şi noi crizele noastre, dar le-am depăşit cu bine.

- Cum e dragostea la vârsta asta?

- E prietenie afectuoasă, înţelegere, cunoaştere, acceptare a celuilalt şi stabilitate. La vârsta asta, sta­bilitatea e importantă, fiindcă e greu să mai schimbi ceva fundamental. Noi nu avem activităţi prea multe în comun. Îmi place să chibiţez pe lângă ea când gă­teşte sau când grădinăreşte, mă relaxează. Dar în casă trăim destul de separat, eu stau mai mult în biroul meu, la etaj, ea într-o cameră la parter. Ne întâlnim rar şi s-ar putea ca tocmai ăsta să fi fost secretul care ne-a ţinut împreună. Altminteri, avem gusturi dife­rite, iar soţia mea, deşi e de formare filolog şi cu o struc­tură sensibilă artistic, nu e foarte interesată de muzică.

- Într-un fel, aţi evitat concurenţa care apare în unele cupluri.

- Soţia mea este orice altceva decât o soţie tipică de dirijor, care, în general, e muziciană şi ea, şi care îşi secondează soţul până la a-i face concurenţă so­cial. Aceste femei devin un fel de iubite, secretare şi mame absolute care, sub pretextul că se pun în ser­vi­ciul lui, se folosesc de fapt de imaginea lui pentru a ieşi în faţă şi a-l eclipsa. Ceea ce le aduce o profundă antipatie.

- Să încheiem într-un ton luminos. E sâmbătă după-amiază. Ce bucată muzicală v-ar plăcea să audiaţi?

- O să vă dezamăgesc, ascult foarte puţină mu­zică. Nu mai pot asculta ca un consumator, sunt pre­cum cofetarul care nu-şi mai poate mânca prăjiturile pe care le face. Pentru mine, oricum, muzica e o pre­zen­ţă neîntreruptă, ea există şi în somn, şi în vise, şi în mintea mea, atunci când merg pe stradă. După atâ­ţia ani de muzică, ajungi la un punct în care liniş­tea devine mai importantă decât orice sunet.