Viaţa fără hrană şi somn

O minune imposibilă

- Alimentele, apa şi somnul, sunt elementele indispensabile unei funcţionări normale a organismului uman. În timp ce alte fiinţe pot supravieţui pentru o lungă perioadă de timp fără aceşti factori vitali, viaţa omului este imposibilă în asemenea condiţii. Cel puţin asta spune ştiinţa! Şi totuşi, există oameni care susţin că de zeci de ani nu au mâncat nimic, că nu au pus strop de apă în gură şi nu au dormit nici măcar o clipă, de-o viaţă întreagă -

15 zile fără somn

După cum se ştie, lipsa prelungită a somnului pro­voacă dereglări psihice grave, determină instalarea afec­ţiunilor cardiace, accelerează procesul îmbătrâ­ni­rii, creşte riscul de accidente vasculare cerebrale şi, în final, se soldează cu decesul. Privarea de somn este considerată una dintre cele mai cumplite torturi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sa­van­ţii sovietici, în încercarea de a crea un super-sol­dat, au realizat o serie de experimente legate de efec­tele nesomnului asupra organismului uman. "Cobaii" au fost selectaţi din rândurile soldaţilor ce se oferiseră voluntari. Introduşi într-o cameră mo­ni­torizată, ei au fost împiedicaţi să adoarmă. În primele trei zile, totul părea normal, cu excepţia faptului că subiecţii îşi pe­tre­ceau tot timpul povestindu-şi experienţele trau­ma­tizante prin care trecuseră. După cinci zile, au început să aibă halucinaţii, să vorbească singuri, să ţipe unul la celălalt, în accese puternice de violenţă, să ceară cu insistenţă eliberarea din celulă. După câteva zile cercetătorii au anunţat subiecţii că vor fi eliberaţi dar, spre stupoarea tuturor, "cobaii" au refuzat cu îndârjire să părăsească camera de ex­pe­rienţe. După 15 zile de lipsă completă a somnului, ma­jo­ritatea indivizilor supuşi experimentului au decedat, dar cei rămaşi în viaţă le cereau cu insistenţă supra­ve­ghe­torilor să fie reintroduşi în camera unde nu se dor­mea niciodată, ca şi cum nesomnul devenise un drog.
Halucinanta poveste a fost relatată în anii '90 de un fost soldat care auzise despre aceste expe­ri­mente cumplite. Dovezile însă stau în continuare adânc în­gropate în arhivele ultrasecrete ale fostului KGB.
De-a lungul secolului trecut, mai mulţi oameni s-au încumetat să experimenteze viaţa fără somn, din pro­prie iniţiativă, în încercarea de a-şi depăşi limitele propriului organism şi de a intra în Cartea Recor­du­rilor. În 1965, Randy Gardner, un adolescent în vârs­tă de 17 ani, a bătut toate recordurile precedente, in­trând în Guinness Book, pentru 11 zile şi 24 de mi­nu­te de nesomn. Prin această încercare curajoasă, tâ­nărul voia să demonstreze că privarea de somn nu pro­voacă efecte dezastruoase. În timpul experi­men­tului, Randy a fost atent şi constant monitorizat de o echipă de cer­cetători şi medici condusă de psihologul Wil­liam Dement, pro­fesor doctor la Universitatea din Stan­ford. Con­form raportului final, după zece zile de ne­somn, Randy Gardner era încă capabil să realizeze diferite sar­cini complexe şi chiar a reuşit să îl învingă pe un co­leg de-al său la pinball, un joc pe care cei doi îl jucau adesea, deşi comportamentul şi capacităţile cog­nitive îi fuseseră afectate. Printre efectele stării de nesomn raportate de către medici, Randy suferea de probleme de concentrare, de halucinaţii, schimbări bruşte de dispoziţie şi de pierderea memoriei pe ter­men scurt. În cea de a 11-a zi, a fost rugat să scadă în mod repetat cifra şapte din 100. Randy a început scă­derea, oprindu-se însă la 65. Întrebat de ce nu con­ti­nuă, acesta a răspuns confuz că nu mai ţine minte ce trebuia să facă.
După încheierea maratonului de ne­somn, Randy Gardner a dormit conti­nuu timp de 15 ore şi, în câteva zile, via­ţa i-a revenit la normal. Astfel, tână­rul a reuşit să demonstreze că în anume condiţii de sănătate fizică şi mentală, privarea de somn nu aduce consecinţe dezastruoase asupra organismului, pe termen lung.

Omul care n-a dormit niciodată

În 1915, în timpul Primului Război Mon­dial, Paul Kern, un soldat al trupe­lor austro-ungare, a fost împuşcat în cap de un ostaş din armata ţaristă. Incidentul, aparent ba­nal, a devenit celebru, ţinând prima pagină a ziarelor chiar şi peste decenii. Şi asta, pentru că glonţul ce pă­trun­sese în cra­niul soldatului, atingându-i lobul fron­tal, nu îi pro­vo­case moartea, ci doar imposibilitatea de a mai dormi. Anumiţi centri nervoşi ai creierului îi fuseseră afectaţi şi hipotalamusul nu mai reuşea să regleze ritmul de somn-veghe, fără însă ca funcţio­narea normală a or­ga­nismului să-i fie afectată. Chiar şi în urma inves­ti­gaţiilor cu raze X, medicii au ridicat neputincioşi din umeri, declarând că individul era condamnat la ne­somn şi la o moarte ce va surveni cât de curând. Tre­cu­seră însă 35 de ani şi Paul Kern era încă în viaţă, per­fect sănătos, deşi nu aţipise nici mă­car pentru o se­cundă de la incidentul din timpul răz­bo­iului. Toţi me­dicii din Bu­da­pesta care îl consul­taseră sus­ţineau ulu­iţi că ar fi trebuit să moară cu mult timp în urmă. Sistemul său ner­­­vos nu reacţiona nici chiar du­pă ce i se adminis­trau se­da­tive, în ciu­­da cărora nu reuşea de­­loc să adoar­mă. Cu toate a­ces­tea, Kern era imun la obo­seală, se sim­ţea ex­celent, căci organis­mul său se adap­tase per­fect la starea de ve­ghe. Aşa cum îl sfă­tuiseră me­di­cii, în fiecare zi se întindea în pat şi închidea ochii două ore, pentru a-şi re­laxa muşchii şi organele. "În tim­pul zilei, Paul Kern lu­crea­ză până la ora 18, într-un bi­rou de avocatură. În timpul nop­ţii, când toată lumea doar­me, Paul rămâne perfect treaz, citind şi studiind geo­grafia, is­toria, ştiinţele naturale. Orice om îl poate invidia, căci, practic, viaţa lui Paul Kern s-a dublat!" - se scria într-un articol apărut în coti­dianul Népsza­va, în martie 1950.

Mortul viu

Cazul soldatului ungur care nu dormea niciodată nu este însă singular. În oraşul german Halle locu­ieş­te un bărbat care, de 35 de ani, nu mai ştie ce în­seam­nă somnul. Deşi nu a mai dormit de peste trei de­cenii, Iacov Ţiperovici nu se simte niciodată obo­sit, este mereu bine dispus, plin de energie, radi­ind optimism şi sănătate şi, cel mai surprinzător, nu mai îmbătrâ­neş­­te! Cazul său feno­me­nal a fost dezbătut în presa in­­ternaţională, s-au scris sute de articole şi s-au reali­zat zeci de documentare.
Povestea sa neobişnuită a început în 1979 când, la vârsta de 29 de ani, a fost otrăvit de către soţia lui. "Pe vremea aceea locuiam la Minsk, acolo unde m-am şi născut. Maria, soţia mea, era o femeie foarte ge­loasă. Încă din primii ani de căsnicie, m-a bănuit mereu, pe nedrept, că o înşel. Într-o bună zi, înne­bu­nită de incertitudine, mi-a strecurat în paharul cu vin câteva picături de otravă. Substanţa toxică şi-a făcut rapid efectul şi după câteva minute de la prima în­ghiţitură, mi-am pierdut cunoştinţa. Două ore mai târziu, când a realizat ce a săvârşit, Maria a sunat la serviciul de ambulanţă. Medicii de la Spitalul Muni­cipal din Minsk, unde am fost dus, au declarat că funcţiile mele vitale, activitatea cardiacă şi respiraţia încetaseră. Mă aflam în stare de moarte clinică!"
Minutele treceau şi medicii, care depuneau toate eforturile de a readuce muribundul la viaţă, aproape că îşi pierduseră orice speranţă. După mai bine de o oră, inima lui a reînceput să bată, dar Iacov Ţiperovici şi-a revenit în simţiri abia după o săptămână. Medicii erau uluiţi de faptul că pacientul răsturnase toate canoanele medicinei. Ceea ce se petrecuse cu el părea absolut incredibil, căci atunci când inima încetează să mai pompeze sânge în organism, creierul începe să sufere leziuni grave şi, treptat, se instalează procesul ire­versibil al morţii. Doar că în cazul lui Iacov Ţi­pe­rovici, printr-o minune, aceasta nu s-a întâmplat!
Când s-a trezit, a realizat că ceva neobişnuit se pe­trecuse cu el. Pentru o lungă perioadă de timp, nu a putut scoate nici măcar o vorbă, singura lui moda­litate de comunicare cu cei din jur fiind pixul şi hârtia. De abia după un tratament de peste şase luni, Iacov şi-a revenit complet. Doar că acum totul era schimbat. Temperatura corpului său nu creştea mai mult de 33,5 grade, vocea îi era cu totul alta, mintea îi clocotea de gânduri ce îi păreau străine, în capul lui apăruseră de nicăieri cunoştinţe noi, din domenii necunoscute până atunci. Întreaga lume înconjurătoare îi părea complet diferită. În scurt timp, Iacov a descoperit alte lucruri de neînţeles despre sine: nu îşi mai simţea trupul, era ca şi cum ar fi plutit constant, iar obiectele înconjurătoare de­ve­niseră, brusc, mult mai uşoa­re decât înainte de in­cident. Dar cel mai ciudat era faptul că Iacov nu mai pu­tea dormi absolut deloc. Mai mult decât atât, în primele luni după recu­perare, nici mă­car nu putea sta întins la orizontală, simţea ca şi cum o forţă nevăzută îl arunca în sus, în picioare. Zilele tre­ceau şi Iacov nu putea nici­cum aţipi. Această stare de per­ma­nen­tă veghe l-a îngro­zit. Se gândea că inci­dentul l-a lovit ca o pedeapsă pen­tru toate păcatele pe care le săvârşise. În­cer­când să afle răspunsuri, s-a adre­sat celor mai luminate minţi de la Moscova. Aca­de­mi­cieni şi profesori de renume l-au su­pus la zeci de tes­te, i-au scanat creierul, i-au veri­fi­cat ficatul, rinichii, plămânii, glandele endocrine, inima. Rezultatele ulu­iau mereu specialiştii: Iacov Ţiperovici era un om perfect sănătos!
Săptămânile de nesomn s-au transformat în luni, iar lunile în ani. Zeci de ani fără somn! A trecut mult timp ca Iacov să înţeleagă că se poate trăi, şi încă foar­te normal, în această stare de lipsă completă a somnului. "M-am împăcat cu soarta mea de-abia atunci când am încetat să simt scurgerea timpului. Acum, pentru mine, timpul pur şi simplu nu mai exis­tă. Zilele nu se mai împart în ore, în minute şi se­cun­de, căci timpul este un proces indivizibil. Iar eu tră­iesc în afara lui şi a graniţelor pe care noi, oa­menii, i le impunem. Mai precis, nu mă mai las domi­nat de timp!"
Iacov Ţiperovici a avut nevoie de o experienţă du­ră pentru a învăţa să se împace cu timpul, pen­tru a conştientiza că limitele minţii nu sunt trasate decât de om, pentru a înţelege că organismul uman este o maşinărie fabuloasă, care se poate adapta la orice condiţii şi că doar de individ de­pind toate aceste lucruri. Conform teoriei sale, nu­mai omul este cel care îşi abandonează trupul în stă­pânirea acelor elemente pe care le socoteşte nevoi esen­ţia­le: somn, apă, hrană... "Sunt absolut convins că aşa cum eu am învins somnul şi, ca o con­­secinţă, tim­pul, tot astfel pot fi înfrânte şi ce­le­lalte necesităţi pe care omul le consideră vita­le".

Fără alimente şi fără lichide

În mai toate colţurile lumii dăinuie numeroase mărturii scrise şi orale, care relatează că încă din timpuri străvechi au existat oameni care au trăit ani în şir, fără hrană şi fără apă. În mai toate re­li­gii­le lumii există menţiuni despre călugări şi si­haştri care, în calea lor către iluminarea divină, se re­trăgeau în cele mai pustii locuri, nevoindu-se în ru­găciune şi post negru continuu, perioade de timp inimaginabile.
Nu cu mult timp în urmă, în anul 2005, presa in­ter­naţională scria despre cazul fenomenal al unui tâ­năr budist din Nepal care, mai bine de un an de zile, a trăit fără pic de mâncare şi fără strop de apă. Palden Dorje, în vârstă de doar 24 de ani, despre care adepţii săi spun că este reîncarnarea lui Budha, s-a retras în scor­bura unui co­pac, petrecându-şi timpul în pro­fun­dă meditaţie. Zeci de oameni s-au adunat atunci în ju­rul arborelui, pentru a i se alătura în rugăciune şi post. Conform martorilor, într-o zi, Palden Dorje a dis­­­părut, pur şi simplu, chiar din faţa ochi­lor mul­ţi­mii. Se spune că ase­me­nea puteri capătă numai cel ce rupe legătura cu ome­nescul, cel ce transcende în­tr-un alt nivel al cunoaş­terii, lepădându-se de nevoile bio­­logice vitale. Câteva luni mai târziu, a fost găsit de că­tre ofiţerii de poliţie din oraşul Nijgadh, în adâncă me­ditaţie, într-o came­ră a cărei intrare era zăvorâtă din afară, aflată sub un templu budist. Într-un final, a ex­­plicat că părăsise scorbura copacului în care se re­tră­­sese iniţial pentru că "nu mai avea suficientă li­niş­te". Asemenea cazuri fenomenale, de oameni ce nu mă­nâncă absolut nimic cu anii, s-au raportat peste tot în lume. Cei care au adoptat acest stil de trai apa­rent imposibil susţin nu numai că nu îndură niciodată chi­nurile înfometării, dar şi că trupul lor s-a eliberat de boli grave şi suferinţe grele.
Povestea Zinaidei Bara­nova, femeia care de peste 13 ani trăieşte fără a avea ne­voie de mâncare şi apă, este cel puţin uluitoare. În anul 1980, Zinaida şi-a pierdut unicul fiu, de 18 ani, decedat într-un ac­cident de auto­mo­bil. După tragedie, femeia s-a izolat com­plet de familie şi de prie­teni şi a picat într-o depresie severă. În câţiva ani, starea ei de sănătate s-a de­te­riorat atât de grav, încât toţi medicii ca­re au consultat-o s-au decla­rat neputincioşi. Fe­meia su­fe­rea de mai multe afecţiuni cardio-vasculare, de tahicar­die, ischemie, an­ghi­nă pec­to­rală. De ase­me­nea, vederea aproape că o pă­răsise com­plet, avea mari probleme la mem­brele infe­rioa­re şi difi­cultăţi grave de res­piraţie. Pentru medici, re­cu­perarea ei era practic im­posibilă!
Zece ani a suferit Zinaida, ago­nizând între viaţă şi moar­­te, rugându-se doar să fie luată la Cel de Sus. Ze­ce ani i-au trebuit să înţeleagă de ce a trebuit să su­porte asemenea chinuri, să afle taina pentru care a fost zămislită. "Am renăscut când am realizat că esenţa vieţii stă în ascensiunea către Dumnezeu, că­tre co­mu­niu­nea cu energiile macrocosmosului, în­gă­duind mi­cro­­cosmosului, adică trupului meu, să se lepede de hrană şi lichide".
În 1990, Zinaida Baranova a purces în căutarea unor metode alternative, non-conven­ţio­na­le de vinde­care şi, imediat, le-a pus în prac­tică. A început cu tehnica lui Porfiri Iva­nov, de purificare şi tămăduire a orga­nismului prin băi la copcă, prin mers des­culţ în zăpadă, prin post şi ru­gă­ciune profundă. Şi-a cum­părat o că­suţă modestă, complet izo­lată, la poalele munţilor Cau­caz, şi a lo­cuit acolo singură, timp de şapte ani, hrănindu-se doar cu legumele culti­vate în ogradă. Cu timpul, a­proa­pe toate beteşu­gu­rile din tru­pul său au dis­­părut, rând pe rând. Conform spu­selor sale, în martie 2000, în timp ce se ruga, a avut o vi­ziune: viaţa poate fi trăi­tă şi fără hrană! 40 de zile, cât a durat Postul cel Ma­re, Zi­naida nu s-a hrănit decât cu ceai cu miere de al­bine şi lapte din soia. La două săptămâni după săr­bă­toarea Învierii Domnului, Zina a hotărât să re­nunţe şi la consumul lichidelor. "Din acel moment, a în­ceput cea mai mare caznă trupească pe care a tre­buit să o îndur doar prin credinţă şi voinţă. Aveam cram­pe cumplite de stomac, capul îmi vâjâia, corpul mi-era atât de slăbit încât abia reuşeam să mă ridic din pat, pielea mi se exfoliase şi se acoperise de um­flă­turi mici, ca nişte muş­cături de ţânţar. După două luni, starea mea a re­ve­nit la nor­mal. De atunci, cor­pul meu funcţionează fără ali­mente şi fără lichide. A­ceasta nu înseamnă o simplă înfo­metare, căci organismul meu se hrăneşte, doar că din alte surse".
Îngrijoraţi că starea ei de sănătate se va şubrezi din nou, apropiaţii au convins-o pe Zina să meargă la Mos­co­va pentru a fi examinată me­di­cal. După o serie de ana­lize, Alexandr Semenii, pro­fe­sor doctor la Facultatea de Me­di­cină din Moscova, cel care a supus-o pe Zina unui set de investigaţii complexe, a con­clu­zionat uluit: "Zina­ida Ba­ranova este un om să­nă­tos! Deşi nu atinge o gre­utate ide­a­lă, organismul ei func­ţio­nează perfect. În în­treaga mea carieră, de peste 30 de ani, nu am mai întâlnit un ase­menea caz!" În ciuda fap­tului că are peste 70 de ani, Zina are un programfoar­te încărcat, încercând acum să promoveze me­toda ei de autovindecare prin renunţarea la hrană şi lichide. "Atunci când eşti în slujba lui Dumnezeu şi a oa­menilor, nu ai timp de odih­nă sau de sărbători! Noi toţi trebuie să înţelegem că resursele Pământului sunt limitate. Singur omul, Fiul lui Dumnezeu, născut după chipul şi asemă­narea Lui, este unic, capabil să de­păşească orice graniţă a trupului său. Căci sufle­tul este nemuritor şi nici un trup nu-i poate mărgini as­cen­siunea către coeziunea cu energiile atotputer­nice, vindecătoare, ale Universului".