Oraşul în care ninge din felinare

Unde vă întâlniţi cu primăvara, în Bucureşti?

- Ia-mă de mână. O să mergem încet şi o să fie linişte. Se va însera, ne vom însera şi noi, ne vom sui în tramvaie, vom coborî, paşii noştri se vor desprinde de asfalt, ţine-mă de mână, îţi voi arăta oraşul -

Aleea cu miracole

Lasă noaptea să se facă noapte, e mai bine aşa. S-o lăsăm să fie, să ne învelim în umbră şi să se por­nească vântul. N-are a face dacă o să ni se facă frig, tu ţine-mă de mână, eu am să te ţin de mână, vom fi aproape, unul lângă altul, doar aşa îmi pot aduce aminte, doar aşa îţi pot arăta oraşul. Uite, acum sunt mic, mă aflu dincolo de mâna ta, vezi, sunt băieţelul care aleargă pe o alee părăsită, nu mai e nimeni pe aleea asta, ceilalţi copii au adormit demult, s-au as­cuns în blocurile astea de patru etaje şi nu ai cum să-i mai vezi, sunt acolo, sau poate nu, poate că nici nu au existat vreodată, n-are a face, hai să ne luăm după bă­ieţelul ăsta, să vedem încotro se îndreaptă, nu-l stri­ga, s-ar putea să-l sperii, n-are cum să ştie că sunt aici, cu tine, şi am venit să-l privim acum, când se face noapte şi vântul foşneşte încet prin lucruri. Ui­te-l, oraşul e al lui, e aleea asta pitită între blocuri, ora­şul e o grădină împrejmuită de un gard mic. Mai mult nici nu-i trebuie, e de ajuns, în grădina asta din spatele unui bloc de patru etaje are tot ce-i trebuie, aici, dacă mă ţii de mână şi nu mă întrebi nimic, o să-l vezi cum atinge copacii, iar copacii îi răs­pund şi foşnesc. Aici, acum, va găsi melci pitiţi sub frunze şi bom­boane cubaneze. Nu mă întreba cum, doar el ştie cum se întâmplă miracolele, aici, acum, printre blocuri şi lumini de la ferestre, în care nu se vede nimeni. Îl vei vedea cum se ridică de la pământ şi plu­teşte o vreme, fără să ştie că se întâmplă asta, fără să ştie că-l privim. Acum, aici, cu tine, pe o alee cu miracole pitită în­tre blocuri de patru etaje, în cel mai frumos Bucu­reşti care a existat vreodată. Crede-mă, în ora­şul ăsta în care ne aflăm acum, fiecare bloc are câte o gră­dină, o alee sau vreun cotlon as­cuns, în care vreun copil ca tine sau ca mine în­cepe să zboare, în­cet şi fără să ştie, atunci când se lasă noaptea şi ni­meni, doar noi, acum, în plim­barea noastră târzie, nu mai e acolo ca să-l vadă. Iar locurile astea sunt oraşul, şi mai mult de atât nici nu trebuie să fie. Nu te speria, n-o să ne ră­tăcim pe străduţele astea, deşi sunt atât de multe, deşi toate se numesc Băiuţ. Ştiu drumul ca în palmă, palma asta care e strâns lipită de palma ta, nu trebuie să ţi-o arăt, harta e întipărită acolo, toate liniile unui oraş ascuns care pulsează, toate liniile astea pe care ţi le şoptesc acum ţie, fără cuvinte, n-ai cum să le auzi, ci doar să le simţi, închide ochii, să mergem mai departe.

Felinarele din care va ninge

Să mergem până se face iarnă, să mergem până se aprind felinarele, până când din lumina lor gălbuie va începe să ningă, să ne strecurăm pe lângă ziduri şi case şi să ningă mai departe, să ne lăsăm lătraţi de câini şi să-i chemăm cu noi, iar ei să vină, unul după altul, în urma noastră, toţi câinii oraşului ăsta. Nin­soarea să acopere încet, foşnit, trotuarul, şinele de tramvaie, bulevardele şi acoperişurile caselor, urmele să ni se şteargă încet şi să apară altele, mereu altele, cele de acum, ale noastre şi ale câinilor, să tăcem mai departe, iar oraşul să se tot scufunde în zăpadă, tot mai multă şi mai multă zăpadă, să îngheţe şi vântul şi statuile şi ferestrele de la blocuri, iar noi să înaintăm mai departe, prin iarnă, prin lumina gălbuie a feli­na­relor din care ninge, să coborâm în parcuri ca şi cum le-am afla pentru prima oară. Trage nin­soarea la o par­te şi închide-o în urma noas­tră, aşa, acum e bine, acum e noapte şi suntem singuri în parcul ăsta, ar putea fi Cişmigiu, nici nu mai contează, suntem sin­guri în globul nos­tru de iarnă, am luat şi câinii cu noi, iar afară, din­colo, ninge mai departe, au încremenit lea­gă­nele, ciorile, copacii, e atâta zăpadă în globul nos­tru, e atâta linişte, să lăsăm câinii să se joa­ce, să ne jucăm şi noi şah, la o masă îngheţată, să mutăm pio­nii, caii şi nebunii, acum, că s-a făcut iarnă, ora­şul a murit şi suntem singurii ca­re au rămas în viaţă. În­treabă-mă în gând un­de sunt ceilalţi oameni, am să te aud, dar n-am să ştiu să-ţi răspund, am să-ţi arăt plata­nul bă­trân şi am să-ţi spun în şoaptă că nici nu mai con­tea­ză, că sub globul ăsta de sticlă, aici, într-un parc încremenit de ger, e cel mai frumos Bucu­reşti care a existat vreodată. Şi am să te rog să tragi din nou ninsoarea la o parte, să trecem noi, fă­ră câini, în oraşul ăsta în care ninge din felina­re, să tre­cem de biserică şi să salutăm statuile, să ajun­gem pe Calea Victoriei, iar aici să ne oprim ca să ascultăm zăpada cum creşte, să fie linişte, să fie ger, iar mâinile noas­tre să sape tunele, să ne adă­postim o vreme acolo, de­de­subt, să mai stăm, să mai stăm. Abia târziu vom auzi maşinile gre­oaie cum se îndreaptă spre noi de de­­parte, ma­şi­nile astea care vor curăţa zăpada, ma­şinile astea care vor face oraşul să fie din nou cel di­nainte. Să nu-ţi fie frică, atât timp cât suntem îm­preună, nimic rău nu poate să ni se întâmple, în oraşul ăs­ta m-am născut şi am tot fugit de el, până am în­văţat să-l iubesc.

La marginea lumii

Uite-l, ţi-l arăt acum, când toată zăpada se topeşte, când trecem pe zebre şi de stopuri, când intrăm în car­tiere şi ne oprim la piaţă. E o dihanie ciudată ora­şul ăsta, o dihanie mare, care se trezeşte la viaţă, ui­te-l cum vuieşte, uite-l cum vrea să ne înghită. Une­ori, să ştii, e bine să fugi de el, să nu te laşi prins, să-l tot păcăleşti, să nu-i dai voie să afle unde eşti, să te urci în tramvaie fără să ştii unde duc, să cobori la în­tâmplare, da. Abia când o să-ţi piardă urma, abia când te vei rătăci de-a binelea pe labirintul de străzi şi stră­duţe, când se va face iarăşi seară, iar seara va mirosi a cartofi prăjiţi, a vânt şi a zăpadă topită, vom şti că am ajuns unde trebuie, că l-am păcălit şi ne-a lăsat în pace, că, de-acum înainte, el e al nostru şi nu noi ai lui. Vezi, abia acum putem ajunge pe malul lacului ăsta împrejmuit de beton, abia acum ne putem plimba încet, blocurile vor rămâne în spate, oraşul va vui din ce în ce mai departe, pescarii vor fi tăcuţi, tăcuţi vom fi şi noi, dacă vrei, putem vorbi, dar ce rost ar avea, soarele coboară şi e păcat să vorbeşti când lumina în­cre­meneşte şi se schimbă, ca într-o rugăciune şoptită, când te umpli de albastru, iar albastrul devine sân­geriu. E atâta linişte şi oraşul a amuţit, blocurile se fac albe şi se sparg în mii de cioburi în spatele tău, nici măcar nu le mai auzi, aici, acum, cu tine, soarele se duce încet, se tot ascunde după un câmp spre care păşim şi noi. Abia aici, la marginea oraşului şi la mar­ginea lumii, când din tot Bucureştiul nu va mai fi rămas decât un dig de beton ce împrejmuieşte un lac, Lacul Morii, şi nişte blocuri, undeva departe, când deasupra noastră vor trece pescăruşi şi avioane, iar avioanele se vor înroşi de la un soare ce a fost, iar pe dâ­ra ce o vor lăsa în urmă ne vom agăţa hainele ca pe o sârmă, abia aici, printre scaieţi, ciulini şi buruieni ui­­­tate, pe un câmp pe care vom păşi ca să mergem mai departe, după un soare ce a fost, îţi voi spune că oraşul ăsta mi-e acasă, că trebuie să-l păcălesc ca să-mi fie drag, că trebuie să-l uit ca să mi-l aduc aminte, că trebuie să fii cu mine ca să mer­gem mai de­parte. Pe lângă noi vor zbura lilieci care se vor du­ce spre apă, apoi din noapte vor apărea huhurezi care vor zbu­ra spre lilieci, totul va încremeni, iar amin­ti­rea oraşului va fi mai ciudată decât realitatea de la mar­­ginea lui. Şi vom ajunge la un râu, iar râul se va nu­mi Dâm­boviţa, şi, pe un câmp fără iarbă, vom ve­dea oi care pasc, la marginea oraşului, la marginea lumii, acolo unde vom fi doar noi, jucării uitate ale unor copii ce sunt acum bătrâni. Poate că le vom salva pe unele, ştii, n-are niciun rost să te plimbi dacă nu gă­seşti ceva, dacă nu-l poţi lua cu tine, un ursuleţ de pluş, un soare care se du­ce, o mână care să ră­mână. Acum va trebui să ne întoarcem, câmpurile astea sunt bune doar ca să ştii că ai de unde să te întorci, uite, se face iar noapte în plimbarea noastră, apa a început să vuiască, se varsă cu furie în lacul ăsta mărginit de blocuri. Oraşul se apropie. Să-i spu­nem bună seara.

Egrete şi stuf

Cel mai bun lucru pe care îl putem face, atât timp cât trăim în el, e să-l rătăcim din nou şi din nou. Să nu ne lăsăm să-l ştim niciodată, să uităm unde duce Mihai Bravu şi unde se sfârşeşte Calea Vitan. Să por­nim seară de seară, şi toate serile să fie la fel, una sin­gură, asta, cea de acum, primavară, vară, toamnă, iarnă, să ne ţinem de mână şi să suim în tramvaie, să ne pierdem urma şi să-ţi arăt o fabrică de ace care nu mai există, mirosul de tei şi cârdurile de ciori care se întorc în oraş, să ne uscăm hainele pe sârme, să cân­tăm "avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor", să mer­gem mai departe şi să ne pierdem printr-un Bucu­reşti pe care îl inventăm noi. Când vom fi prea obo­siţi, când vom şti străzile, bulevardele, cartierele, au­to­buzele, oamenii, să fugim, să tot fugim, ţine-mă de mâ­nă, seara o să se facă noapte şi va fi bine, putem coborî acum din mijlocul vuietului fără sfârşit, ştiu un loc, vino cu mine, mai întâi vei vedea nişte blocuri noi şi înalte, atât de înalte şi de noi, încât oamenii nici nu par să locuiască în ele, vom trece de ele, vom ajunge pe un alt dig, aici, digul unui lac pe care oa­menii nu l-au mai îmblânzit, iar apa şi-a găsit singură mat­ca. Aici vom intra chiar în burta enormă a ora­şului, şi vor fi egrete şi va fi stuf, vom fi noi şi două case de pământ, aici, dacă vrei, ne putem muta şi noi, vom sta în deltă, Delta Văcăreştiului, eu voi prinde nişte peşti mici, iar tu vei face ceai de muşeţel şi men­tă, le vom găsi crescute de-a valma pe pământul moale din jurul apei, ne vom uita la blocuri şi vom fi în afara lumii, în afara oraşului şi chiar în mijlocul lui. Ne vom ascunde: ăsta e Bucu­reştiul pe care îl iu­besc, cel din care ştiu că pot fugi, cel în care te ţin acum de mână, în plim­barea asta care nu se va mai sfârşi.