"Formula AS" în Bistriţa Năsăud

- Mărturii de la întâlnirea cu cititorii, găzduită în Biserica "Sfinţii Trei Ierarhi" -

Opreşte-te, clipă!

Întâlnirile noastre cu cititorii deveniseră o tradiţie. Avem o hartă, în redacţie, cu locurile prin care am fost. O mulţime de steguleţe! Între timp, au venit şi peste noi oboseala, nesiguranţa şi grijile. Şi poate şi trufia că suntem citiţi, chiar dacă nu ne vedem la obraz. Şi gândul strâmb, că nu mai merge nimeni la întâlniri culturale, cu atâta internet şi te­le­vizor... Toa­te astea, până săptămâna trecută, când, intrând în Catedrala Ortodoxă din Bistriţa, biserica era ocupată până la linia orizontului, de cititorii revistei "Formula AS". Să fi nimerit din întâmplare acolo, şi tot aş fi ştiut că lumea aceea, îm­brăcată de sărbătoare, era "a revistei «Formula AS»". Rude bune, legate printr-o fidelitate de zeci de ani. Aşa cum după o căsnicie îndelungată, soţii încep să se­mene între ei, şi cititorii noştri seamănă cu "Formu­la AS". N-aş fi îndrăznit niciodată să spun lucrul ăsta, dacă nu l-ar fi spus chiar ei: "Te cureţi la suflet, te luminezi la chip când citeşti, prinzi curaj şi nădejde, pentru fiecare zi pe care ţi-o dă în dar Dumnezeu. Simţi dragoste, milă, iubire, bucurie că trăieşti, că eşti viu. Ai cale şi mângâiere!".
Aşa cum se mai obişnuieşte, încă, în Ardeal, doam­nele, mai ales cele de vârsta a treia, purtau pă­lării şi taioare cochete, iar domnii, cămăşi cu cravată şi haine sărbătoreşti. Şi erau şi mulţi tineri. Chiar şi ţărani. O lume bună, scuturată, aleasă, nu bogată, dar încrezătoare în rostul culturii şi-al presei, convinsă că scrisul, în formele lui curate şi adevărate întăreşte mintea şi sufletul.
În spate cu sfinţii luminoşi de pe-altar, deasupra cu îngerii pe care i-am auzit tot timpul fâlfâind prin biserică, în faţă cu oamenii aceia care ne certificau cu atâta respect şi iubire munca de zi cu zi, am fost aşa de copleşită de bucurie, încât L-am rugat pe Bunul Dum­nezeu să-mi oprească, şi mie, clipa. Să trans­forme "Formula AS" în eternitate, împreună cu citi­torii ei.

SÂNZIANA POP


De-aceeaşi parte a baricadei

Există anumite întâlniri în viaţa aceasta despre care nu poţi să spui decât că au fost aşezate sub lu­mina miraculoasă a curcubeului. Nu le prevezi, dar le aştepţi. Nu le provoci, dar ştii si­gur că vor veni. Trăieşti sperând, obiş­nuit, contabilizând zile şinopţi, pentru ca apoi, brusc, să-ţi dai seama că acea întâlnire te-a tulburat într-atât, încât vezi cu uimire că ceea ce credeai sigur şi cert dispare precum ceaţa risipită printre pomi, că până şi timpul poate fi croit după alte co­ordonate decât cele ştiute, că lumea întreagă poate fi rescrisă, ca şi cum în faţa ta pe pagina albă s-ar scrie singur un poem. Aşa a fost întâlnirea mea cu "For­mula AS", acum mulţi ani. O mare sărbătoare care, din fericire, s-a re­petat, la un alt nivel, ori de câte ori în drumurile prin ţară am stat faţă în faţă cu cititorii noştri.
La Bistriţa, acum câteva zile, emo­ţiile au fost şi mai mari, pentru că au fost găzduite în spaţiul sacru al unei biserici. Poate de aceea, mai mult decât altă­dată, vorbele s-au împlinit într-un dialog al bucu­riei de a fi împreună. Şi dincolo de acest dar minunat, am înţeles încă o dată că întotdeauna în spatele hârtiei albe pe care se aştern gândurile noastre stau ochii celor care ne citesc şi ne aşteaptă. Suntem legaţi de ei printr-o responsabilitate uriaşă, pe care n-avem voie s-o trădăm nici­când. Sun­tem de-aceeaşi parte a ba­ri­ca­dei în luptele zil­nice pe care le avem de dus acum, în primii ani ai acestui mile­niu, şi sunt sigură că iubi­rea de ade­văr, cre­­­din­ţa, dra­gos­tea pen­­tru ceea ce este fru­­mos, echilibrat şi demn, toate aces­tea ne vor ajuta să ră­mâ­nem împreună şi să ne bucurăm unii de alţii.

OTILIA ŢEPOSU


Dar din dar

2013 a fost un an infernal pentru presa din Româ­nia, iar 2014 a început, din păcate, la fel. Restruc­tu­rări, reduceri salariale, închiderea unor titluri impor­tante. Ziarele ajung tot mai puţine şi tot mai greu la ci­titori. Ni se rupe inima, ori de câte ori dăm, în dru­mu­rile noastre prin ţară, peste încă un chioşc închis, ori de câte ori vânzătorii de presă ni se plâng că au "nu­mă­rate" exemplarele de "Formula AS", as­cun­se sub tejghea, pentru cli­enţii fideli. Pe dealtă parte, con­firmarea acestei fidelităţi, statornicia cititorilor noştri ne dau forţa de a trece peste obstacole, ne moti­vează pentru pro­iecte noi. Recenta în­tâl­nire cu pu­­blicul citi­tor de la Bis­triţa a venit exact la timp, ca să ne dea elan pentru încă un an. Atmosfera de linişte săr­bă­­to­rească a Catedralei "Sfin­­­ţii Trei Ierarhi", publi­cul nu­me­ros şi distins, dra­gul cu care am fost primiţi, în­curajările şi aprecierile, bu­chetele de floi şi îmbră­ţi­şă­rile, toate ne-au umplut ini­mile de bucu­rie. Ni s-a re­con­firmat că sun­­tem pe dru­mul cel bun şi, mai ales, că nu sun­tem sin­guri. Citito­rii ne sunt ală­turi în toate pro­iec­­tele noas­tre, co­autori ai revis­tei, prin po­veş­tile de viaţă pe care ni le îm­păr­tăşesc, prin ideile şi sfa­turile pe care ni le dau, prin în­sufleţirea cu care ne ur­mă­resc şi ne confirmă de­mer­sul.
Pentru redactorii revistei "Formula AS", la Bis­tri­ţa, pri­­măvara a venit anul ăsta mai repede. Un dar al citi­to­rilor noştri, pentru care le mulţumim.

CIPRIAN RUS

Lângă tâmpla bisericii

Întâlnirea cu cititorii noş­tri bistriţeni a fost prima or­ganizată într-o biserică. O în­tâlnire pe care o vom uita cu greu. Părintele Ioan Pin­tea, cel care s-a ocupat de tot, până în cele mai mici detalii, a avut curajul de a ne aşeza aproape de altar. M-am bucu­rat de o astfel de apropiere şi am simţit că, într-un fel, revista noas­tră era demult acolo. Îm­pletită cu fi­rele nevăzute ale credinţei, stră­du­in­du-se să aducă iubirea într-o lu­me marcată de vrajbă, să îm­prăştie puţină nădejde în sufletele apăsate de griji.
Că a reuşit asta ne-au confirmat şi cititorii. Ei nu nu­mai că au umplut biserica, dar ne-au covârşit şi su­fletele. Pentru noi, jurnaliştii, nu e uşor să purtăm emo­ţia unor oameni care ne-au spus, uneori cu la­crimi în ochi, că "Formula AS" a fost o soluţie de su­pra­vieţuire interioară pentru ei. Că revista a reuşit mi­racolul combustiei răului zilnic, printr-o alchimie gân­dită şi supravegheată atent. Şi că a făcut asta în con­textul unei prese agresive, adesea plină de invec­ti­ve, care vine cel mai adesea să de­mo­leze, nu să zi­dească. De aceea, cititorii s-au îndreptat spre ea ca spre o oază de linişte şi de normalitate. Una răsărită la umbra credinţei.

CRISTIAN CURTE


Expansiune spre cer

Din prima clipă am simţit că Bistriţa Năsăudului e un loc special, aparte, pu­ternic şi plin de ener­gii solare; că nu întâm­plă­tor Lucian Blaga a in­sistat să-şi cumpere aici, pe Dealul Cetăţii, o casă ţărănească şi simplă, stră­juită de o grădină în­tinsă, cu flori sălbă­ticite şi pomi fruc­tiferi. Nu întâmplător, poetul grav şi filosofic şi-a desco­pe­rit tocmai în raiul nă­să­udean bucuria de a mai co­pilări o dată în ani­maţia unor iepuri, păsări de curte şi a doi iezi albi, pe care îi înhă­ma la un cărucior mi­nuscul ca o jucărie, şi tot aşa, lip­sit de întâmplare, Blaga a avut o poetică viziune, în vre­­mea unui apus bine­cuvântat de soare, când a descoperit într-o străful­gerare de gând că ro­mânul nu se poate gândi la expan­siuni teritoria­le, ci, obli­gat fiind de strân­soarea dealurilor, "re­vi­ne me­reu şi mereu la cea mai frumoasă menire a lui: expan­siu­nea spre cer".
Cât am stat la în­tâl­nirea cu minunaţii noştri cititori de la Bistriţa, am tot încercat să-mi explic de unde vi­ne puterea nă­săudeanului şi dragul lui de carte scrisă, drag care îl făcea pe un bătrân să ţină nedezlipit în braţe un volum de Vasile Voi­culescu, pe când cobora pe treptele Bibliotecii "Coş­­buc". A trebuit să ajung la Mânăstirea Nuşeni, să-l ascult pe stareţul Paisie cum a călătorit la Ie­ru­salim şi Athos, pentru a descoperi că lo­cul lui era chiar Năsăudul de unde plecase. A trebuit să vină înserarea şi, în străful­gerarea ultimelor sclipiri solare, să des­copăr undeva, în curte, cuşca enormă şi ciu­­­dată a unui păun care nu mai era. Când am în­trebat ce reprezintă acea cuş­că acoperită cu o plasă sub­ţire, aproa­pe transparentă, părintele Paisie a surâs, fără să zică nimic. Mi-a dat doar bine­cuvântarea de ple­care, lăsându-mă pe mine să descopăr că, ase­me­nea lui Blaga pe Dea­lul Cetăţii, pă­rintele eliberase pă­u­nul, păs­trându-i în acea cuşcă enormă chiar zborul, mişcarea şi ne­li­niş­tea, aerul mân­gâiat de cel mai su­perb pe­naj imginat vreo­dată de o pasăre.

SORIN PREDA