"Formula AS" în Bistrița Năsăud

Redactia
- Mărturii de la întâlnirea cu cititorii, găzduită în Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" -

Oprește-te, clipă!

Întâlnirile noastre cu cititorii deveniseră o tradiție. Avem o hartă, în redacție, cu locurile prin care am fost. O mulțime de stegulețe! Între timp, au venit și peste noi oboseala, nesiguranța și grijile. Și poate și trufia că suntem citiți, chiar dacă nu ne vedem la obraz. Și gândul strâmb, că nu mai merge nimeni la întâlniri culturale, cu atâta internet și te­le­vizor... Toa­te astea, până săptămâna trecută, când, intrând în Catedrala Ortodoxă din Bistrița, biserica era ocupată până la linia orizontului, de cititorii revistei "Formula AS". Să fi nimerit din întâmplare acolo, și tot aș fi știut că lumea aceea, îm­brăcată de sărbătoare, era "a revistei «Formula AS»". Rude bune, legate printr-o fidelitate de zeci de ani. Așa cum după o căsnicie îndelungată, soții încep să se­mene între ei, și cititorii noștri seamănă cu "Formu­la AS". N-aș fi îndrăznit niciodată să spun lucrul ăsta, dacă nu l-ar fi spus chiar ei: "Te cureți la suflet, te luminezi la chip când citești, prinzi curaj și nădejde, pentru fiecare zi pe care ți-o dă în dar Dumnezeu. Simți dragoste, milă, iubire, bucurie că trăiești, că ești viu. Ai cale și mângâiere!".
Așa cum se mai obișnuiește, încă, în Ardeal, doam­nele, mai ales cele de vârsta a treia, purtau pă­lării și taioare cochete, iar domnii, cămăși cu cravată și haine sărbătorești. Și erau și mulți tineri. Chiar și țărani. O lume bună, scuturată, aleasă, nu bogată, dar încrezătoare în rostul culturii și-al presei, convinsă că scrisul, în formele lui curate și adevărate întărește mintea și sufletul.
În spate cu sfinții luminoși de pe-altar, deasupra cu îngerii pe care i-am auzit tot timpul fâlfâind prin biserică, în față cu oamenii aceia care ne certificau cu atâta respect și iubire munca de zi cu zi, am fost așa de copleșită de bucurie, încât L-am rugat pe Bunul Dum­nezeu să-mi oprească, și mie, clipa. Să trans­forme "Formula AS" în eternitate, împreună cu citi­torii ei.

SÂNZIANA POP


De-aceeași parte a baricadei

Există anumite întâlniri în viața aceasta despre care nu poți să spui decât că au fost așezate sub lu­mina miraculoasă a curcubeului. Nu le prevezi, dar le aștepți. Nu le provoci, dar știi si­gur că vor veni. Trăiești sperând, obiș­nuit, contabilizând zile și nopți, pentru ca apoi, brusc, să-ți dai seama că acea întâlnire te-a tulburat într-atât, încât vezi cu uimire că ceea ce credeai sigur și cert dispare precum ceața risipită printre pomi, că până și timpul poate fi croit după alte co­ordonate decât cele știute, că lumea întreagă poate fi rescrisă, ca și cum în fața ta pe pagina albă s-ar scrie singur un poem. Așa a fost întâlnirea mea cu "For­mula AS", acum mulți ani. O mare sărbătoare care, din fericire, s-a re­petat, la un alt nivel, ori de câte ori în drumurile prin țară am stat față în față cu cititorii noștri.
La Bistrița, acum câteva zile, emo­țiile au fost și mai mari, pentru că au fost găzduite în spațiul sacru al unei biserici. Poate de aceea, mai mult decât altă­dată, vorbele s-au împlinit într-un dialog al bucu­riei de a fi împreună. Și dincolo de acest dar minunat, am înțeles încă o dată că întotdeauna în spatele hârtiei albe pe care se aștern gândurile noastre stau ochii celor care ne citesc și ne așteaptă. Suntem legați de ei printr-o responsabilitate uriașă, pe care n-avem voie s-o trădăm nici­când. Sun­tem de-aceeași parte a ba­ri­ca­dei în luptele zil­nice pe care le avem de dus acum, în primii ani ai acestui mile­niu, și sunt sigură că iubi­rea de ade­văr, cre­­­din­ța, dra­gos­tea pen­­tru ceea ce este fru­­mos, echilibrat și demn, toate aces­tea ne vor ajuta să ră­mâ­nem împreună și să ne bucurăm unii de alții.

OTILIA ȚEPOSU


Dar din dar

2013 a fost un an infernal pentru presa din Româ­nia, iar 2014 a început, din păcate, la fel. Restruc­tu­rări, reduceri salariale, închiderea unor titluri impor­tante. Ziarele ajung tot mai puține și tot mai greu la ci­titori. Ni se rupe inima, ori de câte ori dăm, în dru­mu­rile noastre prin țară, peste încă un chioșc închis, ori de câte ori vânzătorii de presă ni se plâng că au "nu­mă­rate" exemplarele de "Formula AS", as­cun­se sub tejghea, pentru cli­enții fideli. Pe de altă parte, con­firmarea acestei fidelități, statornicia cititorilor noștri ne dau forța de a trece peste obstacole, ne moti­vează pentru pro­iecte noi. Recenta în­tâl­nire cu pu­­blicul citi­tor de la Bis­trița a venit exact la timp, ca să ne dea elan pentru încă un an. Atmosfera de liniște săr­bă­­to­rească a Catedralei "Sfin­­­ții Trei Ierarhi", publi­cul nu­me­ros și distins, dra­gul cu care am fost primiți, în­curajările și aprecierile, bu­chetele de floi și îmbră­ți­șă­rile, toate ne-au umplut ini­mile de bucu­rie. Ni s-a re­con­firmat că sun­­tem pe dru­mul cel bun și, mai ales, că nu sun­tem sin­guri. Citito­rii ne sunt ală­turi în toate pro­iec­­tele noas­tre, co­autori ai revis­tei, prin po­veș­tile de viață pe care ni le îm­păr­tășesc, prin ideile și sfa­turile pe care ni le dau, prin în­suflețirea cu care ne ur­mă­resc și ne confirmă de­mer­sul.
Pentru redactorii revistei "Formula AS", la Bis­tri­ța, pri­­măvara a venit anul ăsta mai repede. Un dar al citi­to­rilor noștri, pentru care le mulțumim.

CIPRIAN RUS

Lângă tâmpla bisericii

Întâlnirea cu cititorii noș­tri bistrițeni a fost prima or­ganizată într-o biserică. O în­tâlnire pe care o vom uita cu greu. Părintele Ioan Pin­tea, cel care s-a ocupat de tot, până în cele mai mici detalii, a avut curajul de a ne așeza aproape de altar. M-am bucu­rat de o astfel de apropiere și am simțit că, într-un fel, revista noas­tră era demult acolo. Îm­pletită cu fi­rele nevăzute ale credinței, stră­du­in­du-se să aducă iubirea într-o lu­me marcată de vrajbă, să îm­prăștie puțină nădejde în sufletele apăsate de griji.
Că a reușit asta ne-au confirmat și cititorii. Ei nu nu­mai că au umplut biserica, dar ne-au covârșit și su­fletele. Pentru noi, jurnaliștii, nu e ușor să purtăm emo­ția unor oameni care ne-au spus, uneori cu la­crimi în ochi, că "Formula AS" a fost o soluție de su­pra­viețuire interioară pentru ei. Că revista a reușit mi­racolul combustiei răului zilnic, printr-o alchimie gân­dită și supravegheată atent. Și că a făcut asta în con­textul unei prese agresive, adesea plină de invec­ti­ve, care vine cel mai adesea să de­mo­leze, nu să zi­dească. De aceea, cititorii s-au îndreptat spre ea ca spre o oază de liniște și de normalitate. Una răsărită la umbra credinței.

CRISTIAN CURTE


Expansiune spre cer

Din prima clipă am simțit că Bistrița Năsăudului e un loc special, aparte, pu­ternic și plin de ener­gii solare; că nu întâm­plă­tor Lucian Blaga a in­sistat să-și cumpere aici, pe Dealul Cetății, o casă țărănească și simplă, stră­juită de o grădină în­tinsă, cu flori sălbă­ticite și pomi fruc­tiferi. Nu întâmplător, poetul grav și filosofic și-a desco­pe­rit tocmai în raiul nă­să­udean bucuria de a mai co­pilări o dată în ani­mația unor iepuri, păsări de curte și a doi iezi albi, pe care îi înhă­ma la un cărucior mi­nuscul ca o jucărie, și tot așa, lip­sit de întâmplare, Blaga a avut o poetică viziune, în vre­­mea unui apus bine­cuvântat de soare, când a descoperit într-o străful­gerare de gând că ro­mânul nu se poate gândi la expan­siuni teritoria­le, ci, obli­gat fiind de strân­soarea dealurilor, "re­vi­ne me­reu și mereu la cea mai frumoasă menire a lui: expan­siu­nea spre cer".
Cât am stat la în­tâl­nirea cu minunații noștri cititori de la Bistrița, am tot încercat să-mi explic de unde vi­ne puterea nă­săudeanului și dragul lui de carte scrisă, drag care îl făcea pe un bătrân să țină nedezlipit în brațe un volum de Vasile Voi­culescu, pe când cobora pe treptele Bibliotecii "Coș­­buc". A trebuit să ajung la Mânăstirea Nușeni, să-l ascult pe starețul Paisie cum a călătorit la Ie­ru­salim și Athos, pentru a descoperi că lo­cul lui era chiar Năsăudul de unde plecase. A trebuit să vină înserarea și, în străful­gerarea ultimelor sclipiri solare, să des­copăr undeva, în curte, cușca enormă și ciu­­­dată a unui păun care nu mai era. Când am în­trebat ce reprezintă acea cuș­că acoperită cu o plasă sub­țire, aproa­pe transparentă, părintele Paisie a surâs, fără să zică nimic. Mi-a dat doar bine­cuvântarea de ple­care, lăsându-mă pe mine să descopăr că, ase­me­nea lui Blaga pe Dea­lul Cetății, pă­rintele eliberase pă­u­nul, păs­trându-i în acea cușcă enormă chiar zborul, mișcarea și ne­li­niș­tea, aerul mân­gâiat de cel mai su­perb pe­naj imginat vreo­dată de o pasăre.

SORIN PREDA