Deocamdată, eu nu sunt Ucraina!

Am urmărit cu sufletul la gură demonstraţiile maraton şi recentele lupte de stradă din Kiev, unde trupele speciale ale regimului Ianukovici au ucis 88 de tineri nevinovaţi, luptători pentru libertatea şi europenizarea Ucrainei.

Şuieratul gloanţelor şi ţipetele răniţilor mi-au amintit de zilele fierbinţi din decembrie 1989. Nu insist asupra aces­tor scene, toată lumea le-a văzut. A venit şi ziua mult do­rită, a alungării "dictatorului". Printre lacrimi, slujbe de în­mormântare şi strigăte de bucurie la auzul veştilor revo­luţionare din Radă (parlament), unde s-a constituit o nouă ma­joritate în jurul fostei opoziţii, răzbate, tot mai insis­tent, vestea dată de noul ministru de finanţe: "Ucraina se apropie de faliment". Vistieria e goală, ajutorul rusesc a fost sistat, ajutorul de la UE este numai în stadiul de proiect, iar cel american se lasă aşteptat. Toţi sunt pru­denţi, vor să vadă noul guvern format, să audă în ce di­recţie va porni ţara. Pe la televiziuni, ucrainenii de rând se plâng de jaful practicat de fosta putere, de scăderea ni­velului de trai (salariul mediu este în jur de 200 de euro), de pericolul scindării ţării în două sau chiar trei mari re­giuni. În tot acest haos, sfidând logica evenimentelor şi sfidând chiar ideile europene ale "Maidanului", ce face Ra­da Supremă? Votează o lege, prima lege a noii majo­rităţi (!), de anulare a altei legi, anume de anulare a Legii privind principiile politicii de stat în domeniul lingvistic. Mai pe înţeles, regimul Ianukovici, ţinându-şi promi­siu­nea făcută minorităţilor rusă, română (în Ucraina trăiesc peste 250.000 de români băştinaşi), maghiară, poloneză etc., a promulgat legea prin care limba română, spre exemplu, devenea "limbă regională" în localităţile în care românii reprezentau cel puţin 10% din populaţie. Actele oficiale de la primărie şi judecătorie, învăţământul, afişa­jul public, serviciul religios urmau să se facă şi în limba română (respectiv "moldovenească"). Mai mult, elevii din şcolile ucrainene din zonele româneşti erau obligaţi să înveţe şi ei limba română! Legea, cum e de înţeles, a început a fi pusă în uz cu poticneli, în ultimii trei ani au dispărut două şcoli româneşti, autorităţile raionale s-au opus cât au putut schimbărilor greu de conceput pentru naţionalismul local, şi numai abilitatea unor primari şi directori de şcoală români a reuşit să asigure mersul înainte, spre Europa, al legii. Şi vin, iată, "pro-europenii" de la Kiev, după ce au fost în stare să-şi dea viaţa pentru libertate şi drepturile omului, şi votează, printre gloanţe şi coctailuri Molotov, o lege profund anti-europeană! Cine să mai înţeleagă Ucraina? E drept, dându-şi seama de enormitatea situaţiei, un lider al unui partid de buzunar, numit "Svoboda" (Libertatea), d-l Oleg Teagnibok, a ieşit cu o declaraţie liniştitoare: "Am abrogat această lege doar pentru că ea a fost adoptată cu încălcarea Cons­tituţiei... Noi, împreună cu reprezentanţi ai tuturor mino­rităţilor naţionale, inclusiv cu cele reprezentate în Parla­ment, vom elabora în viitorul apropiat o nouă lege privind limbile în Ucraina, care îi va satisface pe toţi". Aşa să fie, doar că deocamdată românii ucraineni nu uită că liderii "revoluţiei portocalii" din 2004, dintre care unii se află azi în Rada de la Kiev, au instaurat teroarea naţionalistă în satele româneşti, fiind pe punctul de a interzice toate şcolile în limba română (oricum, câteva zeci au fost închise) şi a-i "trunchia" astfel pe copiii români de la rădăcina neamului. Văzând, zilele acestea, un videoclip în care, cu sinceritate şi candoare, câţiva adolescenţi din România declarau senini "Eu sunt Ucraina", în semn de solidaritate cu luptătorii de pe "Maidan", recunosc că sunt de partea lor, dar, dacă vor începe iarăşi naţionaliştii din Cernăuţi, Herţa, Basarabia de Sud şi Transcarpatia să în­chidă şcolile şi bisericile româneşti, pe baza proaspetei legi votate pe genunchi, voi declara deschis: "Îmi pare rău, dar, deocamdată, eu nu pot fi Ucraina".