Șuieratul gloanțelor și țipetele răniților mi-au amintit de zilele fierbinți din decembrie 1989. Nu insist asupra acestor scene, toată lumea le-a văzut. A venit și ziua mult dorită, a alungării "dictatorului". Printre lacrimi, slujbe de înmormântare și strigăte de bucurie la auzul veștilor revoluționare din Radă (parlament), unde s-a constituit o nouă majoritate în jurul fostei opoziții, răzbate, tot mai insistent, vestea dată de noul ministru de finanțe: "Ucraina se apropie de faliment". Vistieria e goală, ajutorul rusesc a fost sistat, ajutorul de la UE este numai în stadiul de proiect, iar cel american se lasă așteptat. Toți sunt prudenți, vor să vadă noul guvern format, să audă în ce direcție va porni țara. Pe la televiziuni, ucrainenii de rând se plâng de jaful practicat de fosta putere, de scăderea nivelului de trai (salariul mediu este în jur de 200 de euro), de pericolul scindării țării în două sau chiar trei mari regiuni. În tot acest haos, sfidând logica evenimentelor și sfidând chiar ideile europene ale "Maidanului", ce face Rada Supremă? Votează o lege, prima lege a noii majorități (!), de anulare a altei legi, anume de anulare a Legii privind principiile politicii de stat în domeniul lingvistic. Mai pe înțeles, regimul Ianukovici, ținându-și promisiunea făcută minorităților rusă, română (în Ucraina trăiesc peste 250.000 de români băștinași), maghiară, poloneză etc., a promulgat legea prin care limba română, spre exemplu, devenea "limbă regională" în localitățile în care românii reprezentau cel puțin 10% din populație. Actele oficiale de la primărie și judecătorie, învățământul, afișajul public, serviciul religios urmau să se facă și în limba română (respectiv "moldovenească"). Mai mult, elevii din școlile ucrainene din zonele românești erau obligați să învețe și ei limba română! Legea, cum e de înțeles, a început a fi pusă în uz cu poticneli, în ultimii trei ani au dispărut două școli românești, autoritățile raionale s-au opus cât au putut schimbărilor greu de conceput pentru naționalismul local, și numai abilitatea unor primari și directori de școală români a reușit să asigure mersul înainte, spre Europa, al legii. Și vin, iată, "pro-europenii" de la Kiev, după ce au fost în stare să-și dea viața pentru libertate și drepturile omului, și votează, printre gloanțe și coctailuri Molotov, o lege profund anti-europeană! Cine să mai înțeleagă Ucraina? E drept, dându-și seama de enormitatea situației, un lider al unui partid de buzunar, numit "Svoboda" (Libertatea), d-l Oleg Teagnibok, a ieșit cu o declarație liniștitoare: "Am abrogat această lege doar pentru că ea a fost adoptată cu încălcarea Constituției... Noi, împreună cu reprezentanți ai tuturor minorităților naționale, inclusiv cu cele reprezentate în Parlament, vom elabora în viitorul apropiat o nouă lege privind limbile în Ucraina, care îi va satisface pe toți". Așa să fie, doar că deocamdată românii ucraineni nu uită că liderii "revoluției portocalii" din 2004, dintre care unii se află azi în Rada de la Kiev, au instaurat teroarea naționalistă în satele românești, fiind pe punctul de a interzice toate școlile în limba română (oricum, câteva zeci au fost închise) și a-i "trunchia" astfel pe copiii români de la rădăcina neamului. Văzând, zilele acestea, un videoclip în care, cu sinceritate și candoare, câțiva adolescenți din România declarau senini "Eu sunt Ucraina", în semn de solidaritate cu luptătorii de pe "Maidan", recunosc că sunt de partea lor, dar, dacă vor începe iarăși naționaliștii din Cernăuți, Herța, Basarabia de Sud și Transcarpatia să închidă școlile și bisericile românești, pe baza proaspetei legi votate pe genunchi, voi declara deschis: "Îmi pare rău, dar, deocamdată, eu nu pot fi Ucraina".