Îmbrăcaţi impecabil, lăutarii de la "Crama Domnească" din centrul Bucureştiului îşi iau în primire instrumentele şi încep să cânte. Nu le dădeam prea multe şanse să acapareze atenţia mesenilor, dar iată că, în câteva minute, aceştia sunt cu urechile ciulite, atenţi, îi complimentează pe muzicanţi şi chiar încep să cânte, pe limba lor, acompaniaţi de aceştia. În urmă cu patruzeci de ani, tatăl actualului ţambalist Leonard Iordache cânta la Tokyo, ca invitat al primei orchestre simfonice profesioniste a Japoniei. Toni Iordache a fost un mare virtuoz, "un pur geniu al ţambalului" (cum spunea un critic american), simpatizat şi apreciat în egală măsură de ţiganii din mahala sau de artişti precum Sergiu Celibidache. Fiul său, Leonard, i-a călcat pe urme, a lansat discuri, a cântat pe trei continente şi a devenit unul dintre muzicanţii de elită ai Bucureştiului.
Cel mai mare ţambalist de pe glob
"Bunicu' era ţambalagiu, străbunicu' ţambalagiu şi tot aşa, până la a zecea generaţie. Au trăit în Bâldana, până a început tatăl meu să cânte la ţambal şi străbunicu' a zis «nu se poate, ce-i cu copilul ăsta, nu-i adevărat». Tata începuse cu acordeonul, dar de când pusese mâna pe ţambal, la cinci, şase ani, se dovedise a fi un geniu. Aveau în casa de la ţară un difuzor şi tata punea pe ţambal tot ce auzea. S-a dus vorba, din om în om, şi toţi îi spuneau lui străbunicu': «Trebuie să faci ceva cu copilu' ăsta». Aşa că toată familia s-a mutat la Bucureşti pentru tata. Străbunicu' îl lua de mână şi mergea cu el la toate nunţile lăutarilor, zicea: «Ăsta-i nepotu' meu şi vreau să-l pun să cânte». Aşa s-a dus vorba, «Să-l auzi pe Toni a lu' Iordache cum cântă». Pe tata îl chema în buletin Niculae Mihai, după numele bunicului din partea mamei, dar toată lumea îi spunea Toni, şi cum celălalt bunic îl ducea peste tot, i-a rămas numele de Toni a lu' Iordache".
- Care era marea diferenţă între ce cântau bunicul, străbunicul şi ce cânta Toni Iordache?
- Diferenţa era ca de la cer la pământ. Cei bătrâni aveau câte un ţambal mic, de ţară, cu care îşi făceau treaba bine pe la nunţi, iar tata a devenit cel mai mare ţambalist de pe glob. Un geniu, din momentul în care a pus mâna pe ţambal, a ştiut exact ce are de făcut, ce să mai înveţe el de la străbunicu'? La vârsta de şase a ani, a ajuns la Radio, unde a debutat cu un brâu cântat la o viteză fantastică. La şase ani! Şi acum se mai dă pe post. A intrat apoi în Ansamblul Ciocârlia, acolo a fost rampa de lansare, şi de la 14 ani, a început să ia medaliile de aur, la Sofia, la Viena, la Berlin. Era un autodidact, ştia notele, dar nu studiase la şcoală, avea şcoala vieţii. Şi o capacitate mentală excepţională, care-l făcea să rezolve ce era de rezolvat. Veneau şi dirijorii la el să îl roage să facă orchestraţii, armonii, le dădea tuturor din ansamblu un sfat binevenit. Era un fel de şef al lăutarilor, foarte iubit şi respectat, îi împăca pe toţi. Când auzea că se întâmplase ceva, îi chema şi le spunea "Vă rog eu frumos să nu vă mai certaţi, că nu-i frumos, aveţi familii, vrea fiecare să câştige o pâine, trebuie să colaboraţi frumos". Şi îl ascultau, că era om la locul lui şi îl respectau toţi.
- Eu l-am divinizat, în primul rând, ca tată. Vedeam că era apreciat, dar nu ştiam în perioada aia cine e ca artist. Îmi era foarte greu când pleca în turnee, dar mă străduiam să studiez cât mai bine, ca să vadă tata când se întoarce că am progresat. Îmi făcea toate poftele, îmi aducea tot ce se poate aduce unui copil de vârsta aia, dacă stătea mai mult în străinătate, îmi trimitea prin avion, prin Corpul diplomatic, banane, ananas, dulciuri, toţi copiii din bloc mestecau o săptămână din guma trimisă de tata. În vacanţă m-a luat cu el în străinătate, la Budapesta. Pe unde mergeam, ne organizau lăutarii unguri mese festive, erau foarte fericiţi că vine tata, dacă îl convingeau să cânte, aşa, ca între prieteni, toată lumea era în picioare. Mergeam împreună în vacanţe, la mare, la munte. Îi plăcea să citească romane, dox-urile, "Misterele Parisului", "Misterele Londrei", de dragoste, de acţiune, ce se găsea pe vremurile alea. De la el am prins gustul cititului. Când nu era cu muzica sau cu familia, îi plăcea să se întâlnească cu colegii, cu prietenii buni şi să stea de vorbă la şpriţuri.
Pe scenă, de la cinci ani
- Tata m-a dat la vioară, la cursuri pentru preşcolari. A venit într-o zi acasă de la Ciocârlia şi m-a găsit bătând cu ciocănelele de la ţambal în gâtul viorii. Am bătut până am rupt-o. A zis: "Bine, mă, tată, tu vrei să te faci ţambalist? O să-ţi fie greu, o să cari ţambalul după tine". I-am zis "Eu nu vreau la vioară, eu vreau să cânt la ţambal". Şi mi-a luat ţambal. Era mai mereu plecat prin turnee, aşa că mi-a arătat doar la început care-i logica instrumentului, game, arpegii, cromatica, apoi cum se acompaniază, de brâu, de horă, de geampara. Am continuat să studiez singur, acasă, şi cum îl mai prindeam, cum îmi mai arăta câte ceva. Bunicu' mergea peste tot cu mine, îmi acorda ţambalul înainte de concert, punea başii, el m-a crescut şi pe mine, până la 17 ani. Când am plecat în primul turneu în Japonia, el a murit.
- Aţi intrat de mic în pâine? Cum a fost copilăria dumneavoastră?
- Foarte frumoasă. Mai întâi, am stat într-un bloc MAI, cu familii de militari, ofiţeri, aveau mai toţi copii, ne jucam toată ziua. Aveam educaţie, bonă germană. Germana nu mi-a plăcut, dar franceza mi-a prins bine în turnee şi în cei 20 de ani de cântat în Canada franceză. Apoi, de pe la 12 ani, am intrat într-un alt mediu, cu copii de lăutari, am trecut de la bona germană la înjurături. Cântam la nunţi, mă luaseră cu ei Ion Onoriu, Dumnezeu să-l ierte, şi Gabi Luncă, cântam câte două-trei zile, mă obişnuisem să stau treaz, nopţile, de mic. Era o perioadă grea, tata fusese arestat de Securitate şi a stat doi ani în închisoare, iar Onoriu, prieten bun cu el, m-a văzut talentat, copil cuminte, şi a zis să-mi dea un impuls, o mână de ajutor. La 14 ani, câştigam şi eu, ca tata, medalia de aur la Festivalul Vinului de la Dijon. Am început de mic, am debutat la 5 ani, într-un mare spectacol de varietăţi, cu "Doina Ilfovului". Mă aducea Radu Zaharescu de mână pe scenă şi eram anunţat ca "bunicul lui Toni Iordache"! În spectacol apăreau Horia Şerbănescu, Fărâmiţă Lambru, Lucky Marinescu.
- Cum era Fărâmiţă Lambru, figura legendară a muzicii lăutăreşti?
- El aborda un gen care nu se adresa lăutarilor, cunoscătorilor, ci publicului larg, aşa că la vremea aia, era adorat de toată ţara. Avea o maşină mare, americană, decapotabilă, un Ford, ceea ce era ceva rar pe vremea lui Ceauşescu. Ţin minte şi culoarea, bleu. O conducea şoferul, care îl aducea apoi de mână, el era aproape orb. Când apărea pe scenă, toată lumea se ridica în picioare. Era cel mai iubit lăutar. A murit şi el tânăr, ca şi tata, tot de diabet, el la 47 de ani, tata la 45.
Un tupeu pozitiv
- Când aţi plecat de acasă, când v-aţi căsătorit?
- În ziua în care am împlinit 18 ani, pe 29 ianuarie, m-am însurat. Cu fata regretatului Gheorghe Lambru, unul dintre cei mai mari lăutari din ţară, solist vocal şi acordeonist. Eu cu soţia vorbesc de la cinci ani. Mergeam cu familiile la mare, am rămas prieteni până la 18 ani, când ne-am căsătorit şi n-a mai fost o copilărie. Şi suntem căsătoriţi de 33 de ani. Tata s-a căsătorit cu nepoata lui Cristache Ciolac, unul dintre marii violonişti, care a fost violonistul regelui şi are un loc în Cartea de aur a muzicii; bunicul lui se însurase cu o unguroaică de la curtea regală a Ungariei; şi tatăl mamei a fost muzicant, acordeonist, toţi sunt din familii de muzicanţi.
- Aţi cântat în concerte cu tatăl dumneavoastră? Aţi simţit povara numelui său, a faptului că aţi călcat pe urmele unui mare virtuoz?
- În turnee din străinătate nu am fost împreună, era greu să cari două ţambale la drum. Am cântat însă în toată ţara, am cântat la Teatrul Naţional, pentru Ceauşescu şi Brejnev, la Polivalentă. Nu aveam nici o apăsare când eram cu el pe scenă, pentru că eram cu tata, nu cu un mare muzicant. Povara o duci după ce moare, atunci când ai aşa un mare nume în spate. Trebuie să te ridici la un nivel la care să nu te faci de râs ca fiind băiatul lui şi să nu-l faci de râs nici pe el. Eu nu am simţit-o ca pe un stres, ca pe o apăsare, alţii au încercat să mă îngreuneze: "Ce faci tu, că ăla-i tac-tu şi tu cine eşti?". Eu am avut aşa, un tupeu pozitiv, şi mi-a plăcut, şi am ajuns acolo unde trebuie. Se spune că din trandafiri ies mărăcini. La mine nu s-a întâmplat aşa. Încă mai sunt oameni care vin la mine şi îmi spun că l-au ascultat cântând pe tata, l-au cunoscut, sau că l-au descoperit acum, pe înregistrări, şi că a fost un geniu muzical. Îmi face mare onoare să aud asta şi să demonstrez că sunt băiatul lui şi că pot să duc această tradiţie mai departe. Cu toate că-i greu. Nu o să ajungă nimeni, niciodată, la nivelul la care era tatăl meu, n-o să-i egaleze nimeni performanţele.
Jazz ţigănesc românesc
- A avut un impact puternic. Deja în avion erau doi copii japonezi care fredonau muzică clasică şi mi-am zis: "Eu vin de la nunţi, ce mă fac, cum mă descurc acolo?". Şi după două săptămâni de Japonia, cunoşteam deja tot ce trebuie să cânt acolo. Am învăţat, am studiat, am repetat şi mi-a intrat în cap. Eram cu un foarte bun acordeonist, care acum trăieşte în Olanda, Nicolae Turcitu, cunoscător de muzică clasică, cu violonistul George Pătraşcu, Dumnezeu să-l ierte, şi în astea două săptămâni am învăţat de la ei tot ce se poate, lucruri care mi-au prins foarte bine şi în celelalte turnee care aveau să urmeze. Acolo am prins aripi şi m-am disciplinat. Japonezii sunt mari cunoscători de muzică, oameni educaţi. Cântam cafe-concert, evergreen-uri şi câteva, foarte puţine, de la noi, Ciocârlia, Hora Staccato, tradiţionale.
- Care sunt cele mai frumoase amintiri legate de turnee?
- Există un punct de întâlnire între jazz şi muzica lăutărească?
- Cum să nu?! Armonic nu prea, dar ritmic, se aseamănă foarte mult, tot ceea ce facem noi e tot un fel de jazz american. Un jazz ţigănesc românesc.
Ultimii mohicani
- Avem un taraf foarte bun, în care am alături colegi cu care cânt de 20-30 de ani. Sunt Ghiţă Petrescu, zis Ghiţă Coadă, unul din marii basişti ai ţării, Justin Băcău, un virtuoz al acordeonului, nepotul lui Fărâmiţă Lambru, Costel Cocoş, violonist care a cântat cu băieţii din generaţia tânără, cu Florin Salam, şi care a acceptat să vină în mediul nostru şi se descurcă foarte bine. În afară de concertele la Crama Domnească, mergem în turnee. În octombrie am fost invitaţi de Boris Berezovsky, unul din marii pianişti ai lumii, să cântăm într-un spectacol al său, la Paris. El a cântat muzică clasică, a avut invitaţi de marcă, şi după concertul lui am intrat noi, cu muzică lăutărească şi folclor românesc. A prins foarte bine, publicul voia şi ceva mai ritmat, am avut succes. Aşa că ne-a chemat din nou, la Ekaterinburg, în Rusia.
- Ce a mai rămas din epoca de glorie a muzicii lăutăreşti, cine o mai cântă, cine o duce mai departe?
- Înainte, se cânta muzică lăutărească la Sala Palatului, la Polivalentă, la nunţi, în restaurante. Clienţii îşi alegeau pe cine voiau, iar noi eram ca fraţii între noi. Încă există un public pentru muzica lăutărească, intelectuali sau ţigani, oameni care vin special la restaurant sau ne cheamă la nunţi, însă se aude din ce în ce mai rar. De când au apărut manelele, se pierd lăutăria şi folclorul, tradiţia muzicală. Copiii de la liceele de muzică nu sunt interesaţi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
