Doctorii din Arca lui Noe

- Ceea ce ştiinţa respinge, realitatea confirmă. Animalele pot să vindece boli în faţa cărora medicii ridică din umeri neputincioşi -

Efectele terapiei cu animale în vindecarea a numeroase afecţiuni - mai cu seamă la copii - sunt absolut uimitoare. Cea mai spec­taculoasă din­tre ele, folosită în cazul copiilor handicapaţi, este fără doar şi poate cea care apelează la "ajutorul" delfi­nilor, aceste animale inteligente şi jucăuşe, a căror atin­gere uşoară şi blândă este inegalabilă. Dar şi câinii, pisicile, caii, păsările de curte sau cele exotice, purce­lu­şii, lamele etc. fac adevărate minuni. Atât cercetătorii, cât şi practicienii sunt unanim de acord că animalul potrivit, fo­losit la momentul potrivit poa­te linişti spas­mele, poate stabiliza tensiunea arte­rială, poa­te alunga stările de­presive şi poate pre­veni agre­siunile. Încet-încet, medicina alo­pa­tă este obligată să ac­cepte că aceste făpturi cu aripioare, blăniţă sau pene nu sunt nişte concurenţi ai medici­lor, ci un sprijin real în ameliorarea sau vinde­carea bolilor.

Dragoste fără cuvinte

Joshua, un băieţel de 6 ani, stă pe marginea unui bazin şi ţipă cât îl ţin puterile: "Nu ştiu". "Nu ştiu". Nu, nu poate şi nu vrea să-i spună fe­meii aceleia străi­ne, îm­bră­cată în costum de baie, ce este obiectul ro­tund pe care i-l întinde. Pur şi simplu nu poate să pro­nunţe cu­vântul "minge", iar de monstrul ce­nu­şiu care tocmai se-ndreaptă spre el îi e o frică îngrozitoare. În clipa ur­mătoare, antre­noa­rea i-o prezintă pe Jeannie, o femelă delfin care, la semnalul ei, se culcă pe-o parte, îl pri­veşte şmechereşte pe Joshua cu un singur ochi şi-i face semne cu una din aripioare: "Vino-ncoace! Habar n-ai ce minunată e apa." Pentru o clipă, băie­ţelul uită să mai zbiere şi, curios, se lasă ademenit pen­tru prima oară în apa în­călzită. Femeia îşi bagă un braţ pe sub el şi-o prinde pe Jeannie de aripioara dorsală. Şedinţa în­ce­pe şi, o dată cu ea, prietenia tainică dintre copil şi ani­mal.
După opinia specialiştilor, delfinii sunt cei mai ui­mi­tori reprezentanţi ai "terapiei cu animale", al cărei prin­cipiu de bază este pe cât de simplu, pe-atât de sen­za­ţional: vie­tăţile cu aripioare, blană sau pene îi pot aju­ta pe oameni să se vindece de boli sau să-şi amelio­reze starea sănătăţii, chiar şi acolo unde intervenţia me­­dicilor şi a ştiinţei este limitată. Cu toate acestea, în epoca medicinei compu­terizate şi a terapiei gene­tice, cauza şi modul în care acţionează aceste pu­teri miste­ri­oase deţinute de animale nu reprezintă, fireşte, o temă de cerce­tare. "Basme de adormit copiii." Chiar aşa?

Terapeutul din apele oceanului

Joshua face parte dintr-un grup de 18 pacienţi pro­ve­nind din 16 ţări, care participă la o terapie cu delfini în Florida. Familiile lor îşi pun toate speranţele în del­finii Jeannie, Nickky, Alfonz, Spunky, Duke şi Drea­mer. În cazul ideal, cu aju­torul lor, starea copiilor cu han­dicapuri grave se poate ameliora: se destind membrele spastice, reuşesc să pronunţe primele cuvinte şi să-şi focalizeze atenţia. Boala lui Joshua se numeşte dis­pra­xie: el nu-şi poate transforma mişcările în acţiuni con­centrate şi nu ros­teşte cuvintele decât cu ma­re greu­tate. În general, lista han­di­c­apurilor prezente acolo este ca un catalog înfri­coşător, plin de enigme medicale: sindromul An­gelman, autism, epilepsie, spas­me, sin­dro­mul Williams, pareză cerebrală etc. Cei diag­nos­ticaţi astfel sunt băieţi şi fetiţe pe care limba şi mem­brele (inferioare şi supe­ri­oare) nu vor să-i asculte şi ale căror suflete par zăvorâte în propriul lor trup.
David Nathanson este neuropsiholog şi folo­seş­te terapia cu delfini de peste 25 de ani. Cei pre­zenţi la şedinţe nu-şi pot da seama ce se-ntâmplă, de pildă, atunci când del­finul Nickky o atinge, tan­dru, pe Lea-Pau­lina, o fe­tiţă cu handicap men­tal, dar constată, fasci­naţi, ceea ce urmează: pentru o clipă, privirea complet lipsită de viaţă a micuţei de doar doi ani devine lim­pede şi concentrată, ca şi când delfinul ar fi reuşit să-şi cro­iască drum printre perdelele dense de ceaţă direct către un miez încă viu al eului acesteia.
Încă din antichitate, croni­ca­­rii au consemnat cu en­tu­ziasm legătura incredibil de in­timă dintre om şi "fra­ţii lui din mări şi oceane". Scafandrii de pretu­tindeni relatează apro­pie­rea şi chiar prietenia trainică cu del­fi­nii ce trăiesc în largul mă­rilor. Aceste mamifere marine inteli­gen­te îi fascinează prin dimen­siunea creierului şi capa­citatea lor formidabilă de învă­ţare.
"În fiecare zi, o mică mi­nu­ne" se intitulează cartea pu­bli­cată de Kirstin Kuhnert, în care autoa­rea germa­nă descrie - ab­so­lut emoţionant - felul în care Timmy, băieţelul ei, aflat în co­mă mai mult de un an, îşi regă­seş­te zâmbetul şi pofta de via­ţă cu ajutorul delfinilor. Prin­tre "tera­peuţii" din tagma animală, delfinii sunt - fără doar şi poate - vedetele.

Doctorii patrupezi

Dar în ţările în care numărul câinilor şi al pisicilor este extrem de ridicat (în Elveţia şi Norvegia trăiesc circa 47 de milioane de pisici şi 41 de milioane de câini), aceste animale nu se mai rezumă doar la sta­tu­tul lor de membri ai fa­miliei, ci sunt adevărate izvoare de sănătate, după cum demonstrează experimentele efectuate în ultimii ani.
Cercetătoarea Karen Allen din Buffalo (statul New York) a efectuat nişte experimente interesante, în care şi-a introdus subiecţii într-o stare (artificială) de stres. I-a pus să rezolve probleme grele de matema­tică sau să-şi ţină mâinile câteva mi­nute în apă rece ca gheaţa. Urmările generale: puls accelerat şi tensiune arterială mai ridicată. La stăpânii de câini şi pisici, efectele negative s-au dovedit a fi însă mult mai reduse, iar în cazul pre­zenţei la test a ani­ma­lului însuşi, semnalele de stres au dispărut.
Următorul studiu a fost efectuat pe 48 de agenţi de bursă din New York, care erau hipertensivi şi luau me­dicamente hipotensoare. Toţi erau singuri, nefu­mă­tori, nu mai aveau animale de casă de cel puţin cinci ani, dar erau dispuşi să adopte unul pe parcursul expe­ri­mentului. Jumătate dintre ei (aleşi la întâmplare) au devenit deci stăpâni de câini sau pisici. După şase luni, le-a fost testată starea de stres. Rezultatul: func­ţiile organismului stăpânilor de animale deveniseră mult mai stabile. Practic, se puteau considera vindecaţi.
Cauza pentru care animalele produc vindecări a dat loc la foarte multe speculaţii. Psihologii consideră primordial faptul că animalele de casă nu-i clasifică pe oameni - tovarăşii lor de viaţă - în categorii ca: fru­moşi, urâţi, albi, negri, celebri, handicapaţi, bogaţi, con­sa­craţi etc. Cei ce stabilesc o relaţie cu ele se simt ac­cep­taţi ca persoane "întregi". Odată legătura "înno­dată", oamenii trebuie, la rândul lor, să accepte comu­ni­carea proprie tagmei animale prin semnale directe şi uni­voce: contactul fizic şi lim­ba­jul corporal conduc la o comunicare mai profundă decât reuşesc s-o facă cuvintele.
Un studiu recent, realizat de cercetătorii elveţieni de la Universitatea din Basel, redă conversa­ţiile cu cinci femei văduve. Toate, fără excepţie, au po­vestit cum le-au ajutat câinii să suporte mai uşor dis­pariţia so­ţilor lor: toţi patrupezii au dovedit că au cali­tăţi pe care te-aştepţi să le găseşti doar la o prie­tenie ome­neas­­că. Le-au ascultat cu răbdare, au acceptat mân­gâ­ie­rile şi tristeţea lor, le-au împărtăşit durerea până la capăt.
Dar câinii sunt capabili nu numai să consoleze, ci şi să creeze contactul între oameni. Într-un experiment amuzant, cercetătorul american Edward O. Wilson a observat contactele stabilite de un bărbat însoţit de un câine, cu altul fără câine, aflaţi vreme de o jumătate de oră în acelaşi loc public. Şi ca să vadă cât este de in­flu­enţată atracţia socială de elemen­tele exterioare, băr­baţii au apărut când îmbrăcaţi ele­gant, când în haine ponosite. Contactul însemna orice in­terac­ţiune, de la datul din cap şi zâmbit până la con­versaţie. Este foarte clar cine a fost "liantul" comu­nicării. Bărbatul singur a avut în medie 27 de contacte - îmbră­cat zdren­ţăros, şi 30 - îmbrăcat elegant. Omul cu câi­ne­le, în schimb, a atins o adevărată cifră record: îmbrăcat îngrijit a avut 350 de contacte, iar neîngrijit - 224. Exis­tă însă şi întâmplări care dau de gândit. Un exem­plu s-a petrecut în San Francisco, unde un băiat a intrat în comă după o operaţie pe cord şi s-a trezit exact în momentul când i-au pus pe pat cobaiul pe care-l iubea şi pe care-l bo­te­zase "Albă ca Zăpada". Coin­ci­denţă? Miracol?
Un indiciu hotărâtor că animalele participă efectiv la însănătoşirea oamenilor datează de prin anii '80 şi a fost descoperit nu de me­dici, ci de un sociolog. Erica Friedmann a cercetat atunci factorii care contribuie la supravieţuirea per­soa­nelor cu infarct miocardic. Spre stupefacţia ei, rezul­ta­tele arătau că animalele de casă au o influenţă po­zitivă semnificativă asupra şanselor de vin­decare. Ideea că res­ponsabilă ar fi mişcarea su­pli­men­tară făcută în timpul plimbărilor cu câinele nu s-a confirmat. Căci peştii, pisicile şi păsările s-au do­vedit şi ele la fel de utile!
Faptul că asemenea concluzii nu atrag după ele studii mai largi şi mai profunde demonstrează exis­tenţa unei "pete albe" în cercetarea medicală contem­po­rană, în care animalele sunt, ce-i drept, pre­zente, dar, din păcate, doar pentru a fi chinuite ca "material" în experimentele de laborator. Faptul că un biet cobai ar putea rezolva situaţii în care medicina eşuează este o jignire pentru onoarea profesională a medicilor.

Reţete cu cocoşi şi capre

Billy şi Mark, doi adolescenţi de 15 şi 16 ani, nu par a fi nişte mari iubitori de animale. Primului, un negru supraponderal, "vaca îi este la fel de străină ca gorila", iar cel de-al doilea, un latino-american cu gură mare şi cu pasul săltat, tipic copiilor din ghetouri, declară că la început "a urât ferma şi animalele care trăiesc aici". Dar asta se-ntâmpla în urmă cu câţiva ani. Între timp, Billy este entu­ziasmat de tot ce vede, de tot ce latră sau behăie. Iar Mark este un exemplu pentru toţi băieţii din inter­nat, ale că­ror accese de furie sau tris­teţe i-au de­venit familiare. De curând, la ferma-internat a sosit un tânăr "hi­per", adică violent şi cu ieşiri de care se tem cu toţii. Mark îl duce la capre. "Nu-i plă­ceau caprele până-n clipa când una dintre ele i-a lins mâna." "Green Chim­neys", ferma cu hornu­rile vop­site în verde, se află la vreo 60 de mile la nord de New York, în Put­nam County, o regiune împânzită de păduri şi de lacuri. Că­minul-internat adăpos­teşte 102 tineri, un personal nu­­me­ros şi în total 300 de animale mai mult sau mai puţin exotice, prin­tre care lama Angel, iguana Hitchy etc. etc. Şi, fi­reşte, Ruffles şi King Arthur, cele două bufniţe care parti­ci­pă la orele de curs, trăgând cu coada ochiu­lui, peste umă­rul băieţilor, la caietele de matematică.
"Green Chimneys" este o com­bi­naţie între Gră­dina Paradisului şi o închisoare fără ziduri. În afara câtorva elevi originari din zonă, nici unul nu a venit de bună­voie, ei fiind internaţi aici de Serviciul de ajutor social din New York. Condiţiile de acces: maltra­taţi, violaţi, agresivi, decăzuţi, criminali, potenţiali si­nu­cigaşi. Iar doctorii sunt animalele. Puii de găină, viţeluşii, iezii sau purceii jucăuşi au un şarm înnăscut şi nu poţi rezista să nu pui mâna pe ei. Mân­gâierea lor, impulsul de a le atinge blăniţa sau de a le ne­tezi pe­nele, în gene­ral de a ocroti o fiinţă neajutorată, repre­zintă cheia autovindecării. Când e cuprins de fu­rie, Donnellar fi în stare să lovească pe cineva cu o scân­dură în cap. Şi totuşi, acceptă să ţină în braţe un cocoş cântărind 5-6 kg. Pe faţa lui Donnell apare o străful­gerare por­nită din suflet. Crisparea şi neîncrederea dispar, iar pe bu­zele lui se iveşte un zâmbet scurt, uşor sceptic, în timp ce cocoşul îşi caută culcuşul în braţele lui şi apoi se linişteşte. O clipă mai târziu, obrazul de adolescent se lipeşte de tru­pul aces­tuia, iar Donnell îl alintă cu vo­ce joasă, dus pe gânduri, visător, trans­figurat. Mân­­gâind şi hrănind animalele, proble­mele sufleteşti se deapănă mai uşor decât în timpul unor şedinţe la cabinet. Cazurile întâl­nite aici sunt foarte va­riate. Un băieţel de 12 ani a pri­mit o scri­soare prin care este anunţat că tatăl lui, de­pen­dent de droguri, este dis­pus să-l dea spre adopţie unei alte fa­milii, un altul şi-a vizitat mama aflată la o cură de dezintoxicare şi aceasta a încer­cat din nou să-i sus­tragă cei câţiva dolari câş­tigaţi de el din căratul pa­chetelor. Sau alţii care, venind acasă, nu-şi mai găsesc tatăl, aflat din nou în arest, pentru o nouă infracţiune. În ase­menea situaţii, co­piii au nevoie de alt ajutor decât cel pe care li-l pot acorda nişte oameni ma­turi, complet străini. De cine să te lipeşti când propria ta lume se sfarmă în bucăţi?
Multe dintre bio­grafiile animalelor seamănă cu cele ale copiilor. Sunt vietăţi respinse, izgonite, martiri fără voie. Foştii stăpâni ai lui Hitchy - iguana - au cum­pă­rat-o când era mică şi drăgă­laşă; când a crescut, nu li s-a mai părut potrivită cu aparta­mentul şi cu planu­rile lor de viitor. Mr. Postman, vulturul cu guler alb, care şi-a pierdut o aripă, este victima poluă­rii, iar noul ve­nit, ber­becul Franklin, a scăpat în timp ce era trans­por­tat spre abator.
Scopul internatului este ca, după o perioadă, foştii copii cu probleme să fie lăsaţi să se-ntoarcă la casele lor. Pentru vindecarea "cicatricelor" celor mai rebele este nevoie, în medie, de doi ani de şcolarizare. Ado­les­cenţii de la "Green Chimneys" învaţă că pornirile vio­len­te pot fi ţinute în frâu şi că pot avea şi ei senti­mente de com­pasiune.

Azilul cu papagali

Elisabeth Hunder consideră normal ca la vârsta ei (77 de ani) să se scoale în fiecare dimineaţă la ora 5 şi să hrănească maimuţele şi papagalii din curtea azilului de bătrâni în care locuieşte. "Sunt «mâncată» de reu­ma­tism şi gută. Trebuie să umblu." A suferit o operaţie la vezica biliară şi o mai chinuie şi meniscul de la unul din ge­nunchi. Cu toate astea, la ora 9, ea începe cea de-a doua tură, cărând după ea un sac plin cu rume­guş, pentru că animalele tre­buie să trăiască în curăţenie. Cu mulţi ani în urmă, aici, la Mohnesse (Westfalia), fu­sese o mică gospodărie ţărănească, care s-a transfor­mat, între timp, într-un azil de bătrâni cu 52 de locatari, cărora li se adaugă, în funcţie de sezon, vreo 300-500 de animale, de la gu­guştiuci şi până la cai. Personal special nu există, astfel că bătrânii aflaţi încă în putere se ocupă ei înşişi de curăţarea grajdurilor şi a coliviilor. "E o plăcere", spun ei. "Ani­ma­lele sunt recunoscătoare." Faptul că azi­lul par­ticular condus de familia Müller a devenit o insti­tuţie-model se datorează, pur şi simplu, în­tâm­plă­rii. Într-o zi, s-a aciuat aici un papagal. Vă­zând bucu­ria bătrânilor, directoarea a mai cumpărat unul, apoi i-a îndemnat pe locatari să-şi aducă cu ei câinii şi pisi­cile de acasă, astfel că, încet-încet, s-a dez­voltat, în pa­ralel, un alt azil: pentru ani­malele nevândute în maga­zinele spe­cia­li­za­te, pentru veteranii grădinilor zoolo­gice, pentru câi­nii şi pisicile vic­time ale divor­ţurilor sau schim­bă­rilor de domiciliu.
Aici, la azilul de bătrâni din Moh­nesse (Germania), nimeni nu se simte inutil sau "bun de nimic". Calitatea vieţii bă­trâ­nilor s-a ameliorat simţitor, dovadă fiind can­titatea mică de medicamente consumate. Este lim­pede că toc­mai aceşti oameni în vârstă, ai căror ani de trăit sunt restrânşi la număr, profită din plin de pe urma contac­tului cu animalele.
Este foarte probabil ca pe viitor terapiile cu ani­male să cunoască o dezvoltare puternică, mai cu sea­mă dacă se demonstrează că ele aduc după sine o re­du­cere substanţială a consumului de medicamente. Sta­­­tis­ticienii americani au calculat deja: conform ra­poartelor existente, stăpânii de animale au mers - în medie - mai rar la doctor, au consumat medica­men­te mai puţine, iar numărul internărilor în spitale a fost mai redus. Rezultatul: o economie anuală situată între 400-800 milioane de dolari! Şi toate astea, ţinând în braţe un cocoş sau mângâind o pisică...