Doctorii din Arca lui Noe

Rodica Demian
- Ceea ce știința respinge, realitatea confirmă. Animalele pot să vindece boli în fața cărora medicii ridică din umeri neputincioși -

Efectele terapiei cu animale în vindecarea a numeroase afecțiuni - mai cu seamă la copii - sunt absolut uimitoare. Cea mai spec­taculoasă din­tre ele, folosită în cazul copiilor handicapați, este fără doar și poate cea care apelează la "ajutorul" delfi­nilor, aceste animale inteligente și jucăușe, a căror atin­gere ușoară și blândă este inegalabilă. Dar și câinii, pisicile, caii, păsările de curte sau cele exotice, purce­lu­șii, lamele etc. fac adevărate minuni. Atât cercetătorii, cât și practicienii sunt unanim de acord că animalul potrivit, fo­losit la momentul potrivit poa­te liniști spas­mele, poate stabiliza tensiunea arte­rială, poa­te alunga stările de­presive și poate pre­veni agre­siunile. Încet-încet, medicina alo­pa­tă este obligată să ac­cepte că aceste făpturi cu aripioare, blăniță sau pene nu sunt niște concurenți ai medici­lor, ci un sprijin real în ameliorarea sau vinde­carea bolilor.

Dragoste fără cuvinte

Joshua, un băiețel de 6 ani, stă pe marginea unui bazin și țipă cât îl țin puterile: "Nu știu". "Nu știu". Nu, nu poate și nu vrea să-i spună fe­meii aceleia străi­ne, îm­bră­cată în costum de baie, ce este obiectul ro­tund pe care i-l întinde. Pur și simplu nu poate să pro­nunțe cu­vântul "minge", iar de monstrul ce­nu­șiu care tocmai se-ndreaptă spre el îi e o frică îngrozitoare. În clipa ur­mătoare, antre­noa­rea i-o prezintă pe Jeannie, o femelă delfin care, la semnalul ei, se culcă pe-o parte, îl pri­vește șmecherește pe Joshua cu un singur ochi și-i face semne cu una din aripioare: "Vino-ncoace! Habar n-ai ce minunată e apa." Pentru o clipă, băie­țelul uită să mai zbiere și, curios, se lasă ademenit pen­tru prima oară în apa în­călzită. Femeia își bagă un braț pe sub el și-o prinde pe Jeannie de aripioara dorsală. Ședința în­ce­pe și, o dată cu ea, prietenia tainică dintre copil și ani­mal.
După opinia specialiștilor, delfinii sunt cei mai ui­mi­tori reprezentanți ai "terapiei cu animale", al cărei prin­cipiu de bază este pe cât de simplu, pe-atât de sen­za­țional: vie­tățile cu aripioare, blană sau pene îi pot aju­ta pe oameni să se vindece de boli sau să-și amelio­reze starea sănătății, chiar și acolo unde intervenția me­­dicilor și a științei este limitată. Cu toate acestea, în epoca medicinei compu­terizate și a terapiei gene­tice, cauza și modul în care acționează aceste pu­teri miste­ri­oase deținute de animale nu reprezintă, firește, o temă de cerce­tare. "Basme de adormit copiii." Chiar așa?

Terapeutul din apele oceanului

Joshua face parte dintr-un grup de 18 pacienți pro­ve­nind din 16 țări, care participă la o terapie cu delfini în Florida. Familiile lor își pun toate speranțele în del­finii Jeannie, Nickky, Alfonz, Spunky, Duke și Drea­mer. În cazul ideal, cu aju­torul lor, starea copiilor cu han­dicapuri grave se poate ameliora: se destind membrele spastice, reușesc să pronunțe primele cuvinte și să-și focalizeze atenția. Boala lui Joshua se numește dis­pra­xie: el nu-și poate transforma mișcările în acțiuni con­centrate și nu ros­tește cuvintele decât cu ma­re greu­tate. În general, lista han­di­c­apurilor prezente acolo este ca un catalog înfri­coșător, plin de enigme medicale: sindromul An­gelman, autism, epilepsie, spas­me, sin­dro­mul Williams, pareză cerebrală etc. Cei diag­nos­ticați astfel sunt băieți și fetițe pe care limba și mem­brele (inferioare și supe­ri­oare) nu vor să-i asculte și ale căror suflete par zăvorâte în propriul lor trup.
David Nathanson este neuropsiholog și folo­seș­te terapia cu delfini de peste 25 de ani. Cei pre­zenți la ședințe nu-și pot da seama ce se-ntâmplă, de pildă, atunci când del­finul Nickky o atinge, tan­dru, pe Lea-Pau­lina, o fe­tiță cu handicap men­tal, dar constată, fasci­nați, ceea ce urmează: pentru o clipă, privirea complet lipsită de viață a micuței de doar doi ani devine lim­pede și concentrată, ca și când delfinul ar fi reușit să-și cro­iască drum printre perdelele dense de ceață direct către un miez încă viu al eului acesteia.
Încă din antichitate, croni­ca­­rii au consemnat cu en­tu­ziasm legătura incredibil de in­timă dintre om și "fra­ții lui din mări și oceane". Scafandrii de pretu­tindeni relatează apro­pie­rea și chiar prietenia trainică cu del­fi­nii ce trăiesc în largul mă­rilor. Aceste mamifere marine inteli­gen­te îi fascinează prin dimen­siunea creierului și capa­citatea lor formidabilă de învă­țare.
"În fiecare zi, o mică mi­nu­ne" se intitulează cartea pu­bli­cată de Kirstin Kuhnert, în care autoa­rea germa­nă descrie - ab­so­lut emoționant - felul în care Timmy, băiețelul ei, aflat în co­mă mai mult de un an, își regă­seș­te zâmbetul și pofta de via­ță cu ajutorul delfinilor. Prin­tre "tera­peuții" din tagma animală, delfinii sunt - fără doar și poate - vedetele.

Doctorii patrupezi

Dar în țările în care numărul câinilor și al pisicilor este extrem de ridicat (în Elveția și Norvegia trăiesc circa 47 de milioane de pisici și 41 de milioane de câini), aceste animale nu se mai rezumă doar la sta­tu­tul lor de membri ai fa­miliei, ci sunt adevărate izvoare de sănătate, după cum demonstrează experimentele efectuate în ultimii ani.
Cercetătoarea Karen Allen din Buffalo (statul New York) a efectuat niște experimente interesante, în care și-a introdus subiecții într-o stare (artificială) de stres. I-a pus să rezolve probleme grele de matema­tică sau să-și țină mâinile câteva mi­nute în apă rece ca gheața. Urmările generale: puls accelerat și tensiune arterială mai ridicată. La stăpânii de câini și pisici, efectele negative s-au dovedit a fi însă mult mai reduse, iar în cazul pre­zenței la test a ani­ma­lului însuși, semnalele de stres au dispărut.
Următorul studiu a fost efectuat pe 48 de agenți de bursă din New York, care erau hipertensivi și luau me­dicamente hipotensoare. Toți erau singuri, nefu­mă­tori, nu mai aveau animale de casă de cel puțin cinci ani, dar erau dispuși să adopte unul pe parcursul expe­ri­mentului. Jumătate dintre ei (aleși la întâmplare) au devenit deci stăpâni de câini sau pisici. După șase luni, le-a fost testată starea de stres. Rezultatul: func­țiile organismului stăpânilor de animale deveniseră mult mai stabile. Practic, se puteau considera vindecați.
Cauza pentru care animalele produc vindecări a dat loc la foarte multe speculații. Psihologii consideră primordial faptul că animalele de casă nu-i clasifică pe oameni - tovarășii lor de viață - în categorii ca: fru­moși, urâți, albi, negri, celebri, handicapați, bogați, con­sa­crați etc. Cei ce stabilesc o relație cu ele se simt ac­cep­tați ca persoane "întregi". Odată legătura "înno­dată", oamenii trebuie, la rândul lor, să accepte comu­ni­carea proprie tagmei animale prin semnale directe și uni­voce: contactul fizic și lim­ba­jul corporal conduc la o comunicare mai profundă decât reușesc s-o facă cuvintele.
Un studiu recent, realizat de cercetătorii elvețieni de la Universitatea din Basel, redă conversa­țiile cu cinci femei văduve. Toate, fără excepție, au po­vestit cum le-au ajutat câinii să suporte mai ușor dis­pariția so­ților lor: toți patrupezii au dovedit că au cali­tăți pe care te-aștepți să le găsești doar la o prie­tenie ome­neas­­că. Le-au ascultat cu răbdare, au acceptat mân­gâ­ie­rile și tristețea lor, le-au împărtășit durerea până la capăt.
Dar câinii sunt capabili nu numai să consoleze, ci și să creeze contactul între oameni. Într-un experiment amuzant, cercetătorul american Edward O. Wilson a observat contactele stabilite de un bărbat însoțit de un câine, cu altul fără câine, aflați vreme de o jumătate de oră în același loc public. Și ca să vadă cât este de in­flu­ențată atracția socială de elemen­tele exterioare, băr­bații au apărut când îmbrăcați ele­gant, când în haine ponosite. Contactul însemna orice in­terac­țiune, de la datul din cap și zâmbit până la con­versație. Este foarte clar cine a fost "liantul" comu­nicării. Bărbatul singur a avut în medie 27 de contacte - îmbră­cat zdren­țăros, și 30 - îmbrăcat elegant. Omul cu câi­ne­le, în schimb, a atins o adevărată cifră record: îmbrăcat îngrijit a avut 350 de contacte, iar neîngrijit - 224. Exis­tă însă și întâmplări care dau de gândit. Un exem­plu s-a petrecut în San Francisco, unde un băiat a intrat în comă după o operație pe cord și s-a trezit exact în momentul când i-au pus pe pat cobaiul pe care-l iubea și pe care-l bo­te­zase "Albă ca Zăpada". Coin­ci­dență? Miracol?
Un indiciu hotărâtor că animalele participă efectiv la însănătoșirea oamenilor datează de prin anii '80 și a fost descoperit nu de me­dici, ci de un sociolog. Erica Friedmann a cercetat atunci factorii care contribuie la supraviețuirea per­soa­nelor cu infarct miocardic. Spre stupefacția ei, rezul­ta­tele arătau că animalele de casă au o influență po­zitivă semnificativă asupra șanselor de vin­decare. Ideea că res­ponsabilă ar fi mișcarea su­pli­men­tară făcută în timpul plimbărilor cu câinele nu s-a confirmat. Căci peștii, pisicile și păsările s-au do­vedit și ele la fel de utile!
Faptul că asemenea concluzii nu atrag după ele studii mai largi și mai profunde demonstrează exis­tența unei "pete albe" în cercetarea medicală contem­po­rană, în care animalele sunt, ce-i drept, pre­zente, dar, din păcate, doar pentru a fi chinuite ca "material" în experimentele de laborator. Faptul că un biet cobai ar putea rezolva situații în care medicina eșuează este o jignire pentru onoarea profesională a medicilor.

Rețete cu cocoși și capre

Billy și Mark, doi adolescenți de 15 și 16 ani, nu par a fi niște mari iubitori de animale. Primului, un negru supraponderal, "vaca îi este la fel de străină ca gorila", iar cel de-al doilea, un latino-american cu gură mare și cu pasul săltat, tipic copiilor din ghetouri, declară că la început "a urât ferma și animalele care trăiesc aici". Dar asta se-ntâmpla în urmă cu câțiva ani. Între timp, Billy este entu­ziasmat de tot ce vede, de tot ce latră sau behăie. Iar Mark este un exemplu pentru toți băieții din inter­nat, ale că­ror accese de furie sau tris­tețe i-au de­venit familiare. De curând, la ferma-internat a sosit un tânăr "hi­per", adică violent și cu ieșiri de care se tem cu toții. Mark îl duce la capre. "Nu-i plă­ceau caprele până-n clipa când una dintre ele i-a lins mâna." "Green Chim­neys", ferma cu hornu­rile vop­site în verde, se află la vreo 60 de mile la nord de New York, în Put­nam County, o regiune împânzită de păduri și de lacuri. Că­minul-internat adăpos­tește 102 tineri, un personal nu­­me­ros și în total 300 de animale mai mult sau mai puțin exotice, prin­tre care lama Angel, iguana Hitchy etc. etc. Și, fi­rește, Ruffles și King Arthur, cele două bufnițe care parti­ci­pă la orele de curs, trăgând cu coada ochiu­lui, peste umă­rul băieților, la caietele de matematică.
"Green Chimneys" este o com­bi­nație între Gră­dina Paradisului și o închisoare fără ziduri. În afara câtorva elevi originari din zonă, nici unul nu a venit de bună­voie, ei fiind internați aici de Serviciul de ajutor social din New York. Condițiile de acces: maltra­tați, violați, agresivi, decăzuți, criminali, potențiali si­nu­cigași. Iar doctorii sunt animalele. Puii de găină, vițelușii, iezii sau purceii jucăuși au un șarm înnăscut și nu poți rezista să nu pui mâna pe ei. Mân­gâierea lor, impulsul de a le atinge blănița sau de a le ne­tezi pe­nele, în gene­ral de a ocroti o ființă neajutorată, repre­zintă cheia autovindecării. Când e cuprins de fu­rie, Donnell ar fi în stare să lovească pe cineva cu o scân­dură în cap. Și totuși, acceptă să țină în brațe un cocoș cântărind 5-6 kg. Pe fața lui Donnell apare o străful­gerare por­nită din suflet. Crisparea și neîncrederea dispar, iar pe bu­zele lui se ivește un zâmbet scurt, ușor sceptic, în timp ce cocoșul își caută culcușul în brațele lui și apoi se liniștește. O clipă mai târziu, obrazul de adolescent se lipește de tru­pul aces­tuia, iar Donnell îl alintă cu vo­ce joasă, dus pe gânduri, visător, trans­figurat. Mân­­gâind și hrănind animalele, proble­mele sufletești se deapănă mai ușor decât în timpul unor ședințe la cabinet. Cazurile întâl­nite aici sunt foarte va­riate. Un băiețel de 12 ani a pri­mit o scri­soare prin care este anunțat că tatăl lui, de­pen­dent de droguri, este dis­pus să-l dea spre adopție unei alte fa­milii, un altul și-a vizitat mama aflată la o cură de dezintoxicare și aceasta a încer­cat din nou să-i sus­tragă cei câțiva dolari câș­tigați de el din căratul pa­chetelor. Sau alții care, venind acasă, nu-și mai găsesc tatăl, aflat din nou în arest, pentru o nouă infracțiune. În ase­menea situații, co­piii au nevoie de alt ajutor decât cel pe care li-l pot acorda niște oameni ma­turi, complet străini. De cine să te lipești când propria ta lume se sfarmă în bucăți?
Multe dintre bio­grafiile animalelor seamănă cu cele ale copiilor. Sunt vietăți respinse, izgonite, martiri fără voie. Foștii stăpâni ai lui Hitchy - iguana - au cum­pă­rat-o când era mică și drăgă­lașă; când a crescut, nu li s-a mai părut potrivită cu aparta­mentul și cu planu­rile lor de viitor. Mr. Postman, vulturul cu guler alb, care și-a pierdut o aripă, este victima poluă­rii, iar noul ve­nit, ber­becul Franklin, a scăpat în timp ce era trans­por­tat spre abator.
Scopul internatului este ca, după o perioadă, foștii copii cu probleme să fie lăsați să se-ntoarcă la casele lor. Pentru vindecarea "cicatricelor" celor mai rebele este nevoie, în medie, de doi ani de școlarizare. Ado­les­cenții de la "Green Chimneys" învață că pornirile vio­len­te pot fi ținute în frâu și că pot avea și ei senti­mente de com­pasiune.

Azilul cu papagali

Elisabeth Hunder consideră normal ca la vârsta ei (77 de ani) să se scoale în fiecare dimineață la ora 5 și să hrănească maimuțele și papagalii din curtea azilului de bătrâni în care locuiește. "Sunt «mâncată» de reu­ma­tism și gută. Trebuie să umblu." A suferit o operație la vezica biliară și o mai chinuie și meniscul de la unul din ge­nunchi. Cu toate astea, la ora 9, ea începe cea de-a doua tură, cărând după ea un sac plin cu rume­guș, pentru că animalele tre­buie să trăiască în curățenie. Cu mulți ani în urmă, aici, la Mohnesse (Westfalia), fu­sese o mică gospodărie țărănească, care s-a transfor­mat, între timp, într-un azil de bătrâni cu 52 de locatari, cărora li se adaugă, în funcție de sezon, vreo 300-500 de animale, de la gu­guștiuci și până la cai. Personal special nu există, astfel că bătrânii aflați încă în putere se ocupă ei înșiși de curățarea grajdurilor și a coliviilor. "E o plăcere", spun ei. "Ani­ma­lele sunt recunoscătoare." Faptul că azi­lul par­ticular condus de familia Müller a devenit o insti­tuție-model se datorează, pur și simplu, în­tâm­plă­rii. Într-o zi, s-a aciuat aici un papagal. Vă­zând bucu­ria bătrânilor, directoarea a mai cumpărat unul, apoi i-a îndemnat pe locatari să-și aducă cu ei câinii și pisi­cile de acasă, astfel că, încet-încet, s-a dez­voltat, în pa­ralel, un alt azil: pentru ani­malele nevândute în maga­zinele spe­cia­li­za­te, pentru veteranii grădinilor zoolo­gice, pentru câi­nii și pisicile vic­time ale divor­țurilor sau schim­bă­rilor de domiciliu.
Aici, la azilul de bătrâni din Moh­nesse (Germania), nimeni nu se simte inutil sau "bun de nimic". Calitatea vieții bă­trâ­nilor s-a ameliorat simțitor, dovadă fiind can­titatea mică de medicamente consumate. Este lim­pede că toc­mai acești oameni în vârstă, ai căror ani de trăit sunt restrânși la număr, profită din plin de pe urma contac­tului cu animalele.
Este foarte probabil ca pe viitor terapiile cu ani­male să cunoască o dezvoltare puternică, mai cu sea­mă dacă se demonstrează că ele aduc după sine o re­du­cere substanțială a consumului de medicamente. Sta­­­tis­ticienii americani au calculat deja: conform ra­poartelor existente, stăpânii de animale au mers - în medie - mai rar la doctor, au consumat medica­men­te mai puține, iar numărul internărilor în spitale a fost mai redus. Rezultatul: o economie anuală situată între 400-800 milioane de dolari! Și toate astea, ținând în brațe un cocoș sau mângâind o pisică...