DAN BORDEIANU - "Uneori, e bine să o iei de la zero"

Sindromul "cal mort"

- Te numeri şi tu printre actorii care după ce şi-au câştigat gloria în tele­no­vele, le-au abandonat, cu un aer cumva jenat. De ce?

- La mine nu a fost vorba de jenă. Imediat după ce am renunţat la telenovele, am vrut să fac o afirmaţie, dar, cum atunci nu am găsit contextul potrivit, aş vrea să o fac acum, chiar dacă au trecut nişte ani de atunci. La vremea debutului meu în actoria de seriale tv târ­gul Bucureştilor nu încă­pea de atâta indignare: "Vai de mine, dar cum să te cobori să joci în aşa ceva?". Apoi, vă­zân­du-se că în pro­ducţiile respective era vor­ba de succes, de recu­noaştere publică, dar şi de nişte bă­nuţi consistenţi, perspectiva s-a schimbat şi, în ur­ma mea (cronologic vorbind), în telenovele au în­ceput să fie implicaţi tot mai mulţi dintre marii noştri actori. Luând în considerare această stare de fapt, am vrut să spun, cu toată modestia şi fără pic de sarcasm: "Dacă ei calcă pe urmele mele în teleno­vele, voi încerca să calc şi eu pe urmele lor în teatru". Ceea ce am şi făcut. Re­ve­nind însă: eu am abandonat munca în seriale fiindcă n-am mai suportat să filmez 14-17 ore pe zi, la foc continuu. În orice producţie există şi zile când, din pricina unor diverse necesităţi, ţi se cere să lucrezi "peste program". E ceva absolut de înţeles. Dar, în momentul în care excepţia se trans­formă în regulă, nu e vorba doar de lipsă de respect, de un tratament sclavagist, e vorba de imposibili­ta­tea fizică a actorului de a mai per­forma, de a-şi mai face pro­fesia just. Greşeala mea a fost că nu am spus "Nu" de la început. Apoi, când am simţit că mă epuizez fizic şi am zis, finalmente, "Nu", mi s-a administrat o păl­muţă la un po­po­neţ metaforic, ca unui copil ne­ascultător, şi mi s-a re­proşat: "Ţi s-a urcat la cap!". Asta, în loc să se înţeleagă că, având la dispoziţie doar 3-4 ore de somn pe noapte, du­pă o vreme, nu mai poţi nici să-ţi înveţi textul, nici să-i pătrunzi nuan­ţele, nu mai poţi nici să-ţi in­terpretezi personajul, ci poţi doar să tragi de tine ca de un cal mort, ca să apari în cadru, livrând un su­rogat de interpretare. Pe de o par­te, m-a în­furiat tratamentul la care am fost supus, pe de altă parte şi cel mai important, nu am dorit să mă com­pro­mit profesional, nu am acceptat ca, pentru un să­culeţ cu arginţi, să-mi trădez profesia, să-mi ridi­cu­lizez breasla şi să dezamăgesc publicul. În plus, vo­iam şi con­sideram că aveam capacitatea să fac mai mult din punct de vedere actoricesc. Şi am avut cu­rajul să îmbrăţişez exclusiv teatrul - căci eu am con­tinuat să joc, pe scenă, şi în cei trei ani cât am făcut seriale, dar nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Aşa se face că am deschis singur uşa coliviei de aur şi mi-am luat zborul...

Păcală nu se pune cu Hamlet

- Din toţi aceşti trei ani poleiţi cu alamă şi nu cu aur, cum se credea, ţi-a rămas şi vreo amintire plă­cută?

- Indubitabil! A existat şi un aspect pozitiv: faptul că am învăţat ce înseamnă producţia de te­leviziune, care e diferită de producţia de film. De pildă, ajun­sesem să ştiu la ce încadratură sunt, fără să mă mai uit la cameră, ajunsesem să "simt" camera şi-mi ajus­tam mişcarea instinctiv - pen­­tru că, în funcţie de în­cadratură, actorul tre­­­buie să se mişte mai mult sau mai puţin. As­ta îţi creează o dezinvoltură care te aju­tă şi ulte­rior în mul­te alte zone.

- Din pricina lungimii serialelor, publicul tinde să identifice actorii cu per­sonajele pe care le joacă. Nu poţi fi o sută de episoade Păcală şi pe urmă să aspiri la Hamlet. Din motivul acesta, re­gizorii de film şi teatru se cam feresc de actorii de seriale. Te-ai gândit şi la acest aspect?

- Da, m-am gândit la aspectul ăsta, din prima zi! Şi, într-adevăr, o anume perioadă, de ce m-am temut n-am scăpat. Adică, primul personaj de serial pe care l-am interpretat a avut un succes uriaş. De unde pornisem ca personaj secundar, la finalul proiectului ajunsesem personaj principal! Iar lumea mă striga pe stradă cu numele personajului! Era groaznic! Îmi venea să le spun tuturor: "Pe mine nu mă cheamă aşa. Eu sunt Dan Bordeianu." Dar la un moment dat, cam pe la jumătatea celui de-al doilea serial, spre uimirea şi satisfacţia mea, am început să devin Dan Bor­de­ianu, am început să fiu strigat pe stradă Dan, nu An­drei sau Victor. Asta a fost marea mea victorie: că mi-am interpretat rolurile foarte bine, dovadă suc­cesul de care se bucurau, dar că am izbutit, tocmai prin ridicarea ştachetei profesionale, să-i fac pe oa­meni să înţeleagă că în spatele acelor personaje sunt eu, actorul Dan Bordeianu! Iar izbânda asta m-a des­cotorosit, şi în ochii regizorilor, de "tinicheaua atâr­nată de coadă". Singura "tinichea" cu care a trebuit să mă lupt şi ulterior a fost aceea a supraexpunerii. Pe de o parte, ea a fost inevitabilă, pe de altă parte, reti­cen­ţele unora sau altora mi s-au părut absolut justificate.

Iubiri băltite

- Eşti printre actorii foarte discreţi cu viaţa lor personală. Cu atât mai mult mă simt îndemnată să te întreb ce rol joacă iubirea în viaţa ta şi dacă eşti pregătit, în cazul când s-ar ivi un eşec, să treci peste el?

- O să-ţi răspund pornind de la finalul întrebării. Din experienţa relaţiilor mele încheiate, dar luând în considerare şi măr­turisirile unor prieteni sau cu­nos­cuţi, am constatat că mulţi bărbaţi încep acest pro­ces de "extragere" dintr-o poveste de dra­goste cu o doză zdravănă de laşitate. În sensul că, deşi simţim că relaţia respectivă nu mai merge, deşi ne dăm seama că ea nu mai are niciun viitor, că nu mai poate fi reparată, nu avem curajul să spunem franc: "Nu e nici vina ta, nici vina mea. Pur şi simplu, noi doi, în variantă de cuplu, nu ne (mai) potrivim. Aşa că hai să ne despărţim, civilizat şi amical, ca să putem să păstrăm intact ce a fost frumos între noi şi să ne că­utăm norocul în altă parte". Nu, nouă ne e teamă şi lene să facem asta şi preferăm ca, o vreme, să băltim. Ceea ce nu e bine nici pen­tru noi, nici pentru femeia alături de care suntem. Pentru că, acel sentiment de nemulţumire ne face ţâfnoşi, ne face să ne sară capsa şi când trebuie, şi când nu trebuie, ne determină să alegem gesturi ne­po­trivite, care rănesc emoţional şi la care, în mod normal, nu am re­curge. Pe scurt, ne chinuim şi noi, ne chi­nuim şi partenera. După producerea rupturii, însă, spre deo­sebire de fe­mei, noi, bărbaţii, avem un pic mai multă uşurinţă în a accepta şi a îmbrăţişa acea libertate re­dobândită, dar şi tot ceea ce implică luarea de la capăt a procesului de căutare a unei partenere - un proces care, pen­tru toată lumea, femei sau bărbaţi, poate să fie enervant, stresant, înfricoşător, ba chiar poate să ajungă să fie dureros. Pe mine, ceea ce m-a ajutat, în viaţă, în general, nu doar din punct de vedere senti­mental, a fost faptul că am realizat că, uneori, e bine s-o iei de la zero. Eu am fost nevoit s-o iau de la zero de mai multe ori şi, de fiecare dată, mi-am dat seama că etapa aceea a fost nu doar ne­cesară, dar şi bene­fică. Fireşte, nu pretind că ar fi uşor, comod sau plă­cut. Din contră! Însă aşa ai şansa să evoluezi - fie că ne referim la suflet sau la profe­sie. Durerile sau eşecu­rile sau ratările trecute trebuie să fie exact aşa, adică trecute, trebuie să ne servească doar ca lecţii, ca să nu ne mai repetăm greşelile. Ele fac parte, ală­turi de succesele de orice natură, din persoanele care am devenit. Ele ne-au alcătuit pe noi, cei din prezent, iar ceea ce trebuie să pricepem este că, în esenţă, acel "ceva" din urmă n-a fost să fie şi că norocul nostru se găseşte în altă parte. Şi că depinde şi de noi să ne găsim acest noroc. Căci dacă adăstăm într-o situaţie nepotrivită, putem să pierdem trenul care ne era destinat. Dacă refuzăm să ne desprindem dintr-o relaţie doar pentru că ne e lene sau/şi doar pentru că ne e teamă de necunoscut, e posibil să ratăm întâl­nirea aceea mare şi profundă şi deplină, întâlnirea cu - în cazul meu - mama copiilor noştri. Pentru mine e foarte important acest concept: mama copiilor mei.

Ardelenii nu dau rasol

- Familia Bordeianu provine din Mărginimea Sibiului. Crezi că zestrea aceasta ardelenească ţi-a dăruit ceva, şi-a pus cumva amprenta asupra firii tale, ţi-a dat poate un spirit mai liber, mai "pas­to­ral", o anume dârzenie sau acea disciplină a lucru­lui care e musai să fie bine făcut?

- De fapt, mama este cea care provine din Măr­gi­nimea Sibiului. Tata îşi avea rădăcinile în zona Fă­gă­raşului. Am aflat, din jurnalul bunicului meu patern, că pe stră-stră-străbunicul îl chema Irimia Bordeianu şi era din comuna Holbav, judeţul Braşov. Deci, da, ai dreptate, am o zestre ardelenească solidă. Şi da, ai intuit corect, ceea ce cred că mi-a fost transmis pe fi­lieră ardelenească este această dorinţă de a face lu­crurile bine, de a nu da rasol. Urăsc când aud acel trist şi lamentabil "Las' că merge şi-aşa!". Mă feresc de el cât pot. Dincolo de acest aspect, însă, legătura mea cu Ardealul e mai presus de cuvinte. Deşi sunt născut şi crescut în Bucureşti, în secunda în care trec munţii, mă inundă un sentiment incredibil de acasă. E extraordinar! De la firul de iarbă, la co­pa­cul de pe mar­ginea drumului, la casele din satele cui­bărite prin­tre văi sau creste şi la chipurile oa­menilor, totul îmi şopteşte "Eşti acasă". Ce alt dar mai preţios aş fi putut să primesc decât această stare de acasă? Alţii o caută o viaţă întreagă şi tot n-o găsesc! Sunt incre­di­bil de recunoscător...

- Şi de mândru?

- Ooo, da! Nu ştiu dacă am dreptul, într-adevăr, fiind născut, după cum îţi spuneam, în Bucureşti, dar mă laud din belşug cu originea mea arde­lenească. Deseori, în loc de la revedere, eu spun "servus", şi când sunt întrebat "Eşti ar­delean? De unde?", imediat sar: "Aaa, păi, să-ţi poves­tesc..." (râde)

- Mai mergi "acasă", mai ai rude în Ardeal?

- Merg cât pot de des, dar mai rar decât aş vrea. În schimb, ţin o legătură destul de strânsă, prin te­le­fon, cu "cla­nul". Glumind puţin, aş zice că, mergând la Sibiu, preţ de o lună, aş putea să înnoptez în fiecare zi la câte o altă fa­milie, într-atât de bogat îmi e nea­mul. (râde)

- Se apropie primăvara, Dane. Cu ce sentimente o aş­tepţi?

- Eu stau la casă şi am o curte mare, cu mulţi copaci, cu multe flori şi cu o grădină de legume. Aşa că primăvara e un anotimp pe care îl aştept cu sufletul la gură: pe de-o parte, purced la lucru în grădina de legume (produc necesarul legumicol al întregii fa­milii), pe de altă parte, în fiecare dimineaţă urmăresc febril fiecare boboc de floare, ca să-l văd cum creşte, pân­desc izbucnirea fiecărei frunzuliţe... Ştiu că sună poate ciudat sau afectat, dar asta e una din ancorele mele: îmi studiez grădina, urmăresc întreaga paletă de culori care călătoreşte pe cristalul cerului, în diver­sele momente ale zilei, îmi plimb câinii şi mă joc cu ei, stau de vorbă cu diverşi oameni şi sunt chiar atent la ceea ce-mi spun... Toate astea mă feresc de "ur­ca­tul la cap", de care vorbeam mai devreme, sau de un alt mare pericol din viaţa actorilor - acela de a "juca" şi în existenţa de dincolo de scenă. Desigur, fiecare dintre noi, actori sau nu, jucăm nişte "sce­nete", mai scurte sau mai lungi, în viaţa de zi cu zi, dar ca actor, când ajungi să uiţi că dincolo de perso­naje există cineva şi că acel cineva eşti tu, e grav. Pe mine, privitul împrejur mă ancorează în mine. Şi tot pri­mă­vara îmi fac şi bilanţul acela pe care multe per­soa­ne şi-l alcătuiesc de Revelion: ce-am făcut în ano­timpurile trecute şi ce-aş vrea să fac sau ce aş­tept în anotim­purile care vor veni.

- Şi cum arată bilanţul tău?

- Anul trecut am filmat trei scurtmetraje, proiecte independente. Toate sunt acum în faza de post-pro­ducţie şi abia aştept ca ele să apară şi să văd ce destin vor avea. Iar în teatru, sunt implicat în cinci spec­tacole, pe care îmi doresc să le continui şi să le cresc. E vorba de "Un pic prea intim", care a deschis sta­giunea 2013-2014 a Teatrului Nottara, al cărui an­gajat sunt de mulţi-mulţi ani. Acesta e un spec­tacol în regia lui Cristian Juncu şi-n care joc alături de Andi Vas­luianu, Ca­trinel Dumitrescu, Cristina Florea, Di­ana Ro­man şi Irina Velcescu. Apoi ur­mează, tot la "Notta­ra", deşi nu în or­dine cronologică, "O noapte fur­tu­noasă", în regia lui Alexandru Mâzgă­reanu, în ca­re-l joc pe Chiriac, un rol pe care-l ador, şi "Ani­ver­sarea", în regia lui Vlad Massaci, în care sunt Michael, un rol foarte solicitant, pentru care trec de la agonie la extaz şi încă şi mai departe, dar pe care îl iubesc profund. Spectacolul acesta l-am jucat, cu un succes neaşteptat, timp de vreo zece zile, şi la Lon­­­dra, la reputatul Barbican Centre. Fuseserăm aver­­­­tizaţi că publicul londonez este foarte sever şi deci zgârcit cu aplauzele, la noi, însă, în fiecare seară nu doar că aveam aplauze de câte cincisprezece mi­nute, dar vedeam în sală mulţi spectatori care plân­geau de să le sară cămeşa! După care, ca să-mi închei lista cu spectacole, mai joc, la "Nottara", şi în "Uzina de plăceri", în regialui Alexandru Berceanu, alături de Crenguţa Hariton şi Virgil Ogăşanu, dar şi în "In­terviu", un proiect independent, care în Bucureşti es­te găzduit de "Nottara", iar în ţară, când mergem în tur­­neu, în diverse spaţii mai mult sau mai puţin con­venţionale. Şi, nu în ultimul rând, la capitolul "ce-aş vrea să fac", vreau să reinventez vechile şi celebrele seri de poezie: vor fi un soi de "seri de poezie re­loaded". Sunt curios cum vor reacţiona oamenii care, mergând într-un club, în loc de muzică, vor as­cul­ta, vreme de o oră - o oră şi jumătate, versuri. Pri­ma ie­şire în public vreau să o fac cu poezii de Ion Mi­nu­lescu şi Emil Brumaru. Mi se pare o alăturare in­­ci­tan­tă!