DAN BORDEIANU - "Uneori, e bine să o iei de la zero"

Sindromul "cal mort"

- Te numeri și tu printre actorii care după ce și-au câștigat gloria în tele­no­vele, le-au abandonat, cu un aer cumva jenat. De ce?

- La mine nu a fost vorba de jenă. Imediat după ce am renunțat la telenovele, am vrut să fac o afirmație, dar, cum atunci nu am găsit contextul potrivit, aș vrea să o fac acum, chiar dacă au trecut niște ani de atunci. La vremea debutului meu în actoria de seriale tv târ­gul Bucureștilor nu încă­pea de atâta indignare: "Vai de mine, dar cum să te cobori să joci în așa ceva?". Apoi, vă­zân­du-se că în pro­ducțiile respective era vor­ba de succes, de recu­noaștere publică, dar și de niște bă­nuți consistenți, perspectiva s-a schimbat și, în ur­ma mea (cronologic vorbind), în telenovele au în­ceput să fie implicați tot mai mulți dintre marii noștri actori. Luând în considerare această stare de fapt, am vrut să spun, cu toată modestia și fără pic de sarcasm: "Dacă ei calcă pe urmele mele în teleno­vele, voi încerca să calc și eu pe urmele lor în teatru". Ceea ce am și făcut. Re­ve­nind însă: eu am abandonat munca în seriale fiindcă n-am mai suportat să filmez 14-17 ore pe zi, la foc continuu. În orice producție există și zile când, din pricina unor diverse necesități, ți se cere să lucrezi "peste program". E ceva absolut de înțeles. Dar, în momentul în care excepția se trans­formă în regulă, nu e vorba doar de lipsă de respect, de un tratament sclavagist, e vorba de imposibili­ta­tea fizică a actorului de a mai per­forma, de a-și mai face pro­fesia just. Greșeala mea a fost că nu am spus "Nu" de la început. Apoi, când am simțit că mă epuizez fizic și am zis, finalmente, "Nu", mi s-a administrat o păl­muță la un po­po­neț metaforic, ca unui copil ne­ascultător, și mi s-a re­proșat: "Ți s-a urcat la cap!". Asta, în loc să se înțeleagă că, având la dispoziție doar 3-4 ore de somn pe noapte, du­pă o vreme, nu mai poți nici să-ți înveți textul, nici să-i pătrunzi nuan­țele, nu mai poți nici să-ți in­terpretezi personajul, ci poți doar să tragi de tine ca de un cal mort, ca să apari în cadru, livrând un su­rogat de interpretare. Pe de o par­te, m-a în­furiat tratamentul la care am fost supus, pe de altă parte și cel mai important, nu am dorit să mă com­pro­mit profesional, nu am acceptat ca, pentru un să­culeț cu arginți, să-mi trădez profesia, să-mi ridi­cu­lizez breasla și să dezamăgesc publicul. În plus, vo­iam și con­sideram că aveam capacitatea să fac mai mult din punct de vedere actoricesc. Și am avut cu­rajul să îmbrățișez exclusiv teatrul - căci eu am con­tinuat să joc, pe scenă, și în cei trei ani cât am făcut seriale, dar nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Așa se face că am deschis singur ușa coliviei de aur și mi-am luat zborul...

Păcală nu se pune cu Hamlet

- Din toți acești trei ani poleiți cu alamă și nu cu aur, cum se credea, ți-a rămas și vreo amintire plă­cută?

- Indubitabil! A existat și un aspect pozitiv: faptul că am învățat ce înseamnă producția de te­leviziune, care e diferită de producția de film. De pildă, ajun­sesem să știu la ce încadratură sunt, fără să mă mai uit la cameră, ajunsesem să "simt" camera și-mi ajus­tam mișcarea instinctiv - pen­­tru că, în funcție de în­cadratură, actorul tre­­­buie să se miște mai mult sau mai puțin. As­ta îți creează o dezinvoltură care te aju­tă și ulte­rior în mul­te alte zone.

- Din pricina lungimii serialelor, publicul tinde să identifice actorii cu per­sonajele pe care le joacă. Nu poți fi o sută de episoade Păcală și pe urmă să aspiri la Hamlet. Din motivul acesta, re­gizorii de film și teatru se cam feresc de actorii de seriale. Te-ai gândit și la acest aspect?

- Da, m-am gândit la aspectul ăsta, din prima zi! Și, într-adevăr, o anume perioadă, de ce m-am temut n-am scăpat. Adică, primul personaj de serial pe care l-am interpretat a avut un succes uriaș. De unde pornisem ca personaj secundar, la finalul proiectului ajunsesem personaj principal! Iar lumea mă striga pe stradă cu numele personajului! Era groaznic! Îmi venea să le spun tuturor: "Pe mine nu mă cheamă așa. Eu sunt Dan Bordeianu." Dar la un moment dat, cam pe la jumătatea celui de-al doilea serial, spre uimirea și satisfacția mea, am început să devin Dan Bor­de­ianu, am început să fiu strigat pe stradă Dan, nu An­drei sau Victor. Asta a fost marea mea victorie: că mi-am interpretat rolurile foarte bine, dovadă suc­cesul de care se bucurau, dar că am izbutit, tocmai prin ridicarea ștachetei profesionale, să-i fac pe oa­meni să înțeleagă că în spatele acelor personaje sunt eu, actorul Dan Bordeianu! Iar izbânda asta m-a des­cotorosit, și în ochii regizorilor, de "tinicheaua atâr­nată de coadă". Singura "tinichea" cu care a trebuit să mă lupt și ulterior a fost aceea a supraexpunerii. Pe de o parte, ea a fost inevitabilă, pe de altă parte, reti­cen­țele unora sau altora mi s-au părut absolut justificate.

Iubiri băltite

- Ești printre actorii foarte discreți cu viața lor personală. Cu atât mai mult mă simt îndemnată să te întreb ce rol joacă iubirea în viața ta și dacă ești pregătit, în cazul când s-ar ivi un eșec, să treci peste el?

- O să-ți răspund pornind de la finalul întrebării. Din experiența relațiilor mele încheiate, dar luând în considerare și măr­turisirile unor prieteni sau cu­nos­cuți, am constatat că mulți bărbați încep acest pro­ces de "extragere" dintr-o poveste de dra­goste cu o doză zdravănă de lașitate. În sensul că, deși simțim că relația respectivă nu mai merge, deși ne dăm seama că ea nu mai are niciun viitor, că nu mai poate fi reparată, nu avem curajul să spunem franc: "Nu e nici vina ta, nici vina mea. Pur și simplu, noi doi, în variantă de cuplu, nu ne (mai) potrivim. Așa că hai să ne despărțim, civilizat și amical, ca să putem să păstrăm intact ce a fost frumos între noi și să ne că­utăm norocul în altă parte". Nu, nouă ne e teamă și lene să facem asta și preferăm ca, o vreme, să băltim. Ceea ce nu e bine nici pen­tru noi, nici pentru femeia alături de care suntem. Pentru că, acel sentiment de nemulțumire ne face țâfnoși, ne face să ne sară capsa și când trebuie, și când nu trebuie, ne determină să alegem gesturi ne­po­trivite, care rănesc emoțional și la care, în mod normal, nu am re­curge. Pe scurt, ne chinuim și noi, ne chi­nuim și partenera. După producerea rupturii, însă, spre deo­sebire de fe­mei, noi, bărbații, avem un pic mai multă ușurință în a accepta și a îmbrățișa acea libertate re­dobândită, dar și tot ceea ce implică luarea de la capăt a procesului de căutare a unei partenere - un proces care, pen­tru toată lumea, femei sau bărbați, poate să fie enervant, stresant, înfricoșător, ba chiar poate să ajungă să fie dureros. Pe mine, ceea ce m-a ajutat, în viață, în general, nu doar din punct de vedere senti­mental, a fost faptul că am realizat că, uneori, e bine s-o iei de la zero. Eu am fost nevoit s-o iau de la zero de mai multe ori și, de fiecare dată, mi-am dat seama că etapa aceea a fost nu doar ne­cesară, dar și bene­fică. Firește, nu pretind că ar fi ușor, comod sau plă­cut. Din contră! Însă așa ai șansa să evoluezi - fie că ne referim la suflet sau la profe­sie. Durerile sau eșecu­rile sau ratările trecute trebuie să fie exact așa, adică trecute, trebuie să ne servească doar ca lecții, ca să nu ne mai repetăm greșelile. Ele fac parte, ală­turi de succesele de orice natură, din persoanele care am devenit. Ele ne-au alcătuit pe noi, cei din prezent, iar ceea ce trebuie să pricepem este că, în esență, acel "ceva" din urmă n-a fost să fie și că norocul nostru se găsește în altă parte. Și că depinde și de noi să ne găsim acest noroc. Căci dacă adăstăm într-o situație nepotrivită, putem să pierdem trenul care ne era destinat. Dacă refuzăm să ne desprindem dintr-o relație doar pentru că ne e lene sau/și doar pentru că ne e teamă de necunoscut, e posibil să ratăm întâl­nirea aceea mare și profundă și deplină, întâlnirea cu - în cazul meu - mama copiilor noștri. Pentru mine e foarte important acest concept: mama copiilor mei.

Ardelenii nu dau rasol

- Familia Bordeianu provine din Mărginimea Sibiului. Crezi că zestrea aceasta ardelenească ți-a dăruit ceva, și-a pus cumva amprenta asupra firii tale, ți-a dat poate un spirit mai liber, mai "pas­to­ral", o anume dârzenie sau acea disciplină a lucru­lui care e musai să fie bine făcut?

- De fapt, mama este cea care provine din Măr­gi­nimea Sibiului. Tata își avea rădăcinile în zona Fă­gă­rașului. Am aflat, din jurnalul bunicului meu patern, că pe stră-stră-străbunicul îl chema Irimia Bordeianu și era din comuna Holbav, județul Brașov. Deci, da, ai dreptate, am o zestre ardelenească solidă. Și da, ai intuit corect, ceea ce cred că mi-a fost transmis pe fi­lieră ardelenească este această dorință de a face lu­crurile bine, de a nu da rasol. Urăsc când aud acel trist și lamentabil "Las' că merge și-așa!". Mă feresc de el cât pot. Dincolo de acest aspect, însă, legătura mea cu Ardealul e mai presus de cuvinte. Deși sunt născut și crescut în București, în secunda în care trec munții, mă inundă un sentiment incredibil de acasă. E extraordinar! De la firul de iarbă, la co­pa­cul de pe mar­ginea drumului, la casele din satele cui­bărite prin­tre văi sau creste și la chipurile oa­menilor, totul îmi șoptește "Ești acasă". Ce alt dar mai prețios aș fi putut să primesc decât această stare de acasă? Alții o caută o viață întreagă și tot n-o găsesc! Sunt incre­di­bil de recunoscător...

- Și de mândru?

- Ooo, da! Nu știu dacă am dreptul, într-adevăr, fiind născut, după cum îți spuneam, în București, dar mă laud din belșug cu originea mea arde­lenească. Deseori, în loc de la revedere, eu spun "servus", și când sunt întrebat "Ești ar­delean? De unde?", imediat sar: "Aaa, păi, să-ți poves­tesc..." (râde)

- Mai mergi "acasă", mai ai rude în Ardeal?

- Merg cât pot de des, dar mai rar decât aș vrea. În schimb, țin o legătură destul de strânsă, prin te­le­fon, cu "cla­nul". Glumind puțin, aș zice că, mergând la Sibiu, preț de o lună, aș putea să înnoptez în fiecare zi la câte o altă fa­milie, într-atât de bogat îmi e nea­mul. (râde)

- Se apropie primăvara, Dane. Cu ce sentimente o aș­tepți?

- Eu stau la casă și am o curte mare, cu mulți copaci, cu multe flori și cu o grădină de legume. Așa că primăvara e un anotimp pe care îl aștept cu sufletul la gură: pe de-o parte, purced la lucru în grădina de legume (produc necesarul legumicol al întregii fa­milii), pe de altă parte, în fiecare dimineață urmăresc febril fiecare boboc de floare, ca să-l văd cum crește, pân­desc izbucnirea fiecărei frunzulițe... Știu că sună poate ciudat sau afectat, dar asta e una din ancorele mele: îmi studiez grădina, urmăresc întreaga paletă de culori care călătorește pe cristalul cerului, în diver­sele momente ale zilei, îmi plimb câinii și mă joc cu ei, stau de vorbă cu diverși oameni și sunt chiar atent la ceea ce-mi spun... Toate astea mă feresc de "ur­ca­tul la cap", de care vorbeam mai devreme, sau de un alt mare pericol din viața actorilor - acela de a "juca" și în existența de dincolo de scenă. Desigur, fiecare dintre noi, actori sau nu, jucăm niște "sce­nete", mai scurte sau mai lungi, în viața de zi cu zi, dar ca actor, când ajungi să uiți că dincolo de perso­naje există cineva și că acel cineva ești tu, e grav. Pe mine, privitul împrejur mă ancorează în mine. Și tot pri­mă­vara îmi fac și bilanțul acela pe care multe per­soa­ne și-l alcătuiesc de Revelion: ce-am făcut în ano­timpurile trecute și ce-aș vrea să fac sau ce aș­tept în anotim­purile care vor veni.

- Și cum arată bilanțul tău?

- Anul trecut am filmat trei scurtmetraje, proiecte independente. Toate sunt acum în faza de post-pro­ducție și abia aștept ca ele să apară și să văd ce destin vor avea. Iar în teatru, sunt implicat în cinci spec­tacole, pe care îmi doresc să le continui și să le cresc. E vorba de "Un pic prea intim", care a deschis sta­giunea 2013-2014 a Teatrului Nottara, al cărui an­gajat sunt de mulți-mulți ani. Acesta e un spec­tacol în regia lui Cristian Juncu și-n care joc alături de Andi Vas­luianu, Ca­trinel Dumitrescu, Cristina Florea, Di­ana Ro­man și Irina Velcescu. Apoi ur­mează, tot la "Notta­ra", deși nu în or­dine cronologică, "O noapte fur­tu­noasă", în regia lui Alexandru Mâzgă­reanu, în ca­re-l joc pe Chiriac, un rol pe care-l ador, și "Ani­ver­sarea", în regia lui Vlad Massaci, în care sunt Michael, un rol foarte solicitant, pentru care trec de la agonie la extaz și încă și mai departe, dar pe care îl iubesc profund. Spectacolul acesta l-am jucat, cu un succes neașteptat, timp de vreo zece zile, și la Lon­­­dra, la reputatul Barbican Centre. Fuseserăm aver­­­­tizați că publicul londonez este foarte sever și deci zgârcit cu aplauzele, la noi, însă, în fiecare seară nu doar că aveam aplauze de câte cincisprezece mi­nute, dar vedeam în sală mulți spectatori care plân­geau de să le sară cămeșa! După care, ca să-mi închei lista cu spectacole, mai joc, la "Nottara", și în "Uzina de plăceri", în regia lui Alexandru Berceanu, alături de Crenguța Hariton și Virgil Ogășanu, dar și în "In­terviu", un proiect independent, care în București es­te găzduit de "Nottara", iar în țară, când mergem în tur­­neu, în diverse spații mai mult sau mai puțin con­venționale. Și, nu în ultimul rând, la capitolul "ce-aș vrea să fac", vreau să reinventez vechile și celebrele seri de poezie: vor fi un soi de "seri de poezie re­loaded". Sunt curios cum vor reacționa oamenii care, mergând într-un club, în loc de muzică, vor as­cul­ta, vreme de o oră - o oră și jumătate, versuri. Pri­ma ie­șire în public vreau să o fac cu poezii de Ion Mi­nu­lescu și Emil Brumaru. Mi se pare o alăturare in­­ci­tan­tă!