ALEXANDRU PAPADOPOL - "Doamne, cât sunt de norocos!"

- Actor de vârf al generaţiei sale, este asimilat "veninos", doar cu rolurile pe care le interpretează în serialele de pe micul ecran, deşi două pelicule de marcă, precum "Marfa şi banii" sau "Occident", îl au drept cap de afiş. Iar acum face teatru. Şi filme proprii, de mare succes -

Miracolul "Odeon": succes nebun şi bilete epuizate

- N-am mai vorbit demult, Alexandre. Ce mai faci? Cum te simţi?

- Sunt cât se poate de bine. După o pauză foarte lungă, joc iarăşi teatru. Am două spectacole la "Ode­on". Chiar aseară am jucat în "Titanic vals", în regia lui Alexandru Dabija, cu casa închisă şi aplauze ne­sfârşite la final. Mai joc (din februarie, anul trecut) în "Linişte! Sărut. Acţiune!", în regia lui Peter Kerek, tot la "Odeon". Nu mă laud, dar sunt nişte spectacole foarte reuşite şi foarte cerute de public. Când un spectacol de teatru place, funcţionează perfect recla­ma "din gură în gură". Merge cineva, îi place, reco­mandă spectacolul altcuiva, şi uite aşa, ai luni de zile reprezentaţii cu casa închisă, iar bucurie mai mare pentru un actor nu există. Ba şi mai mult, Teatrul Odeon mai face şi azi turnee prin ţară, un obicei în mare măsură abandonat. Şi la fel jucăm şi în ţară: cu un succes nebun şi bilete epuizate.

- O veste bună! Teatrul e viu, iar actorii au suc­ce­s la public, fără să fie legitimaţi pe micul ecran...

- Absolut, deşi e adevărat că televiziunea este cea care îţi conferă cea mai mare popularitate. Chiar şi în anii '70, marii actori la care ne raportam noi, fie că sunt români sau străini, erau populari datorită televi­ziunii. Eu cred că popularitatea adusă de televiziune nu este un lucru rău, doar că trebuie să ştii ce să faci cu ea şi, mai important, trebuie să ai capacitatea să o îmbini cu lucruri care îţi permit să te exprimi cu ade­vărat: teatrul sau filmul. Dacă faci numai televiziune, atunci e o problemă. Evident, vorbesc din punctul de vedere al unui actor. Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Cotescu, toţi făceau televiziune, dar seara aveau spectacole la "Naţional", la "Bu­landra"...

O nouă "lovitură": "Love Building"

- Deşi ai terminat Institutul de Teatru cu co­ro­niţă, primul din generaţia ta, deşi ai jucat în filme încă din anul întâi, după absolvire ai refuzat sta­tu­tul de angajat la vreun teatru. De ce?

- Da, aşa este. Nu m-am angajat în niciun teatru după absolvire, şi chiar şi acum sunt doar colaborator la "Odeon". Evident, atâta timp cât munceşti şi o faci cu o bucurie infinită, aşa cum o fac eu, nu contează unde ai cartea de muncă. Am mai spus-o şi o repet: meseria asta ţine enorm de mult de noroc. Dacă după facultate ar fi venit cineva la mine să-mi ofere un rol important în vreo piesă de teatru, m-aş fi dus imediat. Dar nu a fost aşa. Televiziunea mi-a întins prima mâna. Iar eu cred foarte mult în destin. Totul în ca­riera mea s-a întâmplat atunci când trebuia să se în­tâmple, fără ca eu să fac vreun efort. Pe bune! Am fă­cut televiziune timp de zece ani, şi fix în momentul în care am în­cetat colaborarea au început să mi se deschidă toate uşile. Am fost chemat de Peter Kerek să joc la "Ode­on", am fost acceptat de Alexandru Da­bija pentru "Ti­ta­nic vals", apoi m-a chemat Andrei Cohn să joc în filmul "Acasă la tata" şi între timp am făcut şi filmul "Love Building".

- "Love Building" este un film pro­dus şi jucat de tine, deci acolo destinul ţi l-ai cam făcut singur...

- Da, dar şi acolo am avut parte de co­la­borarea şi prietenia a doi oameni minunaţi: Dra­goş Bucur şi Dorian Boguţă, doi colegi cu care am înfiinţat şi o şcoală de actorie de film. Şi aici am fost ajutat de divinitate, de marele meu noroc. Pe bune, tare no­rocos mai sunt!... "Love Building" este un film de suc­ces. Un succes total neaşteptat pentru noi, pentru că e un film independent, făcut fără niciun ban de la stat, ci doar prin propriile noastre mijloace. Nu am ştiut dacă îl puteam termina, dacă îl puteam distri­bui, şi iată că acum umple sălile, este pe primele locuri în box office la noi. E un film colorat, viu, cu oa­­meni tineri, frumoşi, cu probleme în care se re­cu­nosc, un film care iese din zona asta neguroasă a ma­jo­­rităţii producţiilor contemporane de la noi. Nu moa­re ni­meni, nu e nimeni împuşcat, nu se sinucide nimeni. În şcoala noastră de actorie, produ­se­sem vreo douăsprezece scurtmetraje şi am vrut să încercăm şi un lung­me­traj. Am vrut să facem unul aşa cum ne-ar plăcea nouă şi atât. Nici pomeneală să ne gândim la un ase­menea succes...

Actorii buni se fac cu regizori mari

- Să vorbim despre şcoala voas­tră de actorie de film. De ce era nevoie de ea? Şomajul în rândul actorilor creşte constant...

- Ideea a pornit de la Dragoş Bucur. Noi doi am jucat de tineri în filme şi am avut norocul să dăm pes­te nişte regizori care ştiau ce în­seamnă actoria de film. Am făcut aceas­tă şcoală pentru actori în pri­mul rând, pentru absol­venţii şcolilor de teatru. După suc­cesul obţinut de cinematografia noastră în ultima vre­me, filmul a devenit unul dintre elementele prin­cipale ale culturii româneşti de azi. Da, acum când mergi la un festival şi spui că eşti român, eşti privit cu toată admiraţia posibilă. De unde până mai ieri stă­team la cozi la vize ca să mergem la festivaluri, acum ni se deschid toate uşile. Acesta este me­ritul unor filme bune şi al unor re­gizori buni. Dar, vreau să subliniez lu­crul acesta, sunt doar câţiva regizori care au ridicat numele Ro­mâ­niei atât de sus. Se vorbeşte despre un "nou val". Exagerare! Avem doar câteva vârfuri în această generaţie, meritul este doar al lor. Şi se ştie care sunt. Revenind, în ciuda acestui reviriment ex­traor­dinar al filmului românesc, în mod paradoxal, în facultatea de teatru nu exista niciun modul de actorie de film. Poate între timp să fi apărut ceva, dar când am în­fiinţat noi şcoala, nu era nici măcar un curs de film în facultate. Or, mijloacele specifice actoriei de film sunt foarte, foarte diferite de cele din teatru, iar pentru că noi am avut norocul să le învăţăm de tineri, ne-am gândit că putem transmite mai departe aceste cunoştinţe. Mulţi actori chiar spun că meseria de ac­tor de teatru şi actor de film sunt total diferite. Eu n-aş fi atât de categoric, dar diferenţe există clar. Iar dacă un actor foarte talentat nu reuşeşte să găsească na­turaleţea şi firescul care se caută într-un film, nu este vina lui, ci a regi­zo­rului care nu a ştiut să-l în­drume. Actorul este oglin­da regizorului. Acei câţiva actori din generaţia tânără care joacă extraordinar în filme o fac pentru că au fost instruiţi de regizori com­petenţi. Păi, dacă noi (Dragoş Bucur şi cu mine), la debut, la "Marfa şi banii", nu l-am fi avut pe Cristi Puiu ca regizor, n-am fi avut nicio şansă să facem film. Aşa că atunci când auzi câte un mare actor care spune: eu am lucrat cu Ciulei, Pintilie, cu Penciu­les­cu, cu Moisescu, ei m-au ajutat să ajung actorul care sunt, să fie clar pentru toa­tă lumea că nu este vorba de un schimb de polite­ţuri. Chiar aşa este. Şi noi vom spune la sfârşitul ca­rierei că am lucrat cu Puiu, cu Mungiu, cu Porumboiu sau cu Andrei Cohn, în cazul meu, un regizor ex­traordinar, cu care am făcut filmul "Acasă la tata", ce va fi lansat anul acesta. Dar despre asta vom vorbi, probabil, mai târziu în inter­viu...

- De ce mai târziu? Mi se pare un moment toc­mai bun...

- Bine, atunci. "Acasă la tata" este un film de care sunt foarte, foarte, foarte mândru şi bucuros. Eu am văzut deja o variantă aproape de cea finală şi pot spune că este un film extraordinar. Joc alături de Andi Vasluianu şi Ioana Flora. Pu­blicul român va avea parte de un film foarte bun.

- Nu ridici prea sus min­gea?

- Nu. Deloc. Eu îmi spun părerea obiectiv, pentru că am văzut filmul. Nu contează că joc eu în el, nu e vorba de mi­ne. Eu vorbesc despre filmul "Acasă la tata": un film ex­traor­dinar, regizat de un regi­zor de ex­cepţie, un film care va face valuri în cinema­to­grafia româ­nească.

Fetiţa şi mama ei

- Ai un ton extraordinar, vesel, optimist, lucru destul de rar în ziua de azi. Ţi-a pus Dumnezeu mâ­na în cap?

- Chiar că mi-a pus-o, deşi eu nu prea am avut momente rele niciodată. E adevărat că viaţa mea este mai luminoasă acum şi pentru că m-am întors la teatru, cred că de aceea detectezi o bucurie aparte în tonul meu. Realmente, e ca o terapie pentru mine. Pentru un actor să joace într-o piesă bună un rol ca­re-i place e ceva de nedescris. Mai ales că eu am ju­cat foarte mult în studenţie, am crezut fără dubiu că scena e menirea mea. Jucam mult de tot la "Casan­dra". Apoi, din varii motive, totul s-a oprit. M-am apucat de televiziune şi nu am mai jucat zece ani. Îţi dai seama!? Zece ani! Mă în­torc ca la o minune pe care o aban­donasem. Sunt fascinat. Acum, ziua în care am spec­tacol este o zi de o importanţă cu totul aparte în viaţa mea.

- Într-o existenţă aşa de plină de evenimente, mai ai timp şi pentru Ru­xandra, fetiţa ta, şi pentru Ioana, frumoasa ta soţie?

- Am timp, am. Nu sunt chiar atât de ocupat. Toc­mai vin de la săniuş, cu Ruxi. Merge la o grădiniţă în limba germană, şi suntem foarte mulţumiţi de ce învaţă acolo. Ioana (Ioana Ginghină, actriţă n.red.) are o firmă de evenimente şi o şcoală de actorie pen­tru copii. Face tot felul de ateliere de teatru pentru cei mici, lecţii de învăţare prin teatru. E foarte fru­mos. Adevărat că e foarte ocupată, dar îi place, e de­di­cată şi face foarte bine ce face. Ne merge bine, Doam­ne ajută!

- Care e secretul acestei armonii în care trăiţi voi trei, departe de bârfe, de mediul acesta "tică­lo­şit" care a devenit mass-media?

- Să nu exagerăm. Nu ştiu dacă suntem într-o chiar aşa de mare armonie. Am şi eu zbaterile mele, te­merile mele. Dar suntem bine, pentru că muncim, suntem ocupaţi cu lucruri care ne plac, iar când avem timp liber, îl umplem la maximum cu noi. Cu noi trei. În rest, citim, vedem filme. Cred că de aceea avem un oarecare echilibru sufletesc.

- Dar ce se întâmplă în jurul tău nu te-atinge? Pe stradă, în ţară? E atâta nelinişte în jur...

- Din păcate, m-atinge, şi cred că voi renunţa la televizor în viitorul apropiat. Am tendinţa de a mă uita la ştiri, de a face comparaţie între posturile tv. Şi, da, sunt îngrijorat. Mai nou, nici nu mai ştii de cine eşti manipulat. Sunt atâtea păreri, atâtea piste fal­se care ţi se deschid seară de seară la televizor, în­cât îţi vine pur şi simplu să te retragi în carapacea ta. Dar apoi mă gândesc că un actor ar trebui să fie an­gajat social într-un mod serios, să fie un formator de opinii, şi iar mă implic emoţional, iar mă enervez. Apoi, din nou mă retrag, când îmi dau seama că nici eu şi niciunul dintre colegii mei nu avem anvergura de a influenţa prin opinia noastră. Nu suntem su­ficient de cunoscuţi pentru asta. Dem Rădulescu ne spunea că el, dacă apărea la televizor la unu noaptea, a doua zi îl saluta şi îl felicita lumea pe stradă. Efec­tiv, nu mai sunt vremurile acelea. Nu se mai poate face nici măcar comparaţie. Aşa că te zbaţi, te ener­vezi, te calmezi, iar te ener­vezi, apoi se face seară, ai spec­tacol şi, de-a dreptul para­doxal, sala e din nou arhi­plină. Deci oamenii ştiu în continuare să aleagă. Asta mi se pare extraor­dinar! Că de­pinde de tine dacă vrei să fii manipulat de televizor sau să-ţi îngrijeşti mintea şi su­fletul. Oferta culturală este foarte mare: sunt o mulţime de expoziţii, de vernisaje, de ac­ţiuni cul­turale, de specta­cole, cele mai bune filme din lu­me vin şi la noi, cine­ma­teca funcţionează. Dacă vrei, efectiv, ai ce face. Ţine doar de puterea ta de a face ale­gerile potrivite.

- Crezi că în societatea românească de azi s-au cris­talizat şi mentalităţi pozi­tive? Există semne de încre­dere pentru viitor?

- Deja văd lucrul acesta. O primă schimbare pe care o observ este în educaţia copii­lor: există o dispo­nibilitate mai mare către dialog în vre­murile astea. Cel puţin, în comparaţie cu copilăria mea. Societatea se cizelează încet, încet. Au apărut tot felul de acţiuni prin care copiii sunt învăţaţi să doneze către orfe­li­nate sau alte programe u­ma­nitare sau ecologice care aprind un beculeţ în su­fletele copiilor. Părinţii nu mai sunt pasivi ca în trecut, încep să ia atitudine faţă de nedreptăţi, vezi cazul şpă­gilor din şcoli. Pe mine mă bucură enorm orice luare de atitudine din par­tea românilor, care, tradi­ţional, tac şi înghit. Vezi re­ac­ţia de la Roşia Montană, de la Pun­geşti, de la legea imu­ni­tăţiiparlamentarilor. Formele de protest sunt oc­cidentale - se ţin de mâini în jurul Guvernului, fac "lanţuri" vii, se cheamă prin inter­mediul Interne­tu­lui... Nici nu mă interesează pentru ce se adună ro­mânii, atâta timp cât observ că au o atitudine civică. Eu chiar cred că mergem spre bine, cătinel, în ritm ro­mânesc, dar lucrurile chiar se schimbă. Pentru pri­ma dată în ultima vreme se vede că politicienilor în­cepe să le fie frică de popor - un ministru îşi dă de­misia de onoare, la presiunea presei! Semne bune. Este clar că nu ne mai putem întoarce unde eram acum douăzeci şi cinci de ani. Nicio frână de la niciun politician nu ne mai poate întoarce, aşadar nu putem decât avansa, chiar dacă într-un ritm mai lent decât ni-l dorim. Pentru noi e cam târziu, dar, dacă nu vine vreun război, Doamne fereşte, co­piii noştri au şan­se mari să trăiască într-o societate cât de cât sta­bilă. Da, chiar cred asta. Pe bune!