Miracolul "Odeon": succes nebun și bilete epuizate
- N-am mai vorbit demult, Alexandre. Ce mai faci? Cum te simți?
- Sunt cât se poate de bine. După o pauză foarte lungă, joc iarăși teatru. Am două spectacole la "Odeon". Chiar aseară am jucat în "Titanic vals", în regia lui Alexandru Dabija, cu casa închisă și aplauze nesfârșite la final. Mai joc (din februarie, anul trecut) în "Liniște! Sărut. Acțiune!", în regia lui Peter Kerek, tot la "Odeon". Nu mă laud, dar sunt niște spectacole foarte reușite și foarte cerute de public. Când un spectacol de teatru place, funcționează perfect reclama "din gură în gură". Merge cineva, îi place, recomandă spectacolul altcuiva, și uite așa, ai luni de zile reprezentații cu casa închisă, iar bucurie mai mare pentru un actor nu există. Ba și mai mult, Teatrul Odeon mai face și azi turnee prin țară, un obicei în mare măsură abandonat. Și la fel jucăm și în țară: cu un succes nebun și bilete epuizate.
- O veste bună! Teatrul e viu, iar actorii au succes la public, fără să fie legitimați pe micul ecran...
- Absolut, deși e adevărat că televiziunea este cea care îți conferă cea mai mare popularitate. Chiar și în anii '70, marii actori la care ne raportam noi, fie că sunt români sau străini, erau populari datorită televiziunii. Eu cred că popularitatea adusă de televiziune nu este un lucru rău, doar că trebuie să știi ce să faci cu ea și, mai important, trebuie să ai capacitatea să o îmbini cu lucruri care îți permit să te exprimi cu adevărat: teatrul sau filmul. Dacă faci numai televiziune, atunci e o problemă. Evident, vorbesc din punctul de vedere al unui actor. Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Cotescu, toți făceau televiziune, dar seara aveau spectacole la "Național", la "Bulandra"...
O nouă "lovitură": "Love Building"
- Deși ai terminat Institutul de Teatru cu coroniță, primul din generația ta, deși ai jucat în filme încă din anul întâi, după absolvire ai refuzat statutul de angajat la vreun teatru. De ce?
- Da, așa este. Nu m-am angajat în niciun teatru după absolvire, și chiar și acum sunt doar colaborator la "Odeon". Evident, atâta timp cât muncești și o faci cu o bucurie infinită, așa cum o fac eu, nu contează unde ai cartea de muncă. Am mai spus-o și o repet: meseria asta ține enorm de mult de noroc. Dacă după facultate ar fi venit cineva la mine să-mi ofere un rol important în vreo piesă de teatru, m-aș fi dus imediat. Dar nu a fost așa. Televiziunea mi-a întins prima mâna. Iar eu cred foarte mult în destin. Totul în cariera mea s-a întâmplat atunci când trebuia să se întâmple, fără ca eu să fac vreun efort. Pe bune! Am făcut televiziune timp de zece ani, și fix în momentul în care am încetat colaborarea au început să mi se deschidă toate ușile. Am fost chemat de Peter Kerek să joc la "Odeon", am fost acceptat de Alexandru Dabija pentru "Titanic vals", apoi m-a chemat Andrei Cohn să joc în filmul "Acasă la tata" și între timp am făcut și filmul "Love Building".
- "Love Building" este un film produs și jucat de tine, deci acolo destinul ți l-ai cam făcut singur...
- Da, dar și acolo am avut parte de colaborarea și prietenia a doi oameni minunați: Dragoș Bucur și Dorian Boguță, doi colegi cu care am înființat și o școală de actorie de film. Și aici am fost ajutat de divinitate, de marele meu noroc. Pe bune, tare norocos mai sunt!... "Love Building" este un film de succes. Un succes total neașteptat pentru noi, pentru că e un film independent, făcut fără niciun ban de la stat, ci doar prin propriile noastre mijloace. Nu am știut dacă îl puteam termina, dacă îl puteam distribui, și iată că acum umple sălile, este pe primele locuri în box office la noi. E un film colorat, viu, cu oameni tineri, frumoși, cu probleme în care se recunosc, un film care iese din zona asta neguroasă a majorității producțiilor contemporane de la noi. Nu moare nimeni, nu e nimeni împușcat, nu se sinucide nimeni. În școala noastră de actorie, produsesem vreo douăsprezece scurtmetraje și am vrut să încercăm și un lungmetraj. Am vrut să facem unul așa cum ne-ar plăcea nouă și atât. Nici pomeneală să ne gândim la un asemenea succes...
Actorii buni se fac cu regizori mari
- Să vorbim despre școala voastră de actorie de film. De ce era nevoie de ea? Șomajul în rândul actorilor crește constant...
- Ideea a pornit de la Dragoș Bucur. Noi doi am jucat de tineri în filme și am avut norocul să dăm peste niște regizori care știau ce înseamnă actoria de film. Am făcut această școală pentru actori în primul rând, pentru absolvenții școlilor de teatru. După succesul obținut de cinematografia noastră în ultima vreme, filmul a devenit unul dintre elementele principale ale culturii românești de azi. Da, acum când mergi la un festival și spui că ești român, ești privit cu toată admirația posibilă. De unde până mai ieri stăteam la cozi la vize ca să mergem la festivaluri, acum ni se deschid toate ușile. Acesta este meritul unor filme bune și al unor regizori buni. Dar, vreau să subliniez lucrul acesta, sunt doar câțiva regizori care au ridicat numele României atât de sus. Se vorbește despre un "nou val". Exagerare! Avem doar câteva vârfuri în această generație, meritul este doar al lor. Și se știe care sunt. Revenind, în ciuda acestui reviriment extraordinar al filmului românesc, în mod paradoxal, în facultatea de teatru nu exista niciun modul de actorie de film. Poate între timp să fi apărut ceva, dar când am înființat noi școala, nu era nici măcar un curs de film în facultate. Or, mijloacele specifice actoriei de film sunt foarte, foarte diferite de cele din teatru, iar pentru că noi am avut norocul să le învățăm de tineri, ne-am gândit că putem transmite mai departe aceste cunoștințe. Mulți actori chiar spun că meseria de actor de teatru și actor de film sunt total diferite. Eu n-aș fi atât de categoric, dar diferențe există clar. Iar dacă un actor foarte talentat nu reușește să găsească naturalețea și firescul care se caută într-un film, nu este vina lui, ci a regizorului care nu a știut să-l îndrume. Actorul este oglinda regizorului. Acei câțiva actori din generația tânără care joacă extraordinar în filme o fac pentru că au fost instruiți de regizori competenți. Păi, dacă noi (Dragoș Bucur și cu mine), la debut, la "Marfa și banii", nu l-am fi avut pe Cristi Puiu ca regizor, n-am fi avut nicio șansă să facem film. Așa că atunci când auzi câte un mare actor care spune: eu am lucrat cu Ciulei, Pintilie, cu Penciulescu, cu Moisescu, ei m-au ajutat să ajung actorul care sunt, să fie clar pentru toată lumea că nu este vorba de un schimb de politețuri. Chiar așa este. Și noi vom spune la sfârșitul carierei că am lucrat cu Puiu, cu Mungiu, cu Porumboiu sau cu Andrei Cohn, în cazul meu, un regizor extraordinar, cu care am făcut filmul "Acasă la tata", ce va fi lansat anul acesta. Dar despre asta vom vorbi, probabil, mai târziu în interviu...
- De ce mai târziu? Mi se pare un moment tocmai bun...
- Bine, atunci. "Acasă la tata" este un film de care sunt foarte, foarte, foarte mândru și bucuros. Eu am văzut deja o variantă aproape de cea finală și pot spune că este un film extraordinar. Joc alături de Andi Vasluianu și Ioana Flora. Publicul român va avea parte de un film foarte bun.
- Nu ridici prea sus mingea?
- Nu. Deloc. Eu îmi spun părerea obiectiv, pentru că am văzut filmul. Nu contează că joc eu în el, nu e vorba de mine. Eu vorbesc despre filmul "Acasă la tata": un film extraordinar, regizat de un regizor de excepție, un film care va face valuri în cinematografia românească.
Fetița și mama ei
- Ai un ton extraordinar, vesel, optimist, lucru destul de rar în ziua de azi. Ți-a pus Dumnezeu mâna în cap?
- Chiar că mi-a pus-o, deși eu nu prea am avut momente rele niciodată. E adevărat că viața mea este mai luminoasă acum și pentru că m-am întors la teatru, cred că de aceea detectezi o bucurie aparte în tonul meu. Realmente, e ca o terapie pentru mine. Pentru un actor să joace într-o piesă bună un rol care-i place e ceva de nedescris. Mai ales că eu am jucat foarte mult în studenție, am crezut fără dubiu că scena e menirea mea. Jucam mult de tot la "Casandra". Apoi, din varii motive, totul s-a oprit. M-am apucat de televiziune și nu am mai jucat zece ani. Îți dai seama!? Zece ani! Mă întorc ca la o minune pe care o abandonasem. Sunt fascinat. Acum, ziua în care am spectacol este o zi de o importanță cu totul aparte în viața mea.
- Într-o existență așa de plină de evenimente, mai ai timp și pentru Ruxandra, fetița ta, și pentru Ioana, frumoasa ta soție?
- Am timp, am. Nu sunt chiar atât de ocupat. Tocmai vin de la săniuș, cu Ruxi. Merge la o grădiniță în limba germană, și suntem foarte mulțumiți de ce învață acolo. Ioana (Ioana Ginghină, actriță n.red.) are o firmă de evenimente și o școală de actorie pentru copii. Face tot felul de ateliere de teatru pentru cei mici, lecții de învățare prin teatru. E foarte frumos. Adevărat că e foarte ocupată, dar îi place, e dedicată și face foarte bine ce face. Ne merge bine, Doamne ajută!
- Care e secretul acestei armonii în care trăiți voi trei, departe de bârfe, de mediul acesta "ticăloșit" care a devenit mass-media?
- Să nu exagerăm. Nu știu dacă suntem într-o chiar așa de mare armonie. Am și eu zbaterile mele, temerile mele. Dar suntem bine, pentru că muncim, suntem ocupați cu lucruri care ne plac, iar când avem timp liber, îl umplem la maximum cu noi. Cu noi trei. În rest, citim, vedem filme. Cred că de aceea avem un oarecare echilibru sufletesc.
- Dar ce se întâmplă în jurul tău nu te-atinge? Pe stradă, în țară? E atâta neliniște în jur...
- Din păcate, m-atinge, și cred că voi renunța la televizor în viitorul apropiat. Am tendința de a mă uita la știri, de a face comparație între posturile tv. Și, da, sunt îngrijorat. Mai nou, nici nu mai știi de cine ești manipulat. Sunt atâtea păreri, atâtea piste false care ți se deschid seară de seară la televizor, încât îți vine pur și simplu să te retragi în carapacea ta. Dar apoi mă gândesc că un actor ar trebui să fie angajat social într-un mod serios, să fie un formator de opinii, și iar mă implic emoțional, iar mă enervez. Apoi, din nou mă retrag, când îmi dau seama că nici eu și niciunul dintre colegii mei nu avem anvergura de a influența prin opinia noastră. Nu suntem suficient de cunoscuți pentru asta. Dem Rădulescu ne spunea că el, dacă apărea la televizor la unu noaptea, a doua zi îl saluta și îl felicita lumea pe stradă. Efectiv, nu mai sunt vremurile acelea. Nu se mai poate face nici măcar comparație. Așa că te zbați, te enervezi, te calmezi, iar te enervezi, apoi se face seară, ai spectacol și, de-a dreptul paradoxal, sala e din nou arhiplină. Deci oamenii știu în continuare să aleagă. Asta mi se pare extraordinar! Că depinde de tine dacă vrei să fii manipulat de televizor sau să-ți îngrijești mintea și sufletul. Oferta culturală este foarte mare: sunt o mulțime de expoziții, de vernisaje, de acțiuni culturale, de spectacole, cele mai bune filme din lume vin și la noi, cinemateca funcționează. Dacă vrei, efectiv, ai ce face. Ține doar de puterea ta de a face alegerile potrivite.
- Crezi că în societatea românească de azi s-au cristalizat și mentalități pozitive? Există semne de încredere pentru viitor?
- Deja văd lucrul acesta. O primă schimbare pe care o observ este în educația copiilor: există o disponibilitate mai mare către dialog în vremurile astea. Cel puțin, în comparație cu copilăria mea. Societatea se cizelează încet, încet. Au apărut tot felul de acțiuni prin care copiii sunt învățați să doneze către orfelinate sau alte programe umanitare sau ecologice care aprind un beculeț în sufletele copiilor. Părinții nu mai sunt pasivi ca în trecut, încep să ia atitudine față de nedreptăți, vezi cazul șpăgilor din școli. Pe mine mă bucură enorm orice luare de atitudine din partea românilor, care, tradițional, tac și înghit. Vezi reacția de la Roșia Montană, de la Pungești, de la legea imunității parlamentarilor. Formele de protest sunt occidentale - se țin de mâini în jurul Guvernului, fac "lanțuri" vii, se cheamă prin intermediul Internetului... Nici nu mă interesează pentru ce se adună românii, atâta timp cât observ că au o atitudine civică. Eu chiar cred că mergem spre bine, cătinel, în ritm românesc, dar lucrurile chiar se schimbă. Pentru prima dată în ultima vreme se vede că politicienilor începe să le fie frică de popor - un ministru își dă demisia de onoare, la presiunea presei! Semne bune. Este clar că nu ne mai putem întoarce unde eram acum douăzeci și cinci de ani. Nicio frână de la niciun politician nu ne mai poate întoarce, așadar nu putem decât avansa, chiar dacă într-un ritm mai lent decât ni-l dorim. Pentru noi e cam târziu, dar, dacă nu vine vreun război, Doamne ferește, copiii noștri au șanse mari să trăiască într-o societate cât de cât stabilă. Da, chiar cred asta. Pe bune!