ALEXANDRU PAPADOPOL - "Doamne, cât sunt de norocos!"

Bogdana Tihon Buliga
- Actor de vârf al generației sale, este asimilat "veninos", doar cu rolurile pe care le interpretează în serialele de pe micul ecran, deși două pelicule de marcă, precum "Marfa și banii" sau "Occident", îl au drept cap de afiș. Iar acum face teatru. Și filme proprii, de mare succes -

Miracolul "Odeon": succes nebun și bilete epuizate

- N-am mai vorbit demult, Alexandre. Ce mai faci? Cum te simți?

- Sunt cât se poate de bine. După o pauză foarte lungă, joc iarăși teatru. Am două spectacole la "Ode­on". Chiar aseară am jucat în "Titanic vals", în regia lui Alexandru Dabija, cu casa închisă și aplauze ne­sfârșite la final. Mai joc (din februarie, anul trecut) în "Liniște! Sărut. Acțiune!", în regia lui Peter Kerek, tot la "Odeon". Nu mă laud, dar sunt niște spectacole foarte reușite și foarte cerute de public. Când un spectacol de teatru place, funcționează perfect recla­ma "din gură în gură". Merge cineva, îi place, reco­mandă spectacolul altcuiva, și uite așa, ai luni de zile reprezentații cu casa închisă, iar bucurie mai mare pentru un actor nu există. Ba și mai mult, Teatrul Odeon mai face și azi turnee prin țară, un obicei în mare măsură abandonat. Și la fel jucăm și în țară: cu un succes nebun și bilete epuizate.

- O veste bună! Teatrul e viu, iar actorii au suc­ce­s la public, fără să fie legitimați pe micul ecran...

- Absolut, deși e adevărat că televiziunea este cea care îți conferă cea mai mare popularitate. Chiar și în anii '70, marii actori la care ne raportam noi, fie că sunt români sau străini, erau populari datorită televi­ziunii. Eu cred că popularitatea adusă de televiziune nu este un lucru rău, doar că trebuie să știi ce să faci cu ea și, mai important, trebuie să ai capacitatea să o îmbini cu lucruri care îți permit să te exprimi cu ade­vărat: teatrul sau filmul. Dacă faci numai televiziune, atunci e o problemă. Evident, vorbesc din punctul de vedere al unui actor. Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Cotescu, toți făceau televiziune, dar seara aveau spectacole la "Național", la "Bu­landra"...

O nouă "lovitură": "Love Building"

- Deși ai terminat Institutul de Teatru cu co­ro­niță, primul din generația ta, deși ai jucat în filme încă din anul întâi, după absolvire ai refuzat sta­tu­tul de angajat la vreun teatru. De ce?

- Da, așa este. Nu m-am angajat în niciun teatru după absolvire, și chiar și acum sunt doar colaborator la "Odeon". Evident, atâta timp cât muncești și o faci cu o bucurie infinită, așa cum o fac eu, nu contează unde ai cartea de muncă. Am mai spus-o și o repet: meseria asta ține enorm de mult de noroc. Dacă după facultate ar fi venit cineva la mine să-mi ofere un rol important în vreo piesă de teatru, m-aș fi dus imediat. Dar nu a fost așa. Televiziunea mi-a întins prima mâna. Iar eu cred foarte mult în destin. Totul în ca­riera mea s-a întâmplat atunci când trebuia să se în­tâmple, fără ca eu să fac vreun efort. Pe bune! Am fă­cut televiziune timp de zece ani, și fix în momentul în care am în­cetat colaborarea au început să mi se deschidă toate ușile. Am fost chemat de Peter Kerek să joc la "Ode­on", am fost acceptat de Alexandru Da­bija pentru "Ti­ta­nic vals", apoi m-a chemat Andrei Cohn să joc în filmul "Acasă la tata" și între timp am făcut și filmul "Love Building".

- "Love Building" este un film pro­dus și jucat de tine, deci acolo destinul ți l-ai cam făcut singur...

- Da, dar și acolo am avut parte de co­la­borarea și prietenia a doi oameni minunați: Dra­goș Bucur și Dorian Boguță, doi colegi cu care am înființat și o școală de actorie de film. Și aici am fost ajutat de divinitate, de marele meu noroc. Pe bune, tare no­rocos mai sunt!... "Love Building" este un film de suc­ces. Un succes total neașteptat pentru noi, pentru că e un film independent, făcut fără niciun ban de la stat, ci doar prin propriile noastre mijloace. Nu am știut dacă îl puteam termina, dacă îl puteam distri­bui, și iată că acum umple sălile, este pe primele locuri în box office la noi. E un film colorat, viu, cu oa­­meni tineri, frumoși, cu probleme în care se re­cu­nosc, un film care iese din zona asta neguroasă a ma­jo­­rității producțiilor contemporane de la noi. Nu moa­re ni­meni, nu e nimeni împușcat, nu se sinucide nimeni. În școala noastră de actorie, produ­se­sem vreo douăsprezece scurtmetraje și am vrut să încercăm și un lung­me­traj. Am vrut să facem unul așa cum ne-ar plăcea nouă și atât. Nici pomeneală să ne gândim la un ase­menea succes...

Actorii buni se fac cu regizori mari

- Să vorbim despre școala voas­tră de actorie de film. De ce era nevoie de ea? Șomajul în rândul actorilor crește constant...

- Ideea a pornit de la Dragoș Bucur. Noi doi am jucat de tineri în filme și am avut norocul să dăm pes­te niște regizori care știau ce în­seamnă actoria de film. Am făcut aceas­tă școală pentru actori în pri­mul rând, pentru absol­venții școlilor de teatru. După suc­cesul obținut de cinematografia noastră în ultima vre­me, filmul a devenit unul dintre elementele prin­cipale ale culturii românești de azi. Da, acum când mergi la un festival și spui că ești român, ești privit cu toată admirația posibilă. De unde până mai ieri stă­team la cozi la vize ca să mergem la festivaluri, acum ni se deschid toate ușile. Acesta este me­ritul unor filme bune și al unor re­gizori buni. Dar, vreau să subliniez lu­crul acesta, sunt doar câțiva regizori care au ridicat numele Ro­mâ­niei atât de sus. Se vorbește despre un "nou val". Exagerare! Avem doar câteva vârfuri în această generație, meritul este doar al lor. Și se știe care sunt. Revenind, în ciuda acestui reviriment ex­traor­dinar al filmului românesc, în mod paradoxal, în facultatea de teatru nu exista niciun modul de actorie de film. Poate între timp să fi apărut ceva, dar când am în­ființat noi școala, nu era nici măcar un curs de film în facultate. Or, mijloacele specifice actoriei de film sunt foarte, foarte diferite de cele din teatru, iar pentru că noi am avut norocul să le învățăm de tineri, ne-am gândit că putem transmite mai departe aceste cunoștințe. Mulți actori chiar spun că meseria de ac­tor de teatru și actor de film sunt total diferite. Eu n-aș fi atât de categoric, dar diferențe există clar. Iar dacă un actor foarte talentat nu reușește să găsească na­turalețea și firescul care se caută într-un film, nu este vina lui, ci a regi­zo­rului care nu a știut să-l în­drume. Actorul este oglin­da regizorului. Acei câțiva actori din generația tânără care joacă extraordinar în filme o fac pentru că au fost instruiți de regizori com­petenți. Păi, dacă noi (Dragoș Bucur și cu mine), la debut, la "Marfa și banii", nu l-am fi avut pe Cristi Puiu ca regizor, n-am fi avut nicio șansă să facem film. Așa că atunci când auzi câte un mare actor care spune: eu am lucrat cu Ciulei, Pintilie, cu Penciu­les­cu, cu Moisescu, ei m-au ajutat să ajung actorul care sunt, să fie clar pentru toa­tă lumea că nu este vorba de un schimb de polite­țuri. Chiar așa este. Și noi vom spune la sfârșitul ca­rierei că am lucrat cu Puiu, cu Mungiu, cu Porumboiu sau cu Andrei Cohn, în cazul meu, un regizor ex­traordinar, cu care am făcut filmul "Acasă la tata", ce va fi lansat anul acesta. Dar despre asta vom vorbi, probabil, mai târziu în inter­viu...

- De ce mai târziu? Mi se pare un moment toc­mai bun...

- Bine, atunci. "Acasă la tata" este un film de care sunt foarte, foarte, foarte mândru și bucuros. Eu am văzut deja o variantă aproape de cea finală și pot spune că este un film extraordinar. Joc alături de Andi Vasluianu și Ioana Flora. Pu­blicul român va avea parte de un film foarte bun.

- Nu ridici prea sus min­gea?

- Nu. Deloc. Eu îmi spun părerea obiectiv, pentru că am văzut filmul. Nu contează că joc eu în el, nu e vorba de mi­ne. Eu vorbesc despre filmul "Acasă la tata": un film ex­traor­dinar, regizat de un regi­zor de ex­cepție, un film care va face valuri în cinema­to­grafia româ­nească.

Fetița și mama ei

- Ai un ton extraordinar, vesel, optimist, lucru destul de rar în ziua de azi. Ți-a pus Dumnezeu mâ­na în cap?

- Chiar că mi-a pus-o, deși eu nu prea am avut momente rele niciodată. E adevărat că viața mea este mai luminoasă acum și pentru că m-am întors la teatru, cred că de aceea detectezi o bucurie aparte în tonul meu. Realmente, e ca o terapie pentru mine. Pentru un actor să joace într-o piesă bună un rol ca­re-i place e ceva de nedescris. Mai ales că eu am ju­cat foarte mult în studenție, am crezut fără dubiu că scena e menirea mea. Jucam mult de tot la "Casan­dra". Apoi, din varii motive, totul s-a oprit. M-am apucat de televiziune și nu am mai jucat zece ani. Îți dai seama!? Zece ani! Mă în­torc ca la o minune pe care o aban­donasem. Sunt fascinat. Acum, ziua în care am spec­tacol este o zi de o importanță cu totul aparte în viața mea.

- Într-o existență așa de plină de evenimente, mai ai timp și pentru Ru­xandra, fetița ta, și pentru Ioana, frumoasa ta soție?

- Am timp, am. Nu sunt chiar atât de ocupat. Toc­mai vin de la săniuș, cu Ruxi. Merge la o grădiniță în limba germană, și suntem foarte mulțumiți de ce învață acolo. Ioana (Ioana Ginghină, actriță n.red.) are o firmă de evenimente și o școală de actorie pen­tru copii. Face tot felul de ateliere de teatru pentru cei mici, lecții de învățare prin teatru. E foarte fru­mos. Adevărat că e foarte ocupată, dar îi place, e de­di­cată și face foarte bine ce face. Ne merge bine, Doam­ne ajută!

- Care e secretul acestei armonii în care trăiți voi trei, departe de bârfe, de mediul acesta "tică­lo­șit" care a devenit mass-media?

- Să nu exagerăm. Nu știu dacă suntem într-o chiar așa de mare armonie. Am și eu zbaterile mele, te­merile mele. Dar suntem bine, pentru că muncim, suntem ocupați cu lucruri care ne plac, iar când avem timp liber, îl umplem la maximum cu noi. Cu noi trei. În rest, citim, vedem filme. Cred că de aceea avem un oarecare echilibru sufletesc.

- Dar ce se întâmplă în jurul tău nu te-atinge? Pe stradă, în țară? E atâta neliniște în jur...

- Din păcate, m-atinge, și cred că voi renunța la televizor în viitorul apropiat. Am tendința de a mă uita la știri, de a face comparație între posturile tv. Și, da, sunt îngrijorat. Mai nou, nici nu mai știi de cine ești manipulat. Sunt atâtea păreri, atâtea piste fal­se care ți se deschid seară de seară la televizor, în­cât îți vine pur și simplu să te retragi în carapacea ta. Dar apoi mă gândesc că un actor ar trebui să fie an­gajat social într-un mod serios, să fie un formator de opinii, și iar mă implic emoțional, iar mă enervez. Apoi, din nou mă retrag, când îmi dau seama că nici eu și niciunul dintre colegii mei nu avem anvergura de a influența prin opinia noastră. Nu suntem su­ficient de cunoscuți pentru asta. Dem Rădulescu ne spunea că el, dacă apărea la televizor la unu noaptea, a doua zi îl saluta și îl felicita lumea pe stradă. Efec­tiv, nu mai sunt vremurile acelea. Nu se mai poate face nici măcar comparație. Așa că te zbați, te ener­vezi, te calmezi, iar te ener­vezi, apoi se face seară, ai spec­tacol și, de-a dreptul para­doxal, sala e din nou arhi­plină. Deci oamenii știu în continuare să aleagă. Asta mi se pare extraor­dinar! Că de­pinde de tine dacă vrei să fii manipulat de televizor sau să-ți îngrijești mintea și su­fletul. Oferta culturală este foarte mare: sunt o mulțime de expoziții, de vernisaje, de ac­țiuni cul­turale, de specta­cole, cele mai bune filme din lu­me vin și la noi, cine­ma­teca funcționează. Dacă vrei, efectiv, ai ce face. Ține doar de puterea ta de a face ale­gerile potrivite.

- Crezi că în societatea românească de azi s-au cris­talizat și mentalități pozi­tive? Există semne de încre­dere pentru viitor?

- Deja văd lucrul acesta. O primă schimbare pe care o observ este în educația copii­lor: există o dispo­nibilitate mai mare către dialog în vre­murile astea. Cel puțin, în comparație cu copilăria mea. Societatea se cizelează încet, încet. Au apărut tot felul de acțiuni prin care copiii sunt învățați să doneze către orfe­li­nate sau alte programe u­ma­nitare sau ecologice care aprind un beculeț în su­fletele copiilor. Părinții nu mai sunt pasivi ca în trecut, încep să ia atitudine față de nedreptăți, vezi cazul șpă­gilor din școli. Pe mine mă bucură enorm orice luare de atitudine din par­tea românilor, care, tradi­țional, tac și înghit. Vezi re­ac­ția de la Roșia Montană, de la Pun­gești, de la legea imu­ni­tății parlamentarilor. Formele de protest sunt oc­cidentale - se țin de mâini în jurul Guvernului, fac "lanțuri" vii, se cheamă prin inter­mediul Interne­tu­lui... Nici nu mă interesează pentru ce se adună ro­mânii, atâta timp cât observ că au o atitudine civică. Eu chiar cred că mergem spre bine, cătinel, în ritm ro­mânesc, dar lucrurile chiar se schimbă. Pentru pri­ma dată în ultima vreme se vede că politicienilor în­cepe să le fie frică de popor - un ministru își dă de­misia de onoare, la presiunea presei! Semne bune. Este clar că nu ne mai putem întoarce unde eram acum douăzeci și cinci de ani. Nicio frână de la niciun politician nu ne mai poate întoarce, așadar nu putem decât avansa, chiar dacă într-un ritm mai lent decât ni-l dorim. Pentru noi e cam târziu, dar, dacă nu vine vreun război, Doamne ferește, co­piii noștri au șan­se mari să trăiască într-o societate cât de cât sta­bilă. Da, chiar cred asta. Pe bune!