ANA MARIA GEORGESCU - "Viaţa mea arată mai bine şi mai frumos decât am visat"

Călătorie cu noroc

- S-a scurs aproape o veşnicie de când debutai pe scenele muzicale, alături de formaţia "Desperado", ca tânără speranţă a muzicii româneşti. Dar cine te caută azi nu te găseşte pe scenă, ci la microfonul postului de televiziune Digi 24 HD din Satu Mare. De ce ţi-ai schimbat direcţia de parcurs?

- După perioada clujeană legată de debutul meu muzi­cal, au urmat patru ani de Bucureşti, vreme în care am terminat o facultate de regie de film şi televiziune. Visul meu era să devin regizor de film, unul care să revo­luţio­neze cinematografia! Însă pentru asta îţi trebuie foarte multă experienţă, pe care la data aceea nu o aveam. Dar visul nu e abandonat, e doar amânat. În orice caz, când eram în anul III la Regie, am dat admitere şi la Facultatea de Drept şi am intrat. Dar, după o sesiune de aproape treizeci de examene (cumu­late de la ambele şcoli), e­pui­zată, am plecat într-o va­canţă la Oradea, unde mama tocmai se mu­tase. Ei bine, călăto­ria asta mi-a schimbat pers­pec­tiva asu­pra existen­ţei. M-am simţit atât de bine în acest oraş, m-am li­niştit atât de... "natural", da­torită rit­mului şi stilului tih­nit de viaţă de aici, încât, după trei luni de zile în care "respirasem" cu-adevă­rat, mi-am dat seama că ar fi fost o greşeală să mă mai întorc în isteria bucureş­tea­nă, care ajunsese să mă sece de ener­gie. Ca atare, mi-am dat licenţa la Regie, mi-am luat transferul de la Facultatea de Drept din Bucureşti şi m-am mutat cu şcoală, arme şi bagaje la Oradea! Vreo doi ani, m-am ţinut numai de studii, am citit mult şi mi-am îngrijit bunicuţa, care era foarte bol­navă. Apoi, termi­nând şi a doua facultate, am zis: "Bun! Şi-acum ce fac?". Şi-n timp ce-mi analizam opţiunile, a apărut, ca din cer, oferta celor de la Digi 24 HD, de a lucra pentru postul lor. Era ceva pe sufle­tul meu, o "mate­rie" pe care o învăţasem la fa­cul­tate, aşa că am accep­tat şi am pornit bucuroasă la drum. Emi­siu­nea pe care o fac se numeşte "Turist Acasă". În fie­care zi de marţi a săptămânii, de la ora 20, ea le arată românilor tot ceea ce este frumos în zona Biho­rului (este produsă de staţia locală Digi 24 Ora­dea, dar se difuzează la nivel naţional): oameni, locuri, eveni­men­te culturale, po­veşti de viaţă impresionante. Aşa am ajuns, de pildă, să cunosc şi să stau de vorbă cu supravieţuitori ai lagă­rului de la Auschwitz ori cu supravieţuitori ai închisorilor comuniste, oameni cu totul speciali, care prin caracterul lor şi prin modestia cu care vorbesc ne dau tuturor o lecţie vie, de dem­ni­tate. La fel de impre­sionante, după părerea mea, sunt şi reportajele despre minunăţiile peisagis­tice ale zonei, despre arhitectura tradiţională de pe plaiurile Bihorului ori despre mo­numente istorice. De mare interes pentru telespecta­tori sunt şi eveni­men­tele cul­tu­rale, activitatea Filarmo­nicii din Oradea, viaţa tea­trală, manifestările din zona artelor plastice, specta­colele organizate în toate ora­şele judeţului. Ceea ce m-a atras şi m-a cucerit la Digi 24 HD este faptul că e o televiziune care şi-a făcut un stindard din a fugi de senzaţional, din a se ţine departe de bârfe, canca­nuri, vulgarităţi, de tot ceea ce nu reprezintă valoare. În România sunt atât de mul­te subiecte care ţin de fru­mos şi de bine, încât ar fi păcat şi nedrept să le trecem cu vederea, lăsându-ne copleşiţi de senza­ţionalul aşa de ieftin şi de vulgar, cul­tivat în exces, de multe tele­viziuni comerciale.

- Te-ai apucat de televi­ziune fără nicio expe­rienţă în domeniu. N-ai ris­cat?

- Din fericire, avusesem deja contact cu tele­viziunea, lucrasem cu trupa Divertis, colaborasem cu Pro TV-ul, iar în materie de reportaj, acumulasem totuşi o minimă experienţă în anii de facul­ta­te. Dar genul mă pasio­nează cu adevărat, aşa că m-am lan­­sat "pe orbită" cu încre­dere şi speranţă. Şi, iată, zâna cea bună a îndrăz­neţilor m-a vegheat şi, după doi ani de zile, pot să spun că am izbutit să trec hopul. În prezent, mă simt în televi­ziune ca acasă.

Pe urmele Mariei Tănase

- Cum rămâne cu carie­ra ta muzicală, ai pus-o în cui?

- Nici vorbă! După ce m-am acomodat la Oradea, du­pă ce m-am obişnuit cu stilul ardelenesc al oraşu­lui, mai puţin spectaculos decât al Capitalei, dar cu mult mai rafinat şi profund, am avut no­rocul să cunosc şi nişte mu­zicieni foarte talentaţi, cu care am pornit un proiect foarte special (după cum ne place nouă să credem): cân­tări în care venim ex­clusiv cu melodii reinterpretate de-ale Mariei Tănase. Mărturisesc des­chis că eu am o pa­siune a­proape obse­sivă pentru Ma­­ria Tănase. Sunt fascinată de persona­litatea ei artis­tică, în primul rând, dar şi de cea umană. Iniţial, am zis să-i cântăm melo­diile aşa, din dragul pe care-l aveam noi pentru ele şi ca să nu dăm voie uitării să le înghită, dar când am vă­zut cât de mulţi oameni ne solicitau alte şi alte con­certe, am căpătat avânt. Am fost în mai multe cluburi dinOra­dea cu acest proiect şi, de fiecare dată, nu­mărul de spec­tatori a depăşit cu mult capa­citatea spaţiilor res­pective. Apoi, aproape ca un semn, în primăvara anu­lui trecut, directorul Tea­trului "Regi­na Maria" din Ora­dea, care are tradiţie în zona mu­sical-ului, m-a între­bat dacă n-aş vrea să fac parte din distribuţia spec­ta­colului "La Union, birjar". Când am mai auzit şi în ce rol intenţiona să mă distribuie, m-am topit de bucu­rie: era vorba de... Ma­ria Tănase! Între timp, am ajuns deja la a doua sta­giune, iar spec­tacolul se bucură de un succes aproa­pe... ameţitor! În plus, atunci când sunt solicitată, mă mai implic şi în alte proiecte muzi­cale, cum ar fi "Toam­na orădeană", un festival de am­­ploa­re, la care se dansează, se joacă teatru, se adună cele mai bune tru­pe muzicale din ţară şi din străi­nă­tate...

O căsuţă cochetă cu o grădină superbă

- Vorbeşti cu multă afecţiune despre Oradea, oraşul tău de adopţie.

- Da, iubesc Oradea şi-i datorez, în mare parte, liniştea sufletească pe care am dobândit-o în anii din urmă. Sunt legată prin multe fire sentimentale de acest oraş. În primul rând, e locul unde s-a reunit fa­milia. Fratele meu, care e acum comandantul aeropor­tului din Satu Mare, se stabilise aici, în urmă cu nouă ani. Apoi, după moartea tatei, mama rămăsese singură în Şimleul Silvaniei. Deşi am chemat-o să se mute cu mine la Bucureşti, ea a ales Oradea. Pentru un arde­lean, Capitala va fi întotdeauna mult prea trepi­dantă şi zgomotoasă, greu de gestionat. Aşa că am cumpărat aici o căsuţă cochetă, cu o grădină superbă, iar mama este acum o pensionară foarte tânără încă, mai ales sufleteşte, şi care îşi aşteaptă în fiecare zi copiii ca să afle ce au făcut, cum "navighează" pe cursul zilei, să ne drăgălească şi să ne răsfeţe cu tot felul de bună­tăţi... Apoi, Oradea e un oraş splendid, cu o arhitec­tură fabuloasă şi case istorice, în majoritate, moşte­nirea evrei­lor care au locuit aici şi care au fost depor­taţi în lagărul de la Auschwitz. Aproape toate aceste clădiri superbe au fost refăcute şi dichisite, avându-se grijă să se res­pecte cât mai mult aspectul original. Ceea ce impri­mă burgului un aer european. Uite, de pildă, pen­tru mine, e o mare bucurie să mă duc la serviciu, şi fiindcă sediul Digi 24 se află într-un palat de la 1900, care a fost restaurat cu fidelitate, astfel că sin­gu­rele ele­mente care-ţi aduc aminte că prezentul în­seam­nă anul 2014 sunt piesele de mobilier şi apa­ra­tura tehnică. Apoi, în Oradea există încă respect faţă de cultură şi faţă de oameni. Pe de-o parte, sălile de tea­tru sunt tot timpul pline, iar orădenii se duc cu reli­giozitate, în fiecare joi, la Filarmonică. Pe de altă parte, aici nu ţi-e frică să mergi pe stradă ca pieton, indiferent prin ce zonă a oraşului ai trece, fie că-i zi, fie că-i noapte. Şi - poate cel mai important - aici oa­menii muncesc serios şi cu tragere de inimă, fără să uite însă că viaţa mai înseamnă şi altceva decât serviciu. Orădenii ştiu că există bucurii şi dincolo de izbânzile profesionale, au păstrat cultul prieteniei, comunică ignorând can­canurile şi bârfa, de la suflet la suflet, au păstrat dra­gul de a fi gazde, de a vorbi şi a petrece în intimitate.

- Dar la Şimleul Silvaniei, locul naşterii tale, mai ajungi vreodată?

- Noi nu mai avem nimic acolo, nicio proprietate şi nicio rudă. Dar se întâmplă ca, de două-trei ori pe an, să mă cuprindă un dor arzător de locurile copi­lă­riei şi-atunci mă urc în maşină, împreună cu Easy, că­ţe­luşa mea, şi străbat, aproape ca în transă, cei nouă­zeci de kilometri până la Şimleu. Mă duc şi mă plimb pe străzile pe unde mă plimbam cu tata (pe care l-am pierdut mult prea devreme), daubineţe cot­loanelor prin care, adolescentă fiind, mă ascundeam ca să pot visa în linişte, poposesc în acele "puncte de belve­de­re" de unde-mi contemplam universul cel mic, Şim­leul, visând la universul cel mare, de dincolo de hota­rele lui, în care aveam, cândva, să ajung. Mai fac şi câte o incursiune pe la şcoală, care acum mi se pare că a căpătat dimensiunile unei jucării... Vizitele astea mă reîncarcă. Poate au dreptate cei care spun că, nică­ieri în lume, apa pe care o bei şi pământul pe care pă­şeşti, nu-ţi dau atâta putere ca în locul unde te-ai năs­cut.

Aşteptare cu vise

- Vorbeşti cu atâta drag despre mama şi fratele tău, tu nu tânjeşti după o familie?

- Ba da. Însă în societatea actuală, căsnicia a de­venit instabilă, greu de adaptat la felul în care trăim, de aceea vedem, probabil, multe cupluri care se căsă­toresc la 22-23 de ani, pentru ca apoi, până în 30 de ani, să divorţeze. Eventual, şi după ce au mai făcut un copil-doi, care rămân marcaţi de despărţirea părin­ţilor. Şi eu îmi doresc copii şi un om cu care să-mi îm­part viaţa şi sper ca asta să nu se întâmple foarte târziu, dar consider că pentru a-ţi asuma un ma­riaj şi venirea pe lume a unor copii ai nevoie de timp (aşa de scump pentru femeile care muncesc din zori până în noapte, ca mine). Şi de curaj. Aş fi putut să mă mărit foarte uşor, acum 3-4 ani şi totuşi... n-am putut, fiind­că mi-am dat seama că nu era alegerea justă. Aşa că am de­cis să mai aştept. Fără încrâncenare. Am con­vin­gerea că atunci când Dumnezeu va hotărî că a venit şi vre­mea mea, îmi va scoate în cale omul potri­vit. Un băr­bat cu inimă mare, cu suflet frumos şi cu o viziune asu­­pra vieţii potrivită cu a mea. Un bărbat care să aibă încredere că-i va fi bine lângă mine şi care să fie dis­pus să rămână alături de mine, indife­rent de ce s-ar în­tâmpla. Şi promit ca şi eu să fac ace­laşi lucru. Fiind­că asta cred eu că e cheia unui cuplu adevărat, a unui cuplu care să ducă acel "Da", până la adânci bătrâneţi.

- Eşti fericită, totuşi, în aşteptarea ta?

- Da! Şi, paradoxal, mă simt şi împlinită. Viaţa mea de acum arată mai bine şi mai frumos decât mi-aş fi putut eu dori. Sunt liniştită, sunt echilibrată, trăiesc într-un oraş în care oamenii încă mai ştiu să se aprecieze şi să se respecte unii pe alţii. Profesional, fac lucruri care-mi aduc satisfacţii enorme, uman, simt că am crescut foarte mult şi, cel mai important, îmi doresc în continuare să cresc. Nu sufăr de blazare din niciun punct de vedere. Am speranţă şi credinţă. Şi vise pe care să le împlinesc!