File de jurnal
Tocmai începusem să citesc o carte care mă provoca să fac un drum lung, înapoi, pentru a-mi descoperi destinul cuprins în viaţa strămoşilor mei. Cartea se numeşte "Călătoria", pe care autoarea ei, Brandon Bays, o defineşte ca fiind un apel la trezire, o invitaţie de a te întoarce, în sfârşit, acasă, pentru a redeveni cel care eşti cu adevărat. Cred că un astfel de "apel la trezire" s-a declanşat în mine când am găsit acel manuscris venit parcă din istorie, motiv pentru care mi-am propus să încep această călătorie, ca să pot descoperi cine sunt cu adevărat. Încep povestea cu un fragment din caietul bunicului meu, care trădează multe sensibilităţi deşi, se ştie, bărbaţii îşi dezvăluie cu greu gândurile intime şi sentimentele.
"Împlinindu-se 25 de ani de la căsătoria mea cu Stela, în ziua de Trei Ierarhi - Vasile, Grigorie şi Ioan (30 ianuarie) - ne-am dus cu toţii la biserică. După slujba făcută la biserică, la masă cu Stela şi cu cele trei fete: Elena, Norica şi Sanda, am mulţumit Domnului în modul următor: «Mulţumesc Doamne că m-ai învrednicit cu scumpa mea soţie, să ajungem la 25 de ani, într-o căsătorie paşnică şi mulţumitoare. Mulţumesc că mi-ai dăruit aceste trei fete, care mi-au făcut cinste şi mulţumire sufletească. Prin noi, dă, Doamne, binecuvântarea ta fetelor mele şi zdrobeşte uneltirile viclene izvorâte de la diavol, făcând ca din familia mea să ia fiinţă încă trei familii, pentru mulţumirea noastră sufletească şi desăvârşirea familiei mele. Mulţumesc, Doamne, că ne-ai scăpat de primejdia războiului, ferindu-ne de boli primejdioase şi dăruindu-ne sănătate până azi. Mulţumesc Doamne că m-ai învrednicit să-mi fac şi eu o casă, ajută-mă să o termin, să am unde îmi adăposti familia. Dăruieşte-ne Doamne şi de acum înainte sănătate şi îndestulare în casă, ocrotindu-ne şi apărându-ne de toate primejdiile, cu puternica ta mână. Amin.
Iaşi , 30 ianuarie 1935»".
Din păcate, dorinţele bunicului meu au fost departe de a se îndeplini. A murit în iulie, acelaşi an, lăsând-o pe bunica, la numai 40 de ani, cu o moşie destul de greu de administrat şi cu trei fete. Privesc o fotografie de familie în care, lângă bunicul Radu, sunt bunica şi cele trei fete - patru femei lângă care mi-am trăit copilăria şi tinereţea. Erau femei frumoase, educate şi cu personalitate.
Lanţul slăbiciunilor
Stela, bunica mea, era fiica lui Ioan Romanescu şi a Elenei Brătianu - descendentă din vechea familie a brătienilor. Ioan Romanescu provenea dintr-o familie de mari proprietari de terenuri agricole şi păduri, în comuna Bălileşti, judeţul Muscel. În această familie a străbunicii mele, Elena Brătianu, intervine prima dramă: Ioan Romanescu moare la numai 35 de ani, după ce, într-o noapte friguroasă de primăvară, fusese surprins, aşa cum rezultă din istoria orală a familiei, în patul unei femei din sat. A fost bătut de soţul acesteia şi a reuşit să fugă îmbrăcat sumar. Se spune că ar fi murit nu atât din răceala căpătată, cât mai ales din pricina bătăii primite. La numai douăzeci de zile după moartea străbunicului, se năştea Stela, bunica mea. Îmi pot închipui cum a primit întâmplarea tânăra lui nevastă, care purta în pântec copilul lui. Cred, cu toată convingerea, că toate trăirile mamei se transmit şi copilului şi-i influenţează acestuia întreaga viaţă. Poate şi mai departe, sorţile celor trei fete ale bunicii să fi fost marcate de această tragică căsnicie. Am copilărit alături de bunica, împreună cu mama şi cu sora mea mai mică, în timpul războiului şi mult timp după aceea. Era o femeie puternică, viguroasă şi foarte harnică. Dar singură, fără nici o dorinţă de a-şi împărţi greutăţile vieţii cu un alt bărbat.
Elena, Norica şi Sanda - cele trei fete ale bunicilor mei, şi-au trăit tinereţea la Iaşi. Elena, cea mai mare dintre surori, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, cu specialitatea Limba şi literatura franceză şi, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar. Era mică de statură, foarte vioaie şi deosebit de inteligentă. În timp, a devenit "bărbatul" familiei. Cred că fără ea nu se lua nici o decizie. La Iaşi, l-a cunoscut pe Dr. Ciril Popovici (Puiu), cu care s-a căsătorit fiind încă studentă. După 11 ani de căsătorie, divorţează. Din întâmplare, îi făcuse soţului o vizită neanunţată la cabinet, găsindu-l ocupat într-o partidă de amor cu asistenta lui. A închis uşa pentru totdeauna şi nu s-a recăsătorit niciodată. A rămas marcată pe viaţă. Din când în când, îmi povestea cu multă nostalgie cum s-a cunoscut cu Ciril, cât de tare s-au iubit şi cât de dezamăgită şi rănită s-a simţit după acea descoperire.
Norica, de o frumuseţe aparte, brunetă, cu un ten creol, cu un corp de manechin, era greu să nu fie remarcată. În casa bunicii, unde vara se aduna destul de multă lume din Bucureşti, a cunoscut un tânăr ofiţer care venea în vizită la vărul lor, cu motocicleta. Cred că a fost o dragoste fulgerătoare. Au continuat să se vadă şi în Bucureşti. În curând, a cerut-o în căsătorie. Şi aici a intervenit neprevăzutul - soarta, destinul? Fiind ofiţer, a fost detaşat undeva în Oltenia, pentru câteva luni. A fost cazat la o familie care, bineînţeles, avea o fată. Când i s-a terminat detaşarea şi urma să se întoarcă în Bucureşti, a fost înştiinţat de familia care îl găzduise că fata lor este gravidă şi că va trebui să se căsătorească cu ea, altfel îl vor reclama la comandament. S-a căsătorit cu acea fată, iar Norica a rămas necăsătorită până pe la patruzeci de ani, când a făcut acest pas numai pentru a avea statut de femeie măritată. A continuat să se vadă cu fostul ei iubit mulţi ani după ce acesta se căsătorise, dar totul devenise un fel de amiciţie. El se simţea bine în familia noastră şi pe noi, nepoatele Noricăi, ne ajuta şi ne răsfăţa. Dar vraja iubirii dispăruse.
Agentul dispărut
Două surori
Maria, sora mea, era o dulceaţă de fată. Mică de statură, cu corp frumos proporţionat, brunetă, cu ochi mari şi negri, jucăuşă şi veselă, era o fire sensibilă. Boala şi moartea mamei au afectat-o profund şi simţea nevoia de suport moral. Eram nedespărţite, ne sfătuiam şi ne sprijineam una pe alta, până când, din cauza situaţiei materiale precare, eu am fost trimisă la rudele din Tulcea, pentru a continua şcoala acolo. Când era în ultimul an de liceu, Maria a avut o tentativă de sinucidere, dar s-a recuperat cu bine. A terminat liceul şi a devenit asistentă medicală. Avea talent pentru această meserie. Eram din nou împreună. Foarte apropiate, ne împărtăşeam bucuriile şi necazurile, nu aveam secrete. Când eram deja căsătorită, a venit la noi acasă, să ne povestească că a cunoscut un tânăr care îi fusese coleg de liceu soţului meu, pe care el îl aprecia în mod deosebit, ca fiind unul din cei mai deştepţi băieţi din şcoală. Am început să ne vedem cu toţii, uneori la petreceri şi cu alţi prieteni. Ei doi formau o pereche ce nu se putea să nu fie remarcată. Era evidentă atracţia dintre ei. S-au căsătorit şi, pentru că nu aveau încă o locuinţă, au locuit într-un mic apartament, împreună cu părinţii lui. După un timp, au început să apară disensiuni, care s-au accentuat după decesul tatălui. Convieţuirea cu o soacră voluntară şi curioasă, până la a dori să ştie şi amănunte din intimitatea lor, devenise atât de dificilă încât sora mea a insistat să se mute. Surpriza a fost când, într-o noapte "lungă", soţul ei i-a declarat că, oricât ar iubi-o, nu-şi poate lăsa mama singură, deoarece are nevoie de el şi de susţinerea lui financiară (deşi ea avea pensie). Până dimineaţă, era convinsă că vor divorţa. A fost momentul adevărului şi a început să privească cu alţi ochi devotamentul pe care credea că îl are pentru ea, soţul ei. Pentru sensibilitatea ei era deja prea mult. Până la urmă, s-au mutat, dar acel ceva frumos, care îi legase, se cam dusese. Deşi au avut împreună un copil, căsnicia lor nu a rezistat. Ea rămăsese într-o permanentă căutare a unui punct de sprijin. S-a refugiat în antidepresive şi somnifere, până a clacat. A murit la numai 38 de ani, într-o noapte de iarnă, singură, în urma unui accident produs în casă.
Pe mine, necazurile şi greutăţile m-au îndârjit. Îmi mobilizasem toate resursele interioare pentru a reuşi în viaţă. Am continuat să învăţ bine, plângeam şi învăţam. Nu aveam încă 18 ani când l-am cunoscut pe viitorul meu soţ. Terminasem liceul şi mă pregăteam pentru examenul de admitere la facultate. El terminase facultatea. Locuiam pe aceeaşi stradă, dar nu ne ştiam. După ce ne-am cunoscut, am devenit o pereche inseparabilă, fie că ne plimbam sau făceam sport, fie că ne întâlneam cu grupul lui de prieteni. Cert este că niciunul dintre noi nu a simţit nevoia unei alte relaţii. Dar, era ceva ce mă intriga la el. Nu era primul meu prieten, aşa că aveam oarecare termeni de comparaţie. Eu eram obişnuită cu declaraţiile romantice, cu întâlniri surpriză, cu sărutări care să-ţi taie respiraţia etc. Pe când cu el, mi se părea că sunt un partener de joacă şi de plimbare convenabil, o însoţitoare prezentabilă la întâlnirile cu prietenii şi cam atât. Nu-mi displăcea compania, dar nici nu o puteam considera o idilă. Eram destul de rezervată. Până când mi-a propus să-i însoţim pe părinţii lui într-o scurtă plimbare, în care am conversat mai mult cu mama lui. După aceea, când veneam de la plimbare, mă reţineau destul de des la masă şi mă tratau cu bunătăţi. Deja ştiau care era situaţia mea, şi amândoi erau atenţi cu mine. Continuam să ne întâlnim cu regularitate, ne plimbam, ne jucam, dar nu încerca nici o apropiere. Fără declaraţii, fără explicaţii, s-a dezlănţuit după o petrecere de ziua lui când, după ce au plecat musafirii, am rămas împreună. În anul următor, eram căsătoriţi. Mult timp, l-am bănuit că a fost mai mult dorinţă fizică decât iubire. Eram amândoi mult prea tineri şi fără experienţă. Eu crescusem numai între femei, nu aveam deloc imaginea convieţuirii alături de un bărbat, iar el nu avusese încă o relaţie mai serioasă cu vreo fată.
Istoria se repetă
Am trăit cu mare intensitate primii opt ani de căsnicie. Se contura că suntem fiecare în felul nostru interesaţi de viaţa noastră. Ne simţeam bine împreună, dar au început să apară şi probleme. Remarcam interesul pe care îl manifesta faţă de alte femei întâlnite cu diferite ocazii, dar am considerat că, aşa cum şi eu eram complimentată şi remarcată în anturajul nostru, acele gesturi erau acceptabile, atâta vreme cât nu aveau urmări. Nu m-am gândit niciodată, deşi de multe ori eram în alertă, că va depăşi o anumită limită. Dar istoria s-a repetat şi în viaţa mea. În cel de al nouălea an al căsniciei noastre, am avut şi eu parte de surpriza vieţii mele. Am venit acasă într-un moment nepotrivit, când în dormitorul nostru era în plină desfăşurare o partidă de amor între soţul meu şi o prietenă apropiată. Nu avusesem nici cea mai vagă bănuială de apropierea dintre ei, desfăşurată până atunci foarte discret. Este adevărat că eu eram prinsă în tot felul de treburi la serviciu, examene la facultate, gospodărie etc. Aşa că pentru toată agitaţia mea, am fost... "premiată". Soţul meu mi-a adus în dormitor o înlocuitoare. Au fost zile şi nopţi triste, crize de nervi, dar mi-am propus să nu divorţez imediat, pentru că am realizat că, de fapt, ea asta îşi dorea. A fost o situaţie penibilă, pentru că eram prieteni şi cu soţul ei, ne întâlneam toţi patru destul de des, făcuserăm concediul împreună. Am fost foarte afectată şi nu am priceput nici până în ziua de azi cum un om, apreciat pe bună dreptate ca o persoană integră, corectă, uneori chiar rigidă în comportament, s-a putut lăsa antrenat într-o asemenea aventură. Şi, mai ales, cum a putut compromite o relaţie de prietenie, nu numai între noi două, ci între patru oameni. Femei dispuse pentru o aventură se găseau pe toate drumurile şi, poate, dacă ar fi făcut o altă alegere, şocul meu nu ar fi fost atât de dur. Până să iau eu o decizie, am constatat că sunt însărcinată, ceea ce a schimbat datele problemei. Îmi doream un copil de mult timp. Deşi avusesem multe sarcini, nu reuşisem să-l conving. De data aceasta, am decis că îl voi avea, indiferent de ce se va întâmpla între noi. Am rămas împreună, nu intuiam ce o să mă aştepte, cum am să depăşesc acest moment nefericit din viaţa noastră şi cât o să mă afecteze în viitor. Sarcina am înţeles-o ca pe un semn primit pentru a continua viaţa alături de tatăl acestui copil. Trebuia să aibă şi mamă, şi tată.
Destine trase la indigo
Am fost, şi sunt încă, o romantică şi o sentimentală. Dar după cele întâmplate, unde era să mai încapă între noi romantismul şi iubirea? În aceste condiţii, am pus un capac mare peste suflet şi mi-am canalizat preaplinul sentimentelor asupra copiilor noştri, pentru că a venit şi al doilea, străduindu-ne să le asigurăm siguranţa unei familii. Am reuşit. Rana deschisă din sufletul meu nu s-a vindecat, s-a cicatrizat. Şi, ca orice cicatrice, din când în când doare. Şi doare foarte tare, chiar şi acum, când, după câţiva ani de separare, am găsit puterea de a mă reapropia de soţul meu. Nu am găsit nici un fel de explicaţie a acestui impuls. Ne-am reluat viaţa împreună şi m-am înspăimântat cu câtă intensitate revin, uneori, vechile dureri. Cu toate astea, mă străduiesc să văd partea frumoasă a căsniciei noastre, din care avem doi copii minunaţi, care la rândul lor au familiile lor, din care nu lipsesc copiii - nepoţii noştri. Nu am trăit chiar degeaba. Şi după ce am citit în dicţionarul explicativ al limbii române că "destinul este o predestinare fatală a succesiunii evenimentelor, percepută ca prestabilită şi NECESARĂ, deasupra capacităţii umane de voinţă", aş putea accepta că poate aşa trebuia să fie. Să trec şi eu prin proba de foc a infidelităţii partenerului de viaţă şi de abia atunci să realizăm amândoi ce însemnăm unul pentru celălalt, iar soţul meu să primească o lecţie pentru felul în care trebuie să-şi stabilească priorităţile în viaţă. Trăiesc cu speranţa că rezistând amândoi în această căsnicie, începută cu iubire şi în care ne-am regăsit acum cu înţelepciunea anilor pe care îi avem, lanţul acestor întâmplări nefericite se va fi întrerupt şi vom lăsa o altă moştenire descendenţilor noştri.
Dumneavoastră, cititori fideli sau întâmplători ai acestei deosebite publicaţii, "Formula AS", ce părere aveţi? A fost destin, soartă sau blestem? Sau, pur şi simplu, coincidenţă? M-ar ajuta foarte mult să cunosc opinia dvs. Mulţumesc.
TEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
