Când femeile fac artă cu dalta şi cu ciocanul: Mara Vâlceanu-Breza şi Misha Diaconu

Deşi sculptura este considerată o artă pentru bărbaţi, care cere muşchi puternici şi forţă, femeile reuşesc să o facă la fel de bine, încordându-şi sufletul şi imaginaţia

Parcul artelor din Bucureşti

De câteva luni, în Parcul Titan din Bucureşti au ră­sărit nişte statui moderne, cu forme avân­tate şi den­se. Sculptate în marmură, lemn şi metal, câte două din fiecare material, statuile stau înşirate pe o peluză de la marginea la­cului, primenindu-ţi liniştea plim­bării. Albul marmurei cotro­peş­te plăcut ochiul, chiar şi în zilele când este concurat de al­bul zăpezii. Ală­­turi, iriză­ri­le rafinate ale lemnului şi me­talul zvâcnit înspre cer îi ţin isonul. Şase ar­tişti au rea­lizat aceste statui, în doar trei săp­tămâni, lu­crând în mijlocul trecătorilor cu­rioşi. Bogdan Hojbotă, conferenţiar la Uni­ver­sitatea Naţio­nală de Artă din Bucureşti şi tânăra Misha Dia­conu au sculptat şi au vi­sat în oţel; Car­men Tep­şan şi Corneliu Tache au cioplit blocuri mari din marmură de Ruş­chiţa; Titi Ceară şi Ma­ra Vâlceanu-Breza au îmbo­găţit parcul cu două semne uimitoare, în lemn. În mod sur­­prin­zător, iniţiativa i-a a­par­­ţinut unei... regi­zoare de teatru, Alice Barb, care ocu­pă şi func­ţia de directoare a Ca­sei Artelor din sec­torul 3. De altfel, parcul numit până de curând I.O.R. nu e la primul desant de statui. Pe malul opus, alte sculpturi în piatră întăresc, şi ele, noua şi neaş­tep­tata alură europeană a locului. Iar pentru că dintre toate lucrările, cel mai mult m-au impresionat cele realizate de Mara Vâlceanu-Breza şi Misha Diaconu, le-am solicitat câte un interviu. Două fete delicate, frumoase şi băieţoase, cum li se cere unor artiste care lucrează cu ciocanul şi dalta. Amândouă, dedicate trup şi suflet sculp­turii. O artă în care, până acum o sută de ani, femeile nu prea aveau loc.

Mara Vâlceanu-Breza: "Am pornit la drum sculptând îngeri. Simt nevoia să evadez din lumea asta, prea departe de Dumnezeu"

Pe Mara Vâlceanu-Breza am întâlnit-o cu un an înainte, în vara lui 2013, în Parcul ar­te­lor, pe când încă lucra la statuia intitulată Poar­ta îngerului păzitor. O poartă care m-a atras încă de la început. Avea nişte linii sim­ple, aproape severe, cu o metafizică pe care nu mi-o puteam explica până la capăt. Când am căutat-o ca să vorbim, Mara trudea între câţiva buşteni mari şi grei. Mi s-a confesat că îi place să lu­creze mult în materialele clasice ale sculp­turii, consa­crate de canonul grecesc: piatra, me­talul şi lemnul. Pentru poarta înge­reas­că din Parcul Titan îşi alesese ste­jarul. Un lemn tare şi cu fibră densă, re­zistent în timp. Lemnul îl descoperise într-un ocol silvic şi s-a îndrăgostit de el, pe loc: "Erau trei buş­teni de stejar tă­iaţi de un an. Aveau o mare frumuseţe a fibrei; nu erau neapărat de cioplit, dar i-am ales în funcţie de gândul meu". Apoi îmi mărturiseşte că azi, ca să lucrezi în stejar, nu e mai greu decât în orice alt lemn: există unelte speciale. Apoi m-a rugat să o ajut să-şi mute buştenii ei uriaşi dintr-un loc în altul. Şi m-am agăţat de ei cu o mândrie veselă, dar când să-i ridic - m-au cam spetit, pe când chipul artistei nu tră­da ni­ciun fel de efort, deşi Mara e o făptură firavă, plină de gingăşie.
Născută în 1963 la Bucureşti, Ma­ra Vâl­cea­nu şi-a urmat cu îndâr­ji­re, toată viaţa, visul artei. De mic co­pil şi-a dorit să fie sculptoriţă. "A fost visul meu şi mi l-am realizat!". Talentul i l-au descoperit al­ţii, pe când era copil de grădiniţă în Bucu­reşti. Pe atunci, modela din plastilină scene din poveşti. Şi de la prima edu­catoare din grădiniţă până la pro­fesorul de desen din şcoala generală, toţi au spus: "Copilul ăsta trebuie în­dru­mat spre ar­tă". Şi părin­ţii ei au sus­ţi­nut-o. A ur­mat cal­va­rul in­credibil al celor nu mai pu­ţin de 10 e­xa­mene de admi­tere da­te la Insti­tutul de Artă Ni­co­lae Gri­go­­res­cu. Dar Mara a perse­verat şi a învins. Şi ime­diat du­pă ce a terminat Sculp­tura, în 1997, s-a im­pus ca unul dintre cei mai pre­ţuiţi ar­tişti de azi. Sculp­turile ei, cu idei ne­aş­tep­tate şi clare, te fac să te gân­deşti la ele mult timp după ce le-ai văzut. Ca de pil­dă, acel "Adam şi Eva", încăr­cat de stra­­nie­tate, în care "pă­rinţii" ome­nirii sunt înfă­ţi­şaţi în formă de Şarpe şi au, în loc de capete, mâini; mâinile care au oferit şi au pri­mit mă­rul. Sau "Poveste a visătorului", în care Mara în­cear­că, prin doar trei ipostaze sculptate în bronz, să re­po­ves­­tească mitul lui Don Juan din pers­pec­tivă fe­minină. Dar mai ales "Porţile înge­reşti" şi "În­geri" au ieşit în evidenţă la saloanele de sculptură, "fă­cân­du-şi loc", de departe, cu aripile, printre ce­lelalte sculp­turi. Şi iată că în Parcul Titan mă întâl­neam cu încă o poartă îngerească a sculptoriţei.

- De zece ani tot sculptezi la îngeri şi la porţi îngereşti. Ce chemare te îndeamnă spre ei?

- Este o idee care pe mine aproape că mă obse­dea­ză de vreo zece ani. De zece ani fac variaţiuni pe tema asta. Şi cum porţile mele străjuite de îngeri au fost mereu bine primite şi de public, şi de critică, asta m-a încurajat să continuu. Cea din Parcul Titan este din lemn, dar am o Poartă îngerească pe care am sculptat-o în fier. Şi tot din lemn, acum vreo zece ani, am mai făcut o poartă îngerească, care stă la Blaj. Iar prima poartă de la care am pornit e din 1997. A fost lucrarea mea de absolvire. Aşadar, cu îngerii am pornit la drum. Simt nevoia să evadez din lumea asta care ne înconjoară, o lume prea crispată şi prea de­parte de Dumnezeu. Şi atunci, încerc să mă apropii prin arta mea, de îngeri. Este un drum de artist creştin, o nevoie pe care am simţit-o demult.

"Vreau să mă apropii de zona sacrului"

- Ce semnificaţie au "Porţile îngereşti"?

- Poarta este o trecere. Atunci când reuşesc să o întrupez în lemn sau în metal, am o mare satis­facţie. Fiecare poartă a mea are alt nume. Deşi toate sunt, până la urmă, porţi îngereşti. Cum eu merg pe dualitate, niciodată nu am sculptat doar un înger, ci doi. Aşa am ajuns să fac şi porţile mele.

- Sunt porţile tale curăţitoare pentru su­flet?

- Cel puţin pentru sufletul meu, da. Dar şi majoritatea privitorilor simt asta. De altfel, eu sculptând cochetez, cum­va, cu divinitatea. Şi o spun fără obrăz­nicie. E idealul meu artistic. Vreau să mă apropii de zona sacrului. Şi vreau, chiar dacă sculptura este tridimen­sio­nală, să ating, în sculpturile mele, o a patra dimensiune. Nu ştiu dacă voi pu­tea.

- Cum visezi să sari în a patra dimensiune?

- În primul rând, simţind. Simt că ceva mai poate fi făcut dincolo de ori­zontul matematicii sau de cel al muncii brute care înseamnă sculp­tura. Cred că mai există ceva care poate fi atins. Şi dacă fizi­cienii au înglobat de mult tim­pul ca a patra dimen­siune, eu, în sculp­turile mele, nu mă gândesc la timp. Vreau să ating o altă di­mensiune: uni­versală, cosmică. Un mesaj pe care îl simt că există. Pluteşte undeva. Şi pe care, din când în când, îl ating.

- Tot visând la a patra dimensiune ai reuşit să te afirmi într-o artă care încă pare dominată de bărbaţi. Cum te simţi în lumea asta?

- Mă simt ca peştele în apă! Şi nu am trac. Me­seria de sculptor nu e atât de dură pe cât pare, atunci când e pri­vită din afară. E drept că trebuie şi un consum fizic, dar sculp­tura nu se face numai cu mâi­nile şi cu muş­chii. Sculptura se face, în primul rând, cu ca­pul şi cu sufletul. Aşa că nu îţi trebuie nea­pă­rat for­ţă.

- Cum simţi că stai pe scara reuşitei noastre naţionale şi internaţionale?

- Eu cred că toate artele noastre vizuale sunt în­tr-un punct de modernism staţionar. Şi simt că trebuie să se întâmple ceva. Post­mo­der­nismul ăsta care du­rează de mai bine de 50 de ani deja a ajuns să fie uşor obo­sitor. Şi poate că tre­buie să apară nişte vârfuri care să-i spar­gă mo­no­tonia. În sculptura românească, avem ar­tişti foarte buni şi care sunt recunoscuţi peste tot în lu­me. Aşa că sper ca atunci când vârfurile de azi vor dis­părea, să poată transmite la timp mai depar­te în­văţătura lor, pentru ca sculptura românească să mear­gă mai de­par­te. Iar dacă e să vorbesc de mine, eu mă simt în as­cen­siune. Şi am primit destule sem­nale de încurajare de la critică şi de la colecţionarii şi iubitorii de artă. În rest, timpul va decide. Încă mai am de în­vă­ţat şi mai am multe de făcut şi de arătat. Pentru că maturitatea unui plastician începe după 40 de ani. Iar cea a sculptorului, chiar mai târziu.

Misha Diaconu: "Nu m-am gândit niciodată să plec de aici. Sunt mulţumită de tot ce mi se întâmplă!"

Poveştile metalului

Născută la Galaţi, în 1981, unde a şi ab­solvit prestigiosul Liceu de Artă, Misha Dia­conu a explodat brusc în plastica româ­nească anul trecut, la doar 32 de ani. Câteva expo­ziţii personale de excepţie la Mogoşoaia sau la Ateneu, la fel ca în Parcul Titan, au impus-o dintr-odată cu sculpturile ei în metal, cu stilul lor personal şi matur. Avântate, cu forme sen­zuale, statuile Mishei sunt ridicate pe feronerii Art Nouveau, care le sporesc far­mecul. Ca o recunoaştere a valorii ei, la sfâr­şitul lui 2013, Misha Diaconu a primit, prin intermediul Palatului Mogoşoaia, o rezidenţă de o lună în Austria, la Salzburg. Am între­bat-o mai întâi pe artistă despre începuturile ei. Cele care au con­dus-o la performanţele de azi.

- Cum ai ales să fii sculptor şi de ce în metal?

- Încă din liceu îmi doream să lucrez cu un material care să-mi permită să fac forme ver­ticale, dinamice; forme monumentale. Când eram puştoaică, îmi amintesc cum mă fer­mecau sculp­turile cele mari, din fier, de pe fa­leza Galaţiului, oraşul meu. Prin ele puteai ve­dea cerul şi copacii. Mie mi se păreau per­sonaje de poveste şi visam să intru şi eu în bas­mul lor. Cred că sculpturile acelea monumen­tale mi-au influenţat viitorul. Apoi, când am in­trat la Universitatea de Artă din Bucureşti, mă gândeam că voi lucra în sticlă, ca să-mi întrupez visurile de zbor vertical. Până mi s-a în­tâmplat ceva. La primanoastră lecţie de metal, ne-au pus să decupăm un cerc din tablă şi să-l modelăm. Mie mi se părea metalul a­proa­pe intangibil, foarte greu de lucrat. Dar am fost fascinată văzând cât de uşor poţi să-l modelezi, dacă ai răbdare. E incredibil câte poţi face dintr-o bucată de metal! Asta m-a fermecat şi, încet-încet, învăţând tehnica, arta sculpturii în metal m-a prins cu totul, până în ziua de azi. O ţin minte pe mama, care aflând că m-am decis să fiu sculptor în metal şi ştiind ea cât de periculos e să lucrezi cu sudura, mai ales pentru o fată, îmi zicea: "Măi, mămică, de ce nu faci tu pic­tură, că e mult mai uşor? Să te canoneşti tu acolo, cu fierul!". "Asta îmi place mie" - îi spuneam. "Simt că mă exprim mai bine în fier". Şi mama m-a lăsat în pa­ce. Iar azi, e mândră de mine.

- Ce poveşti spui când sculptezi? Şi care dintre ele ţi-e mai aproape de suflet?

- Am multe de povestit în sculpturile mele în metal! Mai ales că poveştile lor se schimbă dacă alegi alama ori cuprul, sau dacă te joci cu patina şi obţii culori şi texturi noi. Poţi să faci şi pictură în metal, din alamă şi cupru! Mulţi consideră că metalul e rece. Or, eu tocmai asta vreau să arăt: că prin formă, prin volum şi prin texturi - poţi să le dai sculpturilor în metal o căldură aparte. Cum şi lucrările mele au teme calde: muzica, instrumentele muzicale, dansul, miş­carea. De altfel, mie îmi şi place enorm muzica şi nu lu­crez fără ea. Fără muzică, ceva îmi lipseşte. E ca atunci când vrei să faci o mâncare bună şi n-ai con­dimente. Dar temele mele trec dincolo de muzică. Îmi place în mod deosebit să ipos­taziez în metal şi senzualitatea, şi femeia, şi balerina. Dar dintre toate, cel mai aproape de sufletul meu e femeia! Femeia puternică şi expresivă. O vioară aprinsă. Feminitatea şi căldura apar în multe lucrări ale mele. Cea care exprimă cel mai bine senzualitatea mea şi a lumii e "Balerina". De fapt, e figura fe­minină pură. Tema asta mi-am propus-o de mult, şi când m-am apucat de ea, mi-a ieşit foarte repede, lucram ca într-o vrie, totul ve­nea de la sine. Luam şabloane de pe cor­pul meu, pozam în oglindă. De aceea, "Bale­rina" seamănă cu mine.

- Ai apărut, dintr-odată, cu un stil foar­te personal. Cum ţi-ai găsit drumul?

- Pe mine m-au impresionat foarte mult dantelăriile în piatră ale lui Gaudi (mare arhitect spaniol n.r.), făcute la Sagrada Fa­milia. Cred că şi ele m-au îndreptat spre dantelăriile mele în metal. Dar norocul meu a fost că am vrut să învăţ tehnica şi să-mi fac singură lu­crările. Eu modelez me­­­talul la re­ce, nu prin for­­jare. Repu­saj se nu­meşte tehnica as­ta. Şi ca să îmi găsesc un stil, am învăţat cam tot ce pot să fac cu metalele. Si­gur, aş fi putut să fac proiecte pe machetă şi apoi să rog un tehnician să le lucreze. Dar eu cred că numai când cunoşti tu materialul, când pui mâna pe el, îţi vin ideile bune şi ajungi la rezultate pe care nu le bă­nuiai.

- În Parcul Titan ai o statuie înaripată. Ce re­prezintă?

- Acel personaj fantastic l-am botezat "Numen". Când l-am făcut, m-am gândit mult la copii. Am vrut să-i încânt pe ei în primul rând. Şi l-am mai pus să stea pe o placă de inox, ca să-l fac să zboare. Placa de inox este ca o oglindă care reflectă cerul şi îţi dă astfel senzaţia de zbor, odată cu forma lui aeriană.

"Bărbaţii încă mă privesc cu rezervă, dar sunt fascinaţi"

- Tu şi Mara sunteţi două fete băieţoase, sculp­taţi cot la cot cu bărbaţii. Ai întâmpinat şi rezerve din partea lor?

- Eu cred că înainte de toate trebuie să pui pasiune şi dorinţă în ceea ce faci. Restul vine de la sine. Cât despre bărbaţi, ei încă mă privesc cu rezervă, dar sunt fascinaţi. Acum, de exemplu, lucrez pe un şantier unde fac o feronerie. Toţi băieţii de acolo nu înţeleg cum de a venit o fată care face singură ditamai pa­noul decorativ de 7 metri. Dar mie nu mi se pare că fac ceva ieşit din comun pentru o femeie. Şi nu am avut de suportat vreodată glume misogine. Alt mister pentru mulţi bărbaţi este cum de manevrez eu aşa bine sculele. Să vă povestesc, de pildă, o întâmplare simptomatică, pe care am trăit-o la un service auto. Am acolo un prieten bun cu care mai colaborez. Îmi dă piese uzate din cutii de viteză şi roţi din­ţate, ca să le pot integra în sculpturile mele în fier. Şi cum într-o zi tăiam nişte ţevi dintr-o tobă de eşapament, un bărbat aflat în service a zis: "N-am văzut în viaţa mea un băiat care să mânuiască aşa de bine flexul, ca fata asta". Acuma, nu neapărat că aş fi eu maestra flexului, dar trebuie să stăpânesc bine şi sculele, altfel aş fi fost ciuntă.

- Deşi faci muncă brută, mâinile tale nu sunt bătătorite. Şi nici ale Marei.

- Am bătături, dar le îngrijesc. Am mănuşi de latex, să nu-mi intre murdăria în amprente sau sub unghii, dar am şi mănuşi de sudor. Mulţi bănuţi se duc şi pe cosmeticele de întreţinere, că deh...!

- Spre sfârşitul dialogului nostru, aş vrea să-mi spui cu sinceritate dacă poţi trăi din artă, din vânzarea sculpturilor tale în fier?

- Foarte greu. Anul trecut, de pildă, nu am vândut. Am donat, am oferit, dar nu am vândut. Mă întreţin din feronerii-uni­cat - porţi, garduri şi balustrade inspirate din Art Nouveau. Mi-am făcut şi aici un stil al meu. Partea bună e că sunt apreciate şi mai am şi libertatea să fac ce vreau. Aşa că nu mi-e ruşine dacă fac porţi şi garduri. Am făcut un gard cu feronerii de lux şi la Cannes. Un român care avea o vilă acolo a văzut ce lucrasem în România, pe la casele, să le zic mari, şi m-a rugat să vin şi acolo. Dar, dacă m-aş ocupa numai de feronerii, m-aş plafona. Până anul trecut, deja simţeam că mă pierd, mă izolasem prea tare în meşteşug. Totuşi, nevoia asta de a câştiga un ban lucrând în fiecare zi are şi o parte bună. Mi-a deschis enorm orizontul de artist.

- Eşti o artistă tânără, în plină afirmare. Cum te simţi în România?

- Nu m-am gândit niciodată să plec de aici! Mi-am văzut de treaba mea şi am încercat să nu mă implic în politică. Pentru că politica poate influenţa şi devia evoluţia artiştilor. Şi dacă-ţi vezi de treaba ta şi crezi în ceea ce faci, poţi să ajungi departe. Nu trebuie să forţezi lucrurile, nu trebuie să te zbaţi exa­gerat de mult pentru cariera ta. Dacă munceşti şi te implici, lucrurile merg de la sine. Şi nu sunt singura care gândeşte aşa. Ca mine sunt mulţi artişti români recunoscuţi pe plan internaţional. O satisfacţie în plus ne-o dă şi publicul iubitor de artă din România, care a început să se mărească. Poate nu are încă posibi­lităţi financiare să ne cumpere arta, dar măcar o apre­ciază. Aşa că eu sunt mulţumită de tot ce mi se în­tâmplă aici.