- S-a scurs aproape o veșnicie de când debutai pe scenele muzicale, alături de formația "Desperado", ca tânără speranță a muzicii românești. Dar cine te caută azi nu te găsește pe scenă, ci la microfonul postului de televiziune Digi 24 HD din Satu Mare. De ce ți-ai schimbat direcția de parcurs?
- După perioada clujeană legată de debutul meu muzical, au urmat patru ani de București, vreme în care am terminat o facultate de regie de film și televiziune. Visul meu era să devin regizor de film, unul care să revoluționeze cinematografia! Însă pentru asta îți trebuie foarte multă experiență, pe care la data aceea nu o aveam. Dar visul nu e abandonat, e doar amânat. În orice caz, când eram în anul III la Regie, am dat admitere și la Facultatea de Drept și am intrat. Dar, după o sesiune de aproape treizeci de examene (cumulate de la ambele școli), epuizată, am plecat într-o vacanță la Oradea, unde mama tocmai se mutase. Ei bine, călătoria asta mi-a schimbat perspectiva asupra existenței. M-am simțit atât de bine în acest oraș, m-am liniștit atât de... "natural", datorită ritmului și stilului tihnit de viață de aici, încât, după trei luni de zile în care "respirasem" cu-adevărat, mi-am dat seama că ar fi fost o greșeală să mă mai întorc în isteria bucureșteană, care ajunsese să mă sece de energie. Ca atare, mi-am dat licența la Regie, mi-am luat transferul de la Facultatea de Drept din București și m-am mutat cu școală, arme și bagaje la Oradea! Vreo doi ani, m-am ținut numai de studii, am citit mult și mi-am îngrijit bunicuța, care era foarte bolnavă. Apoi, terminând și a doua facultate, am zis: "Bun! Și-acum ce fac?". Și-n timp ce-mi analizam opțiunile, a apărut, ca din cer, oferta celor de la Digi 24 HD, de a lucra pentru postul lor. Era ceva pe sufletul meu, o "materie" pe care o învățasem la facultate, așa că am acceptat și am pornit bucuroasă la drum. Emisiunea pe care o fac se numește "Turist Acasă". În fiecare zi de marți a săptămânii, de la ora 20, ea le arată românilor tot ceea ce este frumos în zona Bihorului (este produsă de stația locală Digi 24 Oradea, dar se difuzează la nivel național): oameni, locuri, evenimente culturale, povești de viață impresionante. Așa am ajuns, de pildă, să cunosc și să stau de vorbă cu supraviețuitori ai lagărului de la Auschwitz ori cu supraviețuitori ai închisorilor comuniste, oameni cu totul speciali, care prin caracterul lor și prin modestia cu care vorbesc ne dau tuturor o lecție vie, de demnitate. La fel de impresionante, după părerea mea, sunt și reportajele despre minunățiile peisagistice ale zonei, despre arhitectura tradițională de pe plaiurile Bihorului ori despre monumente istorice. De mare interes pentru telespectatori sunt și evenimentele culturale, activitatea Filarmonicii din Oradea, viața teatrală, manifestările din zona artelor plastice, spectacolele organizate în toate orașele județului. Ceea ce m-a atras și m-a cucerit la Digi 24 HD este faptul că e o televiziune care și-a făcut un stindard din a fugi de senzațional, din a se ține departe de bârfe, cancanuri, vulgarități, de tot ceea ce nu reprezintă valoare. În România sunt atât de multe subiecte care țin de frumos și de bine, încât ar fi păcat și nedrept să le trecem cu vederea, lăsându-ne copleșiți de senzaționalul așa de ieftin și de vulgar, cultivat în exces, de multe televiziuni comerciale.
- Te-ai apucat de televiziune fără nicio experiență în domeniu. N-ai riscat?
- Din fericire, avusesem deja contact cu televiziunea, lucrasem cu trupa Divertis, colaborasem cu Pro TV-ul, iar în materie de reportaj, acumulasem totuși o minimă experiență în anii de facultate. Dar genul mă pasionează cu adevărat, așa că m-am lansat "pe orbită" cu încredere și speranță. Și, iată, zâna cea bună a îndrăzneților m-a vegheat și, după doi ani de zile, pot să spun că am izbutit să trec hopul. În prezent, mă simt în televiziune ca acasă.
Pe urmele Mariei Tănase
- Cum rămâne cu cariera ta muzicală, ai pus-o în cui?
- Nici vorbă! După ce m-am acomodat la Oradea, după ce m-am obișnuit cu stilul ardelenesc al orașului, mai puțin spectaculos decât al Capitalei, dar cu mult mai rafinat și profund, am avut norocul să cunosc și niște muzicieni foarte talentați, cu care am pornit un proiect foarte special (după cum ne place nouă să credem): cântări în care venim exclusiv cu melodii reinterpretate de-ale Mariei Tănase. Mărturisesc deschis că eu am o pasiune aproape obsesivă pentru Maria Tănase. Sunt fascinată de personalitatea ei artistică, în primul rând, dar și de cea umană. Inițial, am zis să-i cântăm melodiile așa, din dragul pe care-l aveam noi pentru ele și ca să nu dăm voie uitării să le înghită, dar când am văzut cât de mulți oameni ne solicitau alte și alte concerte, am căpătat avânt. Am fost în mai multe cluburi din Oradea cu acest proiect și, de fiecare dată, numărul de spectatori a depășit cu mult capacitatea spațiilor respective. Apoi, aproape ca un semn, în primăvara anului trecut, directorul Teatrului "Regina Maria" din Oradea, care are tradiție în zona musical-ului, m-a întrebat dacă n-aș vrea să fac parte din distribuția spectacolului "La Union, birjar". Când am mai auzit și în ce rol intenționa să mă distribuie, m-am topit de bucurie: era vorba de... Maria Tănase! Între timp, am ajuns deja la a doua stagiune, iar spectacolul se bucură de un succes aproape... amețitor! În plus, atunci când sunt solicitată, mă mai implic și în alte proiecte muzicale, cum ar fi "Toamna orădeană", un festival de amploare, la care se dansează, se joacă teatru, se adună cele mai bune trupe muzicale din țară și din străinătate...
O căsuță cochetă cu o grădină superbă
- Vorbești cu multă afecțiune despre Oradea, orașul tău de adopție.
- Da, iubesc Oradea și-i datorez, în mare parte, liniștea sufletească pe care am dobândit-o în anii din urmă. Sunt legată prin multe fire sentimentale de acest oraș. În primul rând, e locul unde s-a reunit familia. Fratele meu, care e acum comandantul aeroportului din Satu Mare, se stabilise aici, în urmă cu nouă ani. Apoi, după moartea tatei, mama rămăsese singură în Șimleul Silvaniei. Deși am chemat-o să se mute cu mine la București, ea a ales Oradea. Pentru un ardelean, Capitala va fi întotdeauna mult prea trepidantă și zgomotoasă, greu de gestionat. Așa că am cumpărat aici o căsuță cochetă, cu o grădină superbă, iar mama este acum o pensionară foarte tânără încă, mai ales sufletește, și care își așteaptă în fiecare zi copiii ca să afle ce au făcut, cum "navighează" pe cursul zilei, să ne drăgălească și să ne răsfețe cu tot felul de bunătăți... Apoi, Oradea e un oraș splendid, cu o arhitectură fabuloasă și case istorice, în majoritate, moștenirea evreilor care au locuit aici și care au fost deportați în lagărul de la Auschwitz. Aproape toate aceste clădiri superbe au fost refăcute și dichisite, avându-se grijă să se respecte cât mai mult aspectul original. Ceea ce imprimă burgului un aer european. Uite, de pildă, pentru mine, e o mare bucurie să mă duc la serviciu, și fiindcă sediul Digi 24 se află într-un palat de la 1900, care a fost restaurat cu fidelitate, astfel că singurele elemente care-ți aduc aminte că prezentul înseamnă anul 2014 sunt piesele de mobilier și aparatura tehnică. Apoi, în Oradea există încă respect față de cultură și față de oameni. Pe de-o parte, sălile de teatru sunt tot timpul pline, iar orădenii se duc cu religiozitate, în fiecare joi, la Filarmonică. Pe de altă parte, aici nu ți-e frică să mergi pe stradă ca pieton, indiferent prin ce zonă a orașului ai trece, fie că-i zi, fie că-i noapte. Și - poate cel mai important - aici oamenii muncesc serios și cu tragere de inimă, fără să uite însă că viața mai înseamnă și altceva decât serviciu. Orădenii știu că există bucurii și dincolo de izbânzile profesionale, au păstrat cultul prieteniei, comunică ignorând cancanurile și bârfa, de la suflet la suflet, au păstrat dragul de a fi gazde, de a vorbi și a petrece în intimitate.
- Dar la Șimleul Silvaniei, locul nașterii tale, mai ajungi vreodată?
- Noi nu mai avem nimic acolo, nicio proprietate și nicio rudă. Dar se întâmplă ca, de două-trei ori pe an, să mă cuprindă un dor arzător de locurile copilăriei și-atunci mă urc în mașină, împreună cu Easy, cățelușa mea, și străbat, aproape ca în transă, cei nouăzeci de kilometri până la Șimleu. Mă duc și mă plimb pe străzile pe unde mă plimbam cu tata (pe care l-am pierdut mult prea devreme), dau binețe cotloanelor prin care, adolescentă fiind, mă ascundeam ca să pot visa în liniște, poposesc în acele "puncte de belvedere" de unde-mi contemplam universul cel mic, Șimleul, visând la universul cel mare, de dincolo de hotarele lui, în care aveam, cândva, să ajung. Mai fac și câte o incursiune pe la școală, care acum mi se pare că a căpătat dimensiunile unei jucării... Vizitele astea mă reîncarcă. Poate au dreptate cei care spun că, nicăieri în lume, apa pe care o bei și pământul pe care pășești, nu-ți dau atâta putere ca în locul unde te-ai născut.
Așteptare cu vise
- Vorbești cu atâta drag despre mama și fratele tău, tu nu tânjești după o familie?
- Ba da. Însă în societatea actuală, căsnicia a devenit instabilă, greu de adaptat la felul în care trăim, de aceea vedem, probabil, multe cupluri care se căsătoresc la 22-23 de ani, pentru ca apoi, până în 30 de ani, să divorțeze. Eventual, și după ce au mai făcut un copil-doi, care rămân marcați de despărțirea părinților. Și eu îmi doresc copii și un om cu care să-mi împart viața și sper ca asta să nu se întâmple foarte târziu, dar consider că pentru a-ți asuma un mariaj și venirea pe lume a unor copii ai nevoie de timp (așa de scump pentru femeile care muncesc din zori până în noapte, ca mine). Și de curaj. Aș fi putut să mă mărit foarte ușor, acum 3-4 ani și totuși... n-am putut, fiindcă mi-am dat seama că nu era alegerea justă. Așa că am decis să mai aștept. Fără încrâncenare. Am convingerea că atunci când Dumnezeu va hotărî că a venit și vremea mea, îmi va scoate în cale omul potrivit. Un bărbat cu inimă mare, cu suflet frumos și cu o viziune asupra vieții potrivită cu a mea. Un bărbat care să aibă încredere că-i va fi bine lângă mine și care să fie dispus să rămână alături de mine, indiferent de ce s-ar întâmpla. Și promit ca și eu să fac același lucru. Fiindcă asta cred eu că e cheia unui cuplu adevărat, a unui cuplu care să ducă acel "Da", până la adânci bătrâneți.
- Ești fericită, totuși, în așteptarea ta?
- Da! Și, paradoxal, mă simt și împlinită. Viața mea de acum arată mai bine și mai frumos decât mi-aș fi putut eu dori. Sunt liniștită, sunt echilibrată, trăiesc într-un oraș în care oamenii încă mai știu să se aprecieze și să se respecte unii pe alții. Profesional, fac lucruri care-mi aduc satisfacții enorme, uman, simt că am crescut foarte mult și, cel mai important, îmi doresc în continuare să cresc. Nu sufăr de blazare din niciun punct de vedere. Am speranță și credință. Și vise pe care să le împlinesc!