OVIDIU MIHĂIŢĂ - "Mi-ar plăcea să cred că suntem un teatru popular"

AUĂLEU Teatru

- În Timişoara, într-un loc special, numit La Scârţ Loc Lejer, se joacă de câţiva ani cel mai liber teatru din România. Cu casa închisă. Tinerii actori din trupa Auăleu atrag spectatori din toată ţara şi trebuie să-ţi rezervi bilete cu multe săptămâni înainte, dacă vrei să îi vezi. OVIDIU MIHĂIŢĂ, iniţiatorul proiectului, ne-a povestit despre visul de-a fi liber, făcând ceea ce-ţi place -

La Scârţ

Stradă îngustă din cartierul Elisabetin al Ti­mişoarei. O casă cu obloanele de lemn co­borâte. Portiţa mică, deschisă larg. Câteva trepte. Deasupra uşii verzi, scrie mic, ca pentru cu­noscători, "La Scârţ".
Gongul bate la orele şapte şi treizeci de minute fix. Toţi ştiu că aici nu se întârzie ni­cio­dată, nici mă­­car un minut. Lumea se ridică de la mesele cafe­nelei şi aşteaptă să treacă dincolo de draperiile roşii de catifea. În dreapta mea, cineva răspunde probabil la o între­bare. "Am auzit că este altce­va decât ceea ce ştim despre teatru. Spec­tatorii poartă măşti, actorii vorbesc în tim­pul piesei cu publicul. Au fost nişte prieteni. De la ei ştiu de locul acesta. Au plecat foarte încântaţi". Cineva din spate îl corectează: "Nu e adevărat, o să vezi, se cântă. E un con­cert."
Aveau dreptate şi unul, şi altul, doar că la trupa Auăleu niciun spectacol nu seamănă cu celălalt, sunt total diferite ca stil, nu-ţi dai seama după titlu de ceea ce urmează să vezi.
Intrăm într-o cameră des­tul de spaţioasă, cu ta­vanul înalt şi ferestre mari care dau direct în stradă. Pe peretele din stânga, băncuţe improvizate din scân­duri, la mijloc o masă lungă, înconjurată de scaune. O mo­bilă veche, o chiuvetă, câteva cămăşi, un tablou de familie şi lumina se stinge. Aşezat pe scaunul de lân­gă mine, Jupânul Dumitrache îşi începe pledoaria, onoa­rea sa de familist e în joc, iar de la celălalt capăt al mesei, Ipingescu îi ţine isonul.

"Teatru de garaj şi curte"

- Oameni din toată ţara vin până la Timişoara doar ca să vă vadă spectacolele. Cum a luat naştere fenomenul numit Auăleu Teatru?

- Unii dintre noi ne ştim din liceu şi de atunci facem teatru. Apoi am mers la facultatea de teatru, iar când eram în anul trei, Christine, eu şi Codi am înce­put să jucăm în teatrele din Timişoara. Am jucat în săli mari şi am avut noroc de un regizor bun, dar nu-mi plăcea sistemul, constrângerea. La unul din tea­trele unde jucam atunci, pe un perete de la intrarea în sală, atârna un tablou pe care era scris mare un Regulament de ordine interioară. Pe el era desenată ierarhia oamenilor angajaţi. Primul era trecut direc­torul general, apoi scenograful, şeful de producţie, conta­bila şi tot aşa, penultimul fiind actorul. Am zis atunci că teatrul este al actorilor, n-are cum să fie altfel. Ne-am strâns câţiva colegi, toţi actori, şi am găsit un punct comun în dorinţa de-a face un teatru liber. Am început să căutăm o locaţie unde să putem juca. Unul dintre prietenii noştri ne-a pus la dispoziţie casa părintească, un spaţiu total impropriu, unde­va în spatele Gării de Nord, lângă stadionul CFR. Dar avea un garaj de 20 de locuri şi o curte mare, cu cărămidă pe jos, unde mai pu­team face 200 de locuri. Aşa că ne-am folosit de ceea ce aveam. I-am spus "Teatru de garaj şi curte", am pus câteva afişe în oraş şi ăsta a fost începutul. Venea lumea cu bicicletele, cu taxiu­rile, pe jos. A fost un început fantastic! Se potriveşte foarte bine replica din Faust, "curiozitatea-i mână". Erau foarte mulţi tineri dornici să descopere oraşul, evenimentele, oa­menii. În timp, ni s-au mai alăturat câţiva colegi, alţii au plecat, însă astăzi formula este stabilă.

Vin vechi, în cantitate mică

- Sunteţi debranşati total de la finanţări sau sub­venţii, nu primiţi bani nici de la primărie, nici de la minister. Nu e greu?

- Suntem un teatru independent şi ne asumăm asta cu bune şi cu rele. Colegi din alte teatre ne-au sfătuit să depunem proiecte pentru finanţare. Poate, într-ade­văr, ar fi mai simplu, poate am câştiga ceva bănuţi în plus, dar eu nu pot. E ca şi cum aş fugi de acasă şi aş suna-o pe mama să-mi dea bani de pâine. Odată ce am fugit dintr-un sistem, nu mai pot cere nimic de la el. Mi-a rămas în cap ceea ce mi-a spus, la un moment dat, profesoara mea de istoria teatrului: "Arta e îm­potriva puterii". Chiar dacă su­nă pretenţios, ceea ce avem noi mai important este liber­ta­tea. Sunt şi spectacole mai grele ca temă, ca­re vorbesc, de pildă, despre poli­tică, sau ating su­biec­te sensibile din social. Nu-mi pot permite te­le­fonul unui primar, care să-mi spună a doua zi dupăspectacol: "Nu-l mai joci". Vreau să fiu in­de­­pendent financiar de orice sis­tem şi îmi asum asta. Chiar dacă înseamnă austeritate şi atrage du­pă sine multe inconveniente, avan­tajul libertăţii merită sacri­ficii. Pe lângă asta, artistul salariat mi se pare ceva forţat. Eu cred că un artist nu poate produce la coman­dă, nu poţi fi creativ de la opt dimineaţa. Teatrul e o profesie vocaţională, care are suişuri şi coborâşuri, nu poţi ţine de o normă - azi pot să fac bine un spec­tacol, dar poate mâine nu mai pot, nu trebuie înre­gimentat totul într-o ca­denţă. Deci, nu cred că ar trebui să fii artist pentru un salariu. Noi ne-am asu­mat asta. Nu "mân­căm" banii publici, nu ne poate reproşa nimeni nimic. Dacă îţi place vii, dacă nu, nu... Sigur că e foarte greu, dar nici unul dintre noi nu trăieşte strict din asta. Mi se pare un pic in­grat să-ţi propui să trăieşti din arta ta. Poate tu o faci bună, dar poate vei fi recunoscut abia după moarte. Prefer să nu depind financiar de ceea ce fac ca artist şi astfel nu ajung la compromisuri. Îmi permit să spun şi să fac ceea ce vreau şi o pot face liber. Prefer vinul vechi, în canti­tate mică, aşa că las să meargă povestea în ritmul ei.

- Cum reuşeşti să împaci viaţa din lumea con­cretă cu viaţa magică de actor?

- De ani de zile separ lucrurile. Dimineaţa mă trezesc la şapte, mă ocup de treburile pământeşti, mun­­cesc serios până la prânz. Apoi, în mod cert îmi fac timp pentru mine. Ascult un disc vechi sau citesc, iar seara, de la şase, repet cu colegii. Nu pot fi actor la opt dimineaţa, toate au un timp al lor. E o veche teorie grecească - ziua se fac lucrurile lumeşti, iar când dă de apus, când se lasă seara, se schimbă ceva în sufletul omului, ai nevoie de un contact mult mai uman. Seara e pentru spirit.

- Ceea ce faceţi voi este teatru de stradă, teatru ambulant?... Care ar fi titulatura corectă?

- N-am încercat niciodată să-l cataloghez. Pata­lamaua, imediat după anii '90, era de teatru alternativ. Dar scopul meu nu este să ofer o alternativă, eu fac ceva în sine, nu mă interesează o etichetă. Se poate spu­ne teatru independent, însă şi asta mi se pare nepo­trivit, făcându-se referire doar la partea finan­ciară. Nici teatru de stradă nu e. Scopul teatrului de stradă este de a permite oamenilor care nu merg la teatru să vadă un spectacol. Am mai jucat şi noi pentru pro­teste, avem deschiderea asta, însă nu ne-am limitat la stradă. Am jucat în multe alte locuri, încât mi se pare că se poate oriunde: sub poduri, în corturi militare, în cantina mi­nerului, la Petrila. Aş putea să îţi spun mai degrabă ce nu suntem. Cu siguranţă nu sun­tem artă instituţionalizată, ce se adresează unor elite care vin cu jder la gât şi o găină pe cap, pen­tru că participă la un eveniment exclusivist. La sat, de exemplu, oamenii nu au acces la artă, că e "pentru elite", şi se face în locuri speciale, pentru "cei ce înţeleg". Dar România este o ţară eminamente rurală şi dacă ministerul culturii investeşte banii doar în centrele mari, iar pe oamenii de la sat nu-i educă nimeni, degeaba se răcneşte pe la diferite emisiuni că sunt analfabeţi şi îşi dau cu toporul în cap. Noi am jucat mult la sat, unde am descoperit un public extraordinar de viu. Este un public care vrea să cunoască, este cu­rios şi deschis. Fugeau copiii după maşină, ca în filmele lui Fellini: "Când mai veniţi?". E clar că teatrul nu e pentru toată lumea, dar ca artist nu poţi fi ingrat faţă de spectatori, urmă­rind doar publicul bun receptor, care te laudă, care îţi elogiază arta. Dacă scormonim în sensurile şi scopurile adânci ale culturii, ea are un rol social foarte fain, care nu mai e valabil când te adresezi elitelor, pentru că ele deja ştiu ce vrei să le spui. Dar să joci pentru o femeie de la ţară, care-şi ţine strâns pruncul în braţe, valorează mai mult decât orice apreciere emisă de o cucoană în blană. Când am făcut "Spălă­torul de creier", Matei Vişniec ne-a spus că e foarte frumos să jucăm într-un garaj: "Demon­straţi că orice spaţiu poate deveni un spaţiu teatral". În concluzie, mi-ar plăcea să cred că suntem un teatru popular. E teatrul care uzează de toate "artificiile" teatrului, e pentru toată lumea şi include, evident, şi teatrul de stradă.

Gică-contra, cetăţean al planetei

- Cum alegeţi ceea ce jucaţi? Vreţi să transmiteţi prin piesele voastre un mesaj anume?

- Alegem foarte greu piesele, pentru că specta­colele nu seamănă unul cu altul. "Ferma animale­lor", de exemplu, e un concert. "Dragă Elena" e un spectacol ultra-natura­list, care are loc în casa unei profesoare. Lumea vine şi spune: "E ca şi-n viaţa reală". A­cum doi ani am făcut "Circus Mundi", un spectacol care copiază tipicul unei reprezen­taţii de circ, doar că nu cu animale, ci cu oa­meni: e dresură de băr­baţi, îmblânzire de fe­mei, apar politicieni, miliţieni, tot ce vezi la televizor. Când vin ac­to­rii, Hamlet spune: "Să aveţi grijă de ac­tori, că ei sunt oglinda vie a vremurilor noas­tre". Noi nu avem un mesaj anume, reflec­tăm la ce se întâmplă în lumea de azi. Dacă nu vorbim despre vremu­rile astea, vorbim de­gea­ba, vorbim în pun­gă. Cred că nu poţi face teatru doar pentru spec­tacol, trebuie să spui ce­va. Şi când spui ceva, se întâmplă să spui şi împo­triva cuiva. Nu trebuie să fii mereu Gică-contra, dar nici nu-ţi este permis să rămâi indiferent, mai ales într-o ţară ca România, care oferă un material uriaş artiştilor. Noi trebuie să avem libertatea de a spune lucrurilor pe nume, în felul nostru. Suntem o cronică filtrată a timpurilor, relatăm evenimentul şi-l comen­tăm în felul nostru. Românii nu mai stau de mult doar în graniţele ţării, trebuie să deschizi ochii larg, mai departe. De ce să nu fim cetăţeni ai planetei?

- Ce fel de oameni vin la spectacolele voastre? Lipsa scenei propriu-zise fură din emoţia teatrului?

- Avem un public foarte viu şi lui îi datorăm de fapt totul. Astăzi a fost în sală un băiat care vine de 8 ani la spectacolele noastre şi ne-a văzut una dintre piese de 11 ori. Mulţi tineri îşi aduc părinţii, e un lu­cru senzaţional. Înainte aveam doar tineri, acum vin şi pensionari, oameni care-şi aduc copiii. Vin oameni de la Arad sau de la Lugoj, Buziaş, Recaş, Sibiu, Bu­cureşti, cu maşina, trenul sau autobuzul, special pen­tru un spectacol. Mi se pare extraordinar! După rezer­vări, am putut concluziona că 90% dintre oame­nii care vin prima dată la un spectacol vin la toate. Nu am mai lipit de mult afişe, nu avem, practic, recla­mă, şi cu toate astea, locurile se ocupă foarte repede. Avem spectacole care se joacă de şase ani, e foarte mult pentru un spectacol. Am vrut un teatru mic, în care să existe scena sus şi publicul să aplaude de la distanţă. Şi oamenilor le place această apropiere. Am renunţat la înălţimea scenei şi am câştigat intimitate cu publicul. Aş vrea ca teatrul să ajungă un bun de larg consum, cum e pâinea. Să fie o necesitate.

Raiul pe care nu îl vedem

- Ai spus că în teatru e necesar să visezi. Cum ai pune un vis în scenă?

- Chiar am avut un spectacol care începea cu un vis. E greu, dar cred că e foarte fain să materializezi visele şi, mai ales, gândurile. Asta e minunat în tea­tru, că poţi trece într-a cincea dimensiune, poţi să vezi în faţa ta materializându-se vise. E sublim. E foarte multă muncă, iar momentele când faci teatru pur sunt, de fapt, doar câteva secunde. Pentru ele însă merită toată osteneala.

- E bine să faci ce-ţi place?

- Este cel mai impor­tant! Eu cred într-o sin­gură viaţă, extrem de scurtă. Cum să nu faci ce îţi place? Dacă nu aş face ce-mi place, nu înţeleg de ce m-aş trezi dimineaţa. Iniţial, am vrut să fiu jur­nalist, dar în cele din ur­mă mi-am dat seama că teatrul îmi oferă mai mul­tă libertate. Cel mai greu este să îţi găseşti un re­per. Bunăoară, sunt foarte mulţi corporatişti care lucrează până la epuizare, câştigă bine, îşi permit va­canţe scumpe, o dată pe an, dar se plâng că sunt neo-iobagi. Aud de cinci sute de ori pe zi: "Cât de mult aş vrea să fac ce-mi place şi să tră­iesc din asta". Am citit recent un articol despre un tip din Rusia, numai că nu era un tip oarecare, ci contracandidatul lui Putin. Multi-miliardar. A pierdut alegerile, dar povestea are ceva fabulos în ea. Şi-a dat seama că nu are de fapt ce să facă cu averea lui enormă, că dacă ar fi devenit preşedinte şi-ar fi pierdut definitiv libertatea şi n-ar fi fost niciodată fericit. Aşa că şi-a împărţit averea, şi-a luat cei şapte copii şi nevasta şi s-a mutat într-un sat. S-au prins că a dispărut din peisaj şi l-au căutat, aşa a apărut arti­colul de care vorbesc. Au găsit un om care vorbea foar­te frumos despre fericirea din lucrurile simple. Despre Raiul de lângă noi pe care nu îl vedem.

- Anul abia a început. V-aţi făcut planuri de viitor?

- Avem pentru anul acesta foarte multe invitaţii în ţară şi mai departe. Cred că vom merge peste tot, teatrul e bine să circule. Cu toate astea, mi se pare, totuşi, că noi aparţinem acestui loc. Dacă plecăm un weekend, sună lumea şi ne întreabă dezamăgită: "Cum, nu jucaţi?". Noi nu ne aparţinem, suntem ai lor. Ne străduim să cumpărăm un spaţiu, ca să nu mai plătim chirie şi poate să câştigăm câteva locuri în plus. Dar visul meu utopic este să jucăm gratuit. Când am jucat gratuit, lumea a fost mult mai relaxată, dispare pretenţia de a primi ceva în schimbul preţului unui bilet. Mi-ar plăcea să fie un schimb de emoţii de dragul emoţiilor. Sunt foarte mulţi care ar veni şi nu-şi permit, nu pot să nu mă gândesc şi la ei.
Jupân Dumitrache: Somn uşor!
Ipingescu: Şi vise plăcute, onorabile!

MARIA BUDA

Rezervări bilete: 0751/892.340 sau 0724/592.379.