O minune a Sfântului Nicolae

- În câmpia argeşeană, o mânăstire veche de peste 500 de ani reînvie: Strâmbu-Găiseni -

Câmpia ce duce la Găiseni e aspră şi bătucită ca palma unui ţăran obosit de muncă. Fără mari repere vizuale, drumul e rătăcitor, aproa­pe haotic, lăsând mult în urmă autostrada Bucu­reşti-Piteşti. Un drum ezitant, ce ocoleşte păduri întin­se de salcâm şi pâlcuri de case risipite care-ncotro, ca nişte turme fără stăpân, venind de niciun­de şi îndrep­tându-se spre nicăieri. Apoi, într-o legănare scurtă şi în­şelătoare, şoseaua se bifurcă fără nici un fel de indiciu, până când, dintre casele zgribulite de ger ale Găisenilor, apare turla rotunjită a Mânăstirii Strâmbu. Mai du­rează un timp până să te obiş­nuieşti cu locul, cu gardul cimi­tirului din vecinătate şi criptele ciudate, cu turnuri crene­late şi acoperiş inestetic, de tablă. Mai durează până să vină maica sta­reţă Cecilia Moldoveanu şi, îm­preună cu ea, să vezi pe îndelete pictura cea veche a bisericii, chi­liile şi mărturia şantierului arheologic din spate.
De la şoseaua principală până la intrarea în mânăstire, mai trebuie să străbaţi o cărare de câţiva metri. Atât de puţin des­parte lumea trufaşă şi încre­me­nită a zilelor noastre de o istorie veche, şi de tot ce a mai rămas din fostul triunghi spiri­tual al câmpiei argeşene - tri­unghi de apărare ortodoxă, ce unea cu sute de ani în urmă Găisenii de palatul domnesc Potlogi (ctitorie brâncovenească) şi de schitul Căscioarele, ridicat pe la anul 1500 de boierii Gâdea şi Muja Rătescu, sub porunca unui vis puternic şi repetat cu stăruinţă de trei ori.

*

În curtea mânăstirii, prima impresie este cea de şantier, de loc încă în lucru. Apoi, senzaţia dispare, se lichefiază miraculos şi picuri de linişte încep să se prelingă de-a lungul pereţilor încă sprijiniţi de strânsoa­rea unor schele albite de var. Duhul blând şi aşezat al bisericii Găiseni anulează într-o clipă micile imperfecţiuni şi neîmpliniri vizuale. Un duh ce coboară lin din înaltul iconostasului din lemn de tei aurit şi te cu­prinde, îndemnându-te să admiri frag­men­tele de frescă salvate în ultima clipă de la dis­trugere, prin grija Prea Sfinţitului Am­brozie, Episcopul de Giurgiu, şi strădania micuţei obşti a mânăstirii Strâmbu-Găiseni.

Miraculoasa descoperire a icoanei

E bine şi e frumos în biserica Găiseni. Tăcută, maica stareţă Cecilia se retrage într-un colţ şi nu se mai satură să privească figurile de îngeri sau Sfinţi ce se ivesc din loc în loc, prin sineala proaspăt aşternută pe zidul vechi de 500 de ani. Stă şi contem­plă îndelung fragmentele de pictură restau­rată cu mari eforturi, rugându-se ca Dom­nul să-i dea spor şi putere să ducă la bun sfârşit lucrarea grea a reconstrucţiei.
Cine vine pentru prima oară la mânăstirea Găiseni simte acelaşi lucru. În preajma bise­ri­cuţei, brusc şi inexplicabil, ceva nevăzut te în­deamnă să păstrezi tăcerea. Toată atenţia se îndreaptă spre biserică. E sufi­cient să o vezi şi să-i admiri for­ma domoală şi rotunjită de tem­plu bizantin. E suficient să intri şi să te aşezi într-o strană oare­care. Niciunde nu găseşti un loc mai cuminte şi mai sfios. La Găiseni, se aude doar vântul şi chemarea răzleaţă a vreunei păsări de noapte, în timp ce obştea mică, formată din doar câteva maici, îşi vede de treburi, vorbind mai mult în şoaptă şi păşind cu grijă, în vârful picioarelor. La Găiseni, cele cinci măicuţe ştiu ce au de făcut. Simt şi se poartă ca o familie unită. Se ajută şi se înţeleg din pri­viri, doar cu o clăti­nare sau un tresalt aproape impercep­tibil al frunţii. Aici, la biserica de la Găi­seni, cuvintele par de prisos.

Omul lui Dumnezeu

Nimeni nu poate explica deplin cum a reuşit biserica din Găiseni să rămână în picioare vreme de 500 de ani. Existenţa ei în sine e un miracol, o minune a lui Dumnezeu, asemenea unei alte minuni, trăite de maica sta­reţă Cecilia, care a găsit printre ruine icoana Sfântului Nicolae, o icoa­nă spălată de ploi şi umezeală, care mai păstra încă vii şi neatinse chipul Sfân­tului şi mâna lui dreaptă; mâna cu care binecuvânta. Când pre­o­tul locu­lui a fericit-o pe stareţă, gândind că nu oricui îi este dat să-l salveze pe Sfântul Nicolae dintre ruine, maica Cecilia s-a grăbit să-l contrazică speriată: "Nu spune as­ta, părinte! Nu noi, ci Sfântul Nicolae ne-a ieşit în ca­le şi a salvat obştea noastră, mică şi plină de nevoi".
De câte ori vine vorba de Sfântul Nicolae, maica Ce­cilia parcă simte nevoia să se retragă câţiva paşi, cu fruntea plecată sfios. În preajma Sfântului, se emo­ţionează mereu şi o boare de lacrimi îi umezeşte ochii. Pentru ea, Nicolae e Sfântul cel mai drag dintre toţi Sfinţii. Din clipa în care i-a descoperit icoana printre ruine, în viaţa ei şi a mânăstirii a coborât pacea şi belşugul. Au coborât lin, ca un porumbel cuminte şi bine­cu­vântat, aşa cum s-a întâmplat în acea zi mohorâtă de toamnă, când un om credincios, domnul Eugen Zegrea, a intrat în curte şi, impresionat că maicile lo­cu­iau la adăpostul unui cort fără lumină şi fără căldură, s-a an­gajat să ridice pe cheltuiala lui întregul corp de chilii. "Un om deosebit. Un om al lui Dumne­zeu", spune maica Cecilia, amin­tindu-şi cu un fior de emo­ţie cum, în timp ce ea nu con­tenea cu mulţumirile, acel om a oprit-o cu un gest ferm şi i-a zis aproape porun­citor: "Te rog, maică, nu-mi mai mulţumi nicio­dată... Eu sunt cel care trebuie să mulţumească şi să dea slavă lui Dumnezeu că are cine să-i pri­meas­că darul!".

Sfântul Nicolae şi minunile lui

Maica Cecilia surâde, convinsă că mai sunt oameni credincioşi, cu suflet mare; oameni rânduiţi de Sfântul să ajute mânăstirea în ascuns, devenind astfel ctitori anonimi, ctitori pomeniţi mereu în ceruri. Chiar dacă nădejdea e numai la Dumnezeu, El tot prin oameni lu­crează, aşa cum e mai bine - discret şi fără veste, po­tri­vind în aşa fel lucrurile, ca maica să găsească, într-o bună zi, un plic cu bani la poartă sau, mergând abătută de griji pe străzile Bucureştiului, cineva să o oprească şi să-i întindă 10.000 de lei, exact cât avea nevoie pentru repararea acoperişului la biserică.
Atât de mult au impresionat-o pe maică aceste în­tâmplări încât, de câte ori o încearcă o gri­jă sau un necaz oarecare, cade imediat în genunchi şi, cu icoana Sfântului Nicolae în faţă, vorbeşte cu el aşa cum ar vorbi cu un prieten bun sau o rudă, un frate mai mare, căruia îi poţi spune orice. Niciodată nu s-a întâmplat ca maica să se culce fără să se închine la icoană şi să nu-i spună Sfântului, pe scurt, toate câte s-au petrecut de-a lungul zilei în mânăstire - bune sau rele. Stă cu privirea aţintită la el, convinsă că trebuie să-i mărturisească Sfântului chiar şi cele mai neînsemnate gânduri. El a fost de la început stareţul obştii. El a încălzit sufletele localnicilor, oprindu-i din drum şi îndemnându-i să intre în biserică, şi tot el a grăbit în aşa fel lucrările de construcţie încât maicile de la Găiseni să nu mai petreacă o nouă iarnă sub cerul li­ber. Deloc întâmplător, exact pe 6 decem­brie, de ziua Sfântului, maicile făceau sluj­ba de mulţumire şi se mutau în noua lor casă - un corp de clădire temeinic, cu 10 chilii, trapeză, anhondaric, apă curentă şi încălzire centrală. Oamenii din sat care treceau pe lângă mânăstire se frecau la ochi. Nimănui nu-i venea să creadă că o lucrare atât de grea şi migăloasă se înche­iase în doar câteva luni. Mânăstirea, dim­pre­ună cu zidurile de incintă, crescuseră ca din pământ, peste noapte, uimind pe mai toţi găisănenii - oameni cam reci şi neîncrezători din fire. Oameni aspri şi însinguraţi, asemenea vântu­lui de câmpie. Oameni dosădiţi şi cu lacăt la suflet, parcă. Greu a găsit maica Cecilia cheia să ajungă la inima lor. Greu şi cu multă grijă i-a câştigat de partea dreptei credinţe, explicându-le de ce este greşit obi­ceiul lor de a oferi la altar un cocoş alb, de a bate clopotul în neştire sau de a aprinde focuri pe dealuri când moare cineva.

"Am întrebat-o pe mama ce şcoală trebuie să fac ca să devin călugăriţă şi ea a râs, crezând că o spun în glumă"

Maica nu-i judecă nicicum pe săteni. Constată doar că omului de câmpie îi lip­seş­te acea ardere lăuntrică pe care a întâlnit-o în Moldova sau la Vălenii de Ar­geş, un­de a trudit lui Hristos 18 ani, ca simplă mona­hie. Ea, care s-a încălzit la cuvintele de foc ale unui duhovnic ca Ilie Cleopa, poate să facă, fără pic de trufie, orice compa­raţie. L-a căutat pe Dumne­zeu în tot timpul şi în tot lo­cul. Parcă s-a născut cu a­cest dor de căutare. Un dor de care îşi amin­teşte cu mult drag. "Ţin minte că mer­geam cu mătuşa Lucreţia la Mi­tropolie, în inima Iaşului. Îmi plăcea să mă ating de fiecare haină mona­hală, cre­zând că mă sfinţesc şi eu. Îmi doream mult de tot să pot îm­brăca măcar o dată scufia şi rasa unei măicuţe. Nu aveam nici şapte ani când am întrebat-o pe mama ce şcoală trebuie să fac ca să devin călugăriţă. S-a uitat la mine şi a început să râdă. Mai târziu, când m-a văzut că scriu de mână vieţile sfinţilor şi, mai ales, viaţa Sfintei Filofteia de la Argeş, mama a căzut pe gânduri, iar tata s-a înnegurat. Avea alte planuri cu mine şi eu i le stricam. Când a aflat că luasem drumul mânăstirii Văleni, nu s-a mirat, dar nici nu mi-a mai răspuns la scrisori, vreme de doi ani. După un timp, s-a mai obişnuit cu gândul, dar tot nu putea să uite «răzvrătirea» mea. În rarele dăţi când veneam acasă, mă conducea la tren, cumpăra de pe peron pla­se întregi de dulciuri, pe care mi le punea la picioare şi, fără să schiţeze vreun gest, fără să spună o vorbă, mă petrecea cu privirea, asigurându-se că mi-am gă­sit loc lângă fereastră şi că sunt bine. Se purta cumva ca un om dezamăgit şi încercat de gândul geloziei. Un om care nu accepta ideea că pot iubi mai mult chilia mânăstirii decât casa şi locul părintesc. De la fereas­tra vagonului, îl petreceam şi eu cu privirea şi mă ru­gam Domnului ca tata să-şi domolească pornirea cu­getului şi să accepte adevărul, faptul că sunt mai mul­te feluri de a iubi, dar, din toate, o singură iubire con­tează - iubirea de cele sfinte, veşnice şi netrecătoare".
În ochii verzi ai maicii Cecilia, primii ani de călu­gărie de la Văleni sunt două văpăi potolite, ca firea ei de moldoveancă blândă şi cu suflet sensibil. E încă tânără, dar are deja amintirile unui om trecut serios prin viaţă. Doar întorcând gândul spre trecut, încep să se perinde figuri şi întâmplări, nume şi cuvinte memo­rabile; cuvinte de Pateric. Maica Teofana, Dumnezeu să o ierte, o îndemna să-şi urmeze calea fără să dea atenţie la nimic din ce se petrece în jur: "Ce-ai auzit n-ai auzit, ce-ai văzut n-ai văzut ... Nu judeca pe ni­meni şi o să-ţi păstrezi liniştea". La rândul ei, Maica Onufria nu obosea să-i repete: "Indiferent că un om ţi-a greşit, dacă vreodată în viaţa lui ţi-a făcut un bine, atunci ţine de binele ăla şi nu te mai uita la toate câte au fost". Fiecare maică bătrână avea ceva special - o insistenţă aparte, un alt adevăr de viaţă, şi toate se regăseau în graba cu care alergau la rugăciune şi slujbe, repetând în gând cu maica Taisa că în biserică se află Dumnezeu, care te aşteaptă cu braţele deschise. De tine depinde dacă braţele acelea se vor regăsi într-o îmbrăţişare sau vor rămâne pe mai departe ridicate pe Cruce.

Copiii clopotari

Clopotul de vecernie prinde a bate scurt şi insis­tent. Maica Cecilia se întrerupe şi tace. E felul ei de a mărturisi că, fără gândul ascultării, ar fi fost de mult plecată, aşa cum au plecat cele două maici de dina­in­tea ei. E felul ei de a recunoaşte că în mai multe rân­duri s-a întrebat ce caută la Găiseni, în pustiul câmpiei argeşene.
De câte ori vine vorba despre ziua venirii ei la Găiseni, maica îşi aminteşte când în biserică, la Sfânta Liturghie, nu era aproape nimeni; când, umblând prin sat şi discutând cu oamenii, descoperea cât de mulţi erau cei nebotezaţi şi câţi bătrâni trăiau liniştiţi, fără cununie. Cu răbdare şi multă blândeţe, maica Cecilia a ţinut deschise porţile mânăstirii pen­tru oricine şi, peste toate, a căutat să păstreze locul cât mai frumos şi mai curat, încon­jurat cu nalbe, flori de glicină şi pui de mesteceni. Într-o zi s-a petrecut minunea - un grup de trei copii au dorit să bată ei toa­ca şi să înveţe rostul clopotelor trase peste zi. Apoi, gru­pul s-a tot mărit, până ce, în Ajunul Cră­ciunului, mai­ca s-a trezit la uşă cu o liotă de copii, care, timid şi parcă temân­du-se să nu fie re­fuzaţi, s-au gră­bit să scoa­tă din buzunar un pumn de bani strânşi din colin­dă şi să-i întindă maicii, spunând cu întreaga can­doa­re a vârstei lor: "Te rugăm, măicuţă, ca din aceşti bani să cumperi ceva pentru biserica noastră". Din cli­pa aceea, ne­îndemnaţi de ni­meni, copiii au început să vină la slujbe, ţinându-şi părinţii sau bunicii de mână. Din clipa aceea, biserica a început să se um­ple de oameni.

Chipul de sfânt al arhimandritului Iosif Naniescu

Chiar dacă maica nu vrea să recu­noas­că, se simte că a început să iubească locul. Se simte că vorbeşte ca un om îndrăgostit, un om care vrea ca şi alţii să se bucure de bucuria ei. Deja lipsurile şi îndoiala au rămas undeva în urmă. S-au refugiat cu­minte într-un album al începutului, în care mai păs­trează câte ceva din chipul înnegrit al mânăstirii, aşa cum l-a găsit în primăvara lui 2010, când privea sin­gură şi neajutorată schela putrezită din jurul bisericii, gardul prăvălit şi curtea devastată, asemenea unui maidan plin de bălării şi gunoaie. Neavând nici unde să-şi plece capul, a făcut câteva zile naveta de la Giur­giu. Apoi, s-a hotărât să nu mai părăsească nicio clipă mânăstirea, chiar dacă un timp a transformat micul cort din curte în chilie, paraclis, trapeză şi casă de oas­peţi. Multe zile nu a avut ce mânca. Multe nopţi le-a petrecut aţipind pe un scaun, pentru a o lăsa pe maica Ma­crina, care era tare bolnavă, să ocupe singurul pat din în­că­pere. Toate greu­tăţile înce­putului au trecut. Par trăite de alt­cineva, în alt loc şi în altă viaţă. Dorul ei de cău­tare, de jertfă, de Dum­nezeu, s-a împli­nit acum. Simte asta ori de câte ori deschide albu­mul cu fotografii. Imaginile sunt aievea; nu mint. Imagini aspre, reci, imperfecte. Zi­duri prăvălite şi sufocate în strânsoarea vegetaţiei sălba­tice. Urma unei icoane cu chi­pul spălat de ploaie şi vânt. Trunchiuri firave de salcâmi crescuţi de-a drep­tul din cărămizile măcinate de vreme şi, alături, cortul şubred în bătaia vântului, înăsprit de picurii tăioşi ai unei ploi reci, de toamnă. Apoi, albumul parcă se frânge în două şi, brusc, apare lumina. Apar glastrele cu flori, pomişorii, iarba, petuniile şi, într-un final, chipul de sfânt al arhimandritului Iosif Naniescu, stareţul de la 1857, care a iubit atât de mult Găisenii, încât a cerut prin testament să fie îngropat chiar sub streaşina bisericii, cu gândul şi dorinţa cea de pe ur­mă, anume "ca ploaia să-i spele numele şi Dumne­zeu, păcatele".

*

Doar prin simple vorbe este greu de explicat. Trebuie să ajungi la Găiseni şi să vezi cu ochii tăi îm­prejurimile, ca să înţelegi iubirea blândului arhie­reu Iosif Naniescu pentru aceste locuri, aparent aride şi pustii. Trebuie să intri în biserica cea veche a mâ­năstirii, să simţi câtă linişte şi câtă simplitate solară au lăsat în urmă zidarii lui Neagoe Basarab. E bine şi e multă tihnă în biserica Găiseni. Maica stareţă Cecilia se retrage în colţul ei pre­ferat şi nu se mai satură privind figurile de îngeri sau Sfinţi ce se ivesc pe zidul vechi de cinci se­cole. Stă şi contemplă îndelung fragmentele de pictură restaurată cu mari eforturi, nu fără a se uimi în sinea ei de indiferen­ţa foştilor enoriaşi, care ani de zile s-au închinat la icoane litografiate şi trase în ţiplă, fără să ştie că, la doi paşi, subpojghiţa zugrăvelii din bi­serica lor, se afla o imensă co­moară creştină ce aştepta tăcută, în ascun­zişul straturilor succesive de var, mo­mentul solemn al descoperirii, al ieşi­rii la lumină. Chiar dacă nici acum nu sunt mulţi cei care cred că monumen­tul istoric Strâmbu va redeveni ceea ce a fost odată, maica Cecilia şi mica obşte de la Găiseni, dim­preună cu Preasfinţitul Am­bro­zie, continuă să viseze aici o mare lavră monahală înconjurată de livezi şi flori; un loc potrivit pentru toţi creştinii, fără teamă de sărăcie şi, cu atât mai puţin de singurătate, convinsă fiind că în pustietatea câmpiei argeşene nu poţi fi niciodată singur. Acolo unde se răresc oamenii, îl găseşti cu siguranţă pe Dumnezeu.