Este o lume în care tronează forţa creaţiei, eleganţa şi rasa. Mari personalităţi care au marcat cultura lumii şi a României răsar din aceste povestiri intense şi vii, pline de vervă: "vulcanul" Federico Fellini, Vittorio De Sica ("generalul", cum îl descrie Silvia) Marcello Mastroiani, romancierii William Saroyan şi Claude Simon, George Vraca, Liviu Ciulei sau Petre Ţuţea şi atâţia alţii ţi se înfăţişează pe rând, într-un turbion scăpărător şi graţios. Şi caruselul cultural continuă, pagină după pagină. "Fereastra de la Veneţia" este o cheltuială exorbitantă de întâmplări şi de imagini, mustind de detalii neaşteptate şi fine. Oraşe, peisaje, opere de artă ţi se arată, şi ele, aglutinate de ochiul prozatoarei: Barcelona lui Gaudi, Roma, Parisul, America "virtuală" sau vechiul Bucureşti se adună toate într-un spectacol al lumii, construit cu rigoare feminină. Această forţă vie şi spumoasă a evocării o dă experienţa nemijlocită. Silvia Kerim a călătorit mult şi le-a notat pe toate undeva, într-un colţ de inimă. Şi, mai ales, i-a cunoscut personal şi a stat copios de vorbă cu toţi aceşti granzi ai cinematografiei şi ai culturii pe care ni-i descrie. I-a cunoscut în calitatea ei de scriitoare, jurnalistă ori critic de cinema. Şi a avut privilegiul să trăiască întâmplări alături de ei, să-i intervieveze ori, pur şi simplu, să le "pipăie" aura.
Pe unii nu i-a cunoscut direct, ci doar pe cale empatică, strict culturală. Ca, de exemplu, pe Fellini. Dar ce portret memorabil îi face! Aflăm astfel, cu uimire, că genialului regizor italian nu-i plăceau actorii care îl întrebau de scenariu; şi că, de pildă, scenariul la "Casanova", pe care Fellini i l-a arătat lui Donald Sutherland, avea doar o pagină!. "Filmul îl facem noi doi! Dumneata şi cu mine! Îl facem de la o zi la alta, nu ne trebuie niciun scenariu!" - i-a spus Fellini actorului american. Tot din evocarea Silviei Kerim mai aflăm că, foarte adesea, Fellini le schimba aşa de tare fizionomia actorilor (după desenele lui), încât deveneau de nerecunoscut în film. Pe Marcello Mastroiani, în schimb, Silvia Kerim l-a întâlnit în carne şi oase. Şi îl descrie cu acea precizie de bisturiu, care dă particularitate şi-un farmec în plus cărţii ei. Aceste situări şi comparaţii rafinate şi subliminal acide sunt, cred eu, nişte rămăşiţe ale acelui stil de viaţă şi de carte românesc interbelic - cosmopolit şi fără complexe europene. Iată ce scrie Silvia despre Mastroiani: "Mi s-a părut tot atât de frumos ca pe ecran, cu frumuseţea tăiată în carne albă, de femeie, cu păr intact, cu surâsul impecabil".
Alteori, tonul evocării devine mai grav. Ca în cazul lui Petre Ţuţea, de pildă. "Pe la sfârşitul anilor '80, în localul acela întunecos şi plin de fum, de la Restaurantul Scriitorilor, mirosind a tocană, a frig şi a frică, nimeni nu-l prea lua în seamă. Blând şi surâzător, el nu se supăra. Mai zăbovea puţin după ce-şi lua prânzul modest, pe un bon de 14 lei, şi apoi pleca, îndesându-şi bine pe cap basca neagră, tocită. A mâncat ades la masa mea. (...) Înghiţea cu poftă, cu voioşie, mâncarea adesea sleită, vorbind întruna. Mă impresiona mai ales surâsul lui - nefiresc pentru un bărbat atât de bătrân care, ani de zile, la puşcărie, fusese obligat să stea cu picioarele în apă rece - surâsul cu care te întâmpină şi te urmăreşte un copil inocent, fără dinţi, neatins încă de loviturile vieţii".
Cartea de acum este varianta definitivă. Prima ediţie a apărut în 1983 şi a fost revizuită în 2001, printr-un efort perfecţionist, plin de profesionalism. A fost scrisă în patru luni, "ca într-o transă". Poate că şi acest suflu unitar al cărţii face din ea o fereastră deschisă înspre frumuseţea lumii. Deschisă larg, ca frumuseţea să nu se piardă azi, când "arta pare să strige adesea: Ajutor!". Iar noi nu putem decât s-o felicităm pe draga noastră Silvia pentru această carte şi densă, şi captivantă. Şi îi urăm ani lungi şi sănătoşi, ca să ne mai deschidă ferestre spre alte minuni.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
