OVIDIU MIHĂIȚĂ - "Mi-ar plăcea să cred că suntem un teatru popular"

AUĂLEU Teatru

- În Timișoara, într-un loc special, numit La Scârț Loc Lejer, se joacă de câțiva ani cel mai liber teatru din România. Cu casa închisă. Tinerii actori din trupa Auăleu atrag spectatori din toată țara și trebuie să-ți rezervi bilete cu multe săptămâni înainte, dacă vrei să îi vezi. OVIDIU MIHĂIȚĂ, inițiatorul proiectului, ne-a povestit despre visul de-a fi liber, făcând ceea ce-ți place -

La Scârț

Stradă îngustă din cartierul Elisabetin al Ti­mișoarei. O casă cu obloanele de lemn co­borâte. Portița mică, deschisă larg. Câteva trepte. Deasupra ușii verzi, scrie mic, ca pentru cu­noscători, "La Scârț".
Gongul bate la orele șapte și treizeci de minute fix. Toți știu că aici nu se întârzie ni­cio­dată, nici mă­­car un minut. Lumea se ridică de la mesele cafe­nelei și așteaptă să treacă dincolo de draperiile roșii de catifea. În dreapta mea, cineva răspunde probabil la o între­bare. "Am auzit că este altce­va decât ceea ce știm despre teatru. Spec­tatorii poartă măști, actorii vorbesc în tim­pul piesei cu publicul. Au fost niște prieteni. De la ei știu de locul acesta. Au plecat foarte încântați". Cineva din spate îl corectează: "Nu e adevărat, o să vezi, se cântă. E un con­cert."
Aveau dreptate și unul, și altul, doar că la trupa Auăleu niciun spectacol nu seamănă cu celălalt, sunt total diferite ca stil, nu-ți dai seama după titlu de ceea ce urmează să vezi.
Intrăm într-o cameră des­tul de spațioasă, cu ta­vanul înalt și ferestre mari care dau direct în stradă. Pe peretele din stânga, băncuțe improvizate din scân­duri, la mijloc o masă lungă, înconjurată de scaune. O mo­bilă veche, o chiuvetă, câteva cămăși, un tablou de familie și lumina se stinge. Așezat pe scaunul de lân­gă mine, Jupânul Dumitrache își începe pledoaria, onoa­rea sa de familist e în joc, iar de la celălalt capăt al mesei, Ipingescu îi ține isonul.

"Teatru de garaj și curte"

- Oameni din toată țara vin până la Timișoara doar ca să vă vadă spectacolele. Cum a luat naștere fenomenul numit Auăleu Teatru?

- Unii dintre noi ne știm din liceu și de atunci facem teatru. Apoi am mers la facultatea de teatru, iar când eram în anul trei, Christine, eu și Codi am înce­put să jucăm în teatrele din Timișoara. Am jucat în săli mari și am avut noroc de un regizor bun, dar nu-mi plăcea sistemul, constrângerea. La unul din tea­trele unde jucam atunci, pe un perete de la intrarea în sală, atârna un tablou pe care era scris mare un Regulament de ordine interioară. Pe el era desenată ierarhia oamenilor angajați. Primul era trecut direc­torul general, apoi scenograful, șeful de producție, conta­bila și tot așa, penultimul fiind actorul. Am zis atunci că teatrul este al actorilor, n-are cum să fie altfel. Ne-am strâns câțiva colegi, toți actori, și am găsit un punct comun în dorința de-a face un teatru liber. Am început să căutăm o locație unde să putem juca. Unul dintre prietenii noștri ne-a pus la dispoziție casa părintească, un spațiu total impropriu, unde­va în spatele Gării de Nord, lângă stadionul CFR. Dar avea un garaj de 20 de locuri și o curte mare, cu cărămidă pe jos, unde mai pu­team face 200 de locuri. Așa că ne-am folosit de ceea ce aveam. I-am spus "Teatru de garaj și curte", am pus câteva afișe în oraș și ăsta a fost începutul. Venea lumea cu bicicletele, cu taxiu­rile, pe jos. A fost un început fantastic! Se potrivește foarte bine replica din Faust, "curiozitatea-i mână". Erau foarte mulți tineri dornici să descopere orașul, evenimentele, oa­menii. În timp, ni s-au mai alăturat câțiva colegi, alții au plecat, însă astăzi formula este stabilă.

Vin vechi, în cantitate mică

- Sunteți debranșati total de la finanțări sau sub­venții, nu primiți bani nici de la primărie, nici de la minister. Nu e greu?

- Suntem un teatru independent și ne asumăm asta cu bune și cu rele. Colegi din alte teatre ne-au sfătuit să depunem proiecte pentru finanțare. Poate, într-ade­văr, ar fi mai simplu, poate am câștiga ceva bănuți în plus, dar eu nu pot. E ca și cum aș fugi de acasă și aș suna-o pe mama să-mi dea bani de pâine. Odată ce am fugit dintr-un sistem, nu mai pot cere nimic de la el. Mi-a rămas în cap ceea ce mi-a spus, la un moment dat, profesoara mea de istoria teatrului: "Arta e îm­potriva puterii". Chiar dacă su­nă pretențios, ceea ce avem noi mai important este liber­ta­tea. Sunt și spectacole mai grele ca temă, ca­re vorbesc, de pildă, despre poli­tică, sau ating su­biec­te sensibile din social. Nu-mi pot permite te­le­fonul unui primar, care să-mi spună a doua zi după spectacol: "Nu-l mai joci". Vreau să fiu in­de­­pendent financiar de orice sis­tem și îmi asum asta. Chiar dacă înseamnă austeritate și atrage du­pă sine multe inconveniente, avan­tajul libertății merită sacri­ficii. Pe lângă asta, artistul salariat mi se pare ceva forțat. Eu cred că un artist nu poate produce la coman­dă, nu poți fi creativ de la opt dimineața. Teatrul e o profesie vocațională, care are suișuri și coborâșuri, nu poți ține de o normă - azi pot să fac bine un spec­tacol, dar poate mâine nu mai pot, nu trebuie înre­gimentat totul într-o ca­dență. Deci, nu cred că ar trebui să fii artist pentru un salariu. Noi ne-am asu­mat asta. Nu "mân­căm" banii publici, nu ne poate reproșa nimeni nimic. Dacă îți place vii, dacă nu, nu... Sigur că e foarte greu, dar nici unul dintre noi nu trăiește strict din asta. Mi se pare un pic in­grat să-ți propui să trăiești din arta ta. Poate tu o faci bună, dar poate vei fi recunoscut abia după moarte. Prefer să nu depind financiar de ceea ce fac ca artist și astfel nu ajung la compromisuri. Îmi permit să spun și să fac ceea ce vreau și o pot face liber. Prefer vinul vechi, în canti­tate mică, așa că las să meargă povestea în ritmul ei.

- Cum reușești să împaci viața din lumea con­cretă cu viața magică de actor?

- De ani de zile separ lucrurile. Dimineața mă trezesc la șapte, mă ocup de treburile pământești, mun­­cesc serios până la prânz. Apoi, în mod cert îmi fac timp pentru mine. Ascult un disc vechi sau citesc, iar seara, de la șase, repet cu colegii. Nu pot fi actor la opt dimineața, toate au un timp al lor. E o veche teorie grecească - ziua se fac lucrurile lumești, iar când dă de apus, când se lasă seara, se schimbă ceva în sufletul omului, ai nevoie de un contact mult mai uman. Seara e pentru spirit.

- Ceea ce faceți voi este teatru de stradă, teatru ambulant?... Care ar fi titulatura corectă?

- N-am încercat niciodată să-l cataloghez. Pata­lamaua, imediat după anii '90, era de teatru alternativ. Dar scopul meu nu este să ofer o alternativă, eu fac ceva în sine, nu mă interesează o etichetă. Se poate spu­ne teatru independent, însă și asta mi se pare nepo­trivit, făcându-se referire doar la partea finan­ciară. Nici teatru de stradă nu e. Scopul teatrului de stradă este de a permite oamenilor care nu merg la teatru să vadă un spectacol. Am mai jucat și noi pentru pro­teste, avem deschiderea asta, însă nu ne-am limitat la stradă. Am jucat în multe alte locuri, încât mi se pare că se poate oriunde: sub poduri, în corturi militare, în cantina mi­nerului, la Petrila. Aș putea să îți spun mai degrabă ce nu suntem. Cu siguranță nu sun­tem artă instituționalizată, ce se adresează unor elite care vin cu jder la gât și o găină pe cap, pen­tru că participă la un eveniment exclusivist. La sat, de exemplu, oamenii nu au acces la artă, că e "pentru elite", și se face în locuri speciale, pentru "cei ce înțeleg". Dar România este o țară eminamente rurală și dacă ministerul culturii investește banii doar în centrele mari, iar pe oamenii de la sat nu-i educă nimeni, degeaba se răcnește pe la diferite emisiuni că sunt analfabeți și își dau cu toporul în cap. Noi am jucat mult la sat, unde am descoperit un public extraordinar de viu. Este un public care vrea să cunoască, este cu­rios și deschis. Fugeau copiii după mașină, ca în filmele lui Fellini: "Când mai veniți?". E clar că teatrul nu e pentru toată lumea, dar ca artist nu poți fi ingrat față de spectatori, urmă­rind doar publicul bun receptor, care te laudă, care îți elogiază arta. Dacă scormonim în sensurile și scopurile adânci ale culturii, ea are un rol social foarte fain, care nu mai e valabil când te adresezi elitelor, pentru că ele deja știu ce vrei să le spui. Dar să joci pentru o femeie de la țară, care-și ține strâns pruncul în brațe, valorează mai mult decât orice apreciere emisă de o cucoană în blană. Când am făcut "Spălă­torul de creier", Matei Vișniec ne-a spus că e foarte frumos să jucăm într-un garaj: "Demon­strați că orice spațiu poate deveni un spațiu teatral". În concluzie, mi-ar plăcea să cred că suntem un teatru popular. E teatrul care uzează de toate "artificiile" teatrului, e pentru toată lumea și include, evident, și teatrul de stradă.

Gică-contra, cetățean al planetei

- Cum alegeți ceea ce jucați? Vreți să transmiteți prin piesele voastre un mesaj anume?

- Alegem foarte greu piesele, pentru că specta­colele nu seamănă unul cu altul. "Ferma animale­lor", de exemplu, e un concert. "Dragă Elena" e un spectacol ultra-natura­list, care are loc în casa unei profesoare. Lumea vine și spune: "E ca și-n viața reală". A­cum doi ani am făcut "Circus Mundi", un spectacol care copiază tipicul unei reprezen­tații de circ, doar că nu cu animale, ci cu oa­meni: e dresură de băr­bați, îmblânzire de fe­mei, apar politicieni, milițieni, tot ce vezi la televizor. Când vin ac­to­rii, Hamlet spune: "Să aveți grijă de ac­tori, că ei sunt oglinda vie a vremurilor noas­tre". Noi nu avem un mesaj anume, reflec­tăm la ce se întâmplă în lumea de azi. Dacă nu vorbim despre vremu­rile astea, vorbim de­gea­ba, vorbim în pun­gă. Cred că nu poți face teatru doar pentru spec­tacol, trebuie să spui ce­va. Și când spui ceva, se întâmplă să spui și împo­triva cuiva. Nu trebuie să fii mereu Gică-contra, dar nici nu-ți este permis să rămâi indiferent, mai ales într-o țară ca România, care oferă un material uriaș artiștilor. Noi trebuie să avem libertatea de a spune lucrurilor pe nume, în felul nostru. Suntem o cronică filtrată a timpurilor, relatăm evenimentul și-l comen­tăm în felul nostru. Românii nu mai stau de mult doar în granițele țării, trebuie să deschizi ochii larg, mai departe. De ce să nu fim cetățeni ai planetei?

- Ce fel de oameni vin la spectacolele voastre? Lipsa scenei propriu-zise fură din emoția teatrului?

- Avem un public foarte viu și lui îi datorăm de fapt totul. Astăzi a fost în sală un băiat care vine de 8 ani la spectacolele noastre și ne-a văzut una dintre piese de 11 ori. Mulți tineri își aduc părinții, e un lu­cru senzațional. Înainte aveam doar tineri, acum vin și pensionari, oameni care-și aduc copiii. Vin oameni de la Arad sau de la Lugoj, Buziaș, Recaș, Sibiu, Bu­curești, cu mașina, trenul sau autobuzul, special pen­tru un spectacol. Mi se pare extraordinar! După rezer­vări, am putut concluziona că 90% dintre oame­nii care vin prima dată la un spectacol vin la toate. Nu am mai lipit de mult afișe, nu avem, practic, recla­mă, și cu toate astea, locurile se ocupă foarte repede. Avem spectacole care se joacă de șase ani, e foarte mult pentru un spectacol. Am vrut un teatru mic, în care să existe scena sus și publicul să aplaude de la distanță. Și oamenilor le place această apropiere. Am renunțat la înălțimea scenei și am câștigat intimitate cu publicul. Aș vrea ca teatrul să ajungă un bun de larg consum, cum e pâinea. Să fie o necesitate.

Raiul pe care nu îl vedem

- Ai spus că în teatru e necesar să visezi. Cum ai pune un vis în scenă?

- Chiar am avut un spectacol care începea cu un vis. E greu, dar cred că e foarte fain să materializezi visele și, mai ales, gândurile. Asta e minunat în tea­tru, că poți trece într-a cincea dimensiune, poți să vezi în fața ta materializându-se vise. E sublim. E foarte multă muncă, iar momentele când faci teatru pur sunt, de fapt, doar câteva secunde. Pentru ele însă merită toată osteneala.

- E bine să faci ce-ți place?

- Este cel mai impor­tant! Eu cred într-o sin­gură viață, extrem de scurtă. Cum să nu faci ce îți place? Dacă nu aș face ce-mi place, nu înțeleg de ce m-aș trezi dimineața. Inițial, am vrut să fiu jur­nalist, dar în cele din ur­mă mi-am dat seama că teatrul îmi oferă mai mul­tă libertate. Cel mai greu este să îți găsești un re­per. Bunăoară, sunt foarte mulți corporatiști care lucrează până la epuizare, câștigă bine, își permit va­canțe scumpe, o dată pe an, dar se plâng că sunt neo-iobagi. Aud de cinci sute de ori pe zi: "Cât de mult aș vrea să fac ce-mi place și să tră­iesc din asta". Am citit recent un articol despre un tip din Rusia, numai că nu era un tip oarecare, ci contracandidatul lui Putin. Multi-miliardar. A pierdut alegerile, dar povestea are ceva fabulos în ea. Și-a dat seama că nu are de fapt ce să facă cu averea lui enormă, că dacă ar fi devenit președinte și-ar fi pierdut definitiv libertatea și n-ar fi fost niciodată fericit. Așa că și-a împărțit averea, și-a luat cei șapte copii și nevasta și s-a mutat într-un sat. S-au prins că a dispărut din peisaj și l-au căutat, așa a apărut arti­colul de care vorbesc. Au găsit un om care vorbea foar­te frumos despre fericirea din lucrurile simple. Despre Raiul de lângă noi pe care nu îl vedem.

- Anul abia a început. V-ați făcut planuri de viitor?

- Avem pentru anul acesta foarte multe invitații în țară și mai departe. Cred că vom merge peste tot, teatrul e bine să circule. Cu toate astea, mi se pare, totuși, că noi aparținem acestui loc. Dacă plecăm un weekend, sună lumea și ne întreabă dezamăgită: "Cum, nu jucați?". Noi nu ne aparținem, suntem ai lor. Ne străduim să cumpărăm un spațiu, ca să nu mai plătim chirie și poate să câștigăm câteva locuri în plus. Dar visul meu utopic este să jucăm gratuit. Când am jucat gratuit, lumea a fost mult mai relaxată, dispare pretenția de a primi ceva în schimbul prețului unui bilet. Mi-ar plăcea să fie un schimb de emoții de dragul emoțiilor. Sunt foarte mulți care ar veni și nu-și permit, nu pot să nu mă gândesc și la ei.
Jupân Dumitrache: Somn ușor!
Ipingescu: Și vise plăcute, onorabile!

MARIA BUDA

Rezervări bilete: 0751/892.340 sau 0724/592.379.