Încet, cu migală, bucată cu bucată, cuşma sfântului lăcaş se primenea. Era un fapt viu. Biserica îşi lepăda o haină veche, solz cu solz, umplând aerul de mireasma bradului proaspăt tăiat. Iar mirosul acela, proaspăt, pur, te purta repede cu gândul la pădurile din care lăcaşul se născuse. Atunci am înţeles că o biserică de lemn e vie, nu ca cea de piatră. E făcută din trunchiuri care odinioară au stat la soare, au crescut cu fiecare strop de ploaie şi s-au primenit în fiecare zi. Şi pentru că e vie, are nevoie de îngrijire continuă. Dacă nu, se stinge, la fel ca un om.
Stareţul mânăstirii de care vă vorbesc ştia că are în curte un astfel de lăcaş, unul dintre cele mai vechi din Transilvania, şi-l îngrijea ca pe un copil. La reînnoirea acoperişului, avusese grijă de fiecare detaliu, ca tot ce se schimba să fie la fel ca în urmă cu trei veacuri, atunci când biserica îşi începuse drumul prin vremuri. Dar, cu toată grija lui, ceea ce făcea nu era chiar după buchea legii. Ar fi avut nevoie de sute de aprobări, de munţi de hârtie, de comisii de restaurare şi, bineînţeles, de bani, numai ca să-şi înnoiască acoperişul. Ei bine, mânăstirea lui nu dispunea de toate aceste fonduri şi, mai ales, nu dispunea nici de timp. Dacă ar fi aşteptat mai mult, acoperişul ar fi putrezit cu totul, s-ar fi surpat, apoi ploile mărunte ale toamnei ar fi desăvârşit distrugerea. Şi totul destul de repede, pentru că bisericile de lemn nu sunt la fel de viguroase ca suratele lor de piatră. Se coşcovesc uşor, apoi se lasă pe o rână, ca orice bătrân şi, în cele din urmă, se culcă ostenite la pământ. De ridicat nu le mai poate ridica de acolo nicio comisie. Aşa că stareţul a făcut totul împotriva regulilor şi a reuşit. Alţii nu sunt însă la fel de inspiraţi ca el.
Ani de-a rândul, paşii m-au purtat mai ales prin Ardeal, acolo unde am văzut zeci de biserici de lemn, toate foarte vechi, monumente istorice protejate prin lege. Multe dintre ele nu avuseseră norocul unui stareţ ca cel de care v-am vorbit. Unele se plecaseră deja spre pământ, învinse de vremuri şi ploi. Altele, destule, fuseseră "reparate", tot în răspăr cu regulile restaurării. Cei care le ocroteau le înveliseră repede acoperişurile într-o tablă strălucitoare, care te orbea de la kilometri. Şi nu cred că poate fi spectacol mai trist decât un sat transilvănean, aşezat molcom între dealuri, potopit de verdeaţa din care se ridică mândră, ca un furnal siderurgic, turla de tablă a bisericii, lângă care stau vrednice florile de plastic de pe crucile de fier din cimitir. Într-adevăr, prin ele nu trece apa, ele nu se mai degradează. Au fost înveşnicite mână-n mână cu tabla şi vor dura la fel de mult ca şi ea, trecând voioase prin iarna simţului nostru estetic. De soarta aceasta tristă a sutelor de lăcaşuri de lemn româneşti sunt vinovate şi autorităţile, cu normele lor complicate, care pot mai mult să încurce, dar şi comunităţile locale, care mai degrabă îşi ridică o catedrală mândră în mijlocul satului (se poate alăturare mai ridicolă?), decât să-şi refacă vechea bisericuţă de lemn în care li s-au botezat bunicii. Situaţia este astăzi atât de gravă, încât "World Monuments Fund", o prestigioasă organizaţie internaţională, a constituit anul trecut o listă de 60 de biserici de lemn din România care trebuie salvate rapid, altminteri vor dispărea pentru totdeauna. Pe listă au fost incluse lăcaşe din judeţele Hunedoara, Sibiu, Gorj şi Vâlcea, dar cele aflate în pericol sunt mult mai multe. Specialiştii le-au ales pe cele mai valoroase. Proiectul urmează să prindă contur în anul 2014, organizaţia internaţională a dat deja primii bani, dar e nevoie de implicarea susţinută a autorităţilor bisericeşti şi a celor locale. Poate că dacă intervenim în ultimul ceas, vom mai putea salva ceva. Cu multe dintre biserici nu vom mai putea face nimic. Turlele lor au fost transformate deja în furnale. În altele, ploaia spală sfinţii de pe pereţi. Cu ele ne-am înmormântat şi istoria şi, odată cu ea, o părticică din sufletul neamului nostru.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
