ADRIAN VASILESCU - "Noi, românii, avem probleme cu organizarea muncii, nu reuşim să valorificăm perspectivele"

Consilierul Guvernatorului Băncii Naţionale a României

Banca Naţională a României are, alături de Bise­rică şi Armată, cea mai mare credibilitate în faţa societăţii româneşti. Este a 16-a bancă centrală în­fiinţată în lume! De la BNR aşteptăm veştile, bune sau rele, şi pentru anul care s-a înnoit. De aici dorim să aflăm ce ni se întâmplă şi de ce. Dorim să înţelegem cum putem ieşi din criză şi cum putem să ne organizăm mai bine munca. În volumul de lux "Biletul de ieşire din criză", apărut în 2011 la Editura "Curtea Veche" şi răs­plătit de Academia Română cu Premiul "Victor Slă­vescu", consilierul Guvernatorului Băncii Naţionale a României, Adrian Vasilescu, notează: "Criza şi rece­siunea sunt ca durerea şi febra: două simptome diferite ale aceleiaşi suferinţe. De regulă, criza şi recesiunea se conjugă, lovesc împreună şi produc efecte grave". Avertizându-ne că, pentru noi, românii, criza încă nu s-a terminat şi se conjugă, dacă nu cu recesiunea, de care am scăpat încă din 2011, cu o lipsă cronică de or­ganizare a muncii, Adrian Vasilescu găseşte, în inter­viul de mai jos, explicaţii pertinente ale durerilor socie­tăţii româneşti actuale.

"Trecutul e în noi, în toţi, şi, din păcate, este şi în aceşti oameni care s-au apucat, cu banii lor, să facă întreprinderi capitaliste"

- Aţi declarat recent: "Noi, românii, avem pro­bleme cu organizarea muncii, nu reuşim să va­lo­ri­ficăm perspectivele". Ce aţi vrut să spuneţi?

- Pot să vă răspund cu o poveste? Am mai spus-o când­va, dar o repet pentru că mi se pare bogată în sem­nificaţii profunde. Era pe la începutul anilor '60, când lucram ca foarte tânăr jurnalist la "Scânteia Tine­re­tului", şi am avut şansa să-i iau un interviu academi­cianului Nicolae Gh. Lupu - la ora aceea cel mai mare medic al României şi unul dintre marii medici ai Eu­ropei. Îl îngrijea pe Gheorghiu-Dej. Pentru asta, îşi per­mitea să vorbească mai mult decât îşi permiteau mulţi alţii. L-am intervievat despre excelenţa în profesia de me­dic, despre competenţa profesională, despre educa­ţie. La sfârşit, l-am întrebat: "Ce credeţi că nu ştiu ro­mânii că nu ştiu?". A râs şi a spus: "Îţi răspund, dar să nu scrii asta în ziar, că ne arestează pe amândoi. Ui­te, s-a internat în clinica al cărei şef sunt Dumitru Co­liu (un personaj din tabloul cu membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului). Am tot dis­cutat cu el vrute şi nevrute. Într-o seară, i-am spus: voi, co­muniştii, aţi organizat bine multe lucruri, dar e de­geaba, pentru că nu ştiţi şi nu veţi învăţa niciodată să organizaţi munca... Acum, dacă mă gândesc bine, ar trebui să rectific: nu ei, comuniştii, ci noi, românii, nu ştim să organizăm munca. Şi nu cred că vom învăţa foarte curând s-o facem". Aceste cuvinte ale acelui ma­re om mi-au rămas întipărite în minte pentru tot­deauna. În ţara asta s-a muncit mult. S-a muncit şi cu "hei-rup", s-a muncit şi cu "elan sporit", cu voinţă, cu pricepere. Dar ne-a lipsit întotdeauna arta şi ştiinţa de a organiza munca. Eu pretind, şi am argumente, că ştiu multe despre economia românească. Multe şi mult. Pentru că, încă de foarte tânăr jurnalist, şi am în spate cinci decenii de presă, am cutreierat ţara şi lumea. Ştiu când s-au ridicat primele industrii în România, de după Al Doilea Război Mondial, când s-au bătut primii ţă­ruşi, când au fost ridicate primele ziduri, primele com­binate. Mă uitam peste tot şi-mi aduceam aminte de cuvintele academicianului Lupu, când vedeam aproape matematic aceeaşi situaţie copiată la indigo, de la în­treprindere la întreprindere, de la combinat la com­bi­nat. De regulă, în primele zece zile ale lunii, îndeosebi din cauza dezorganizării aprovizionării cu materii pri­me şi materiale, în mai toate întreprinderile, munca se desfăşura la întâmplare; următoarele zece erau zile "de reglaj" (se încerca cârpirea a ceea ce nu se realizase în primele zece zile), iar ultimele zece erau "zile de asalt". Un asalt teribil, că se sfârşea luna şi trebuiau raportate în­deplinirile de plan.

"Firmele private nu se pot conduce cu fii, veri, verişoare şi nepoţi"

- Cum stau lucrurile în zilele noastre capitaliste?

- Acum lucrurile sunt mult mai complicate. Vorbim despre management. E un adevărat chin să fie găsiţi ma­nageri, să fie făcute contracte cu manageri privaţi pentru întreprinderi de stat. Suntem în urmă. Lumea în care trăim merge pe o tripletă: o bună organizare a mun­­cii înseamnă o combinaţie management - leader­ship (conducere) - cooperare. Aceste trei componente ale organizării, dacă nu sunt puse cap la cap, singure n-au nici o valoare. La noi nu se vorbeşte nici teoretic, în dezbaterile publice, despre aceste lucruri, d'apoi să fie făcute practic! Există 700 de mii de întreprinderi în România! Sunt mai multe, de fapt, dar mă refer la cele care depun anual bilanţul la Ministerul Finanţelor. Aceste 700 de mii de întreprinderi ar trebui, într-un sis­tem bun de organizare, să constituie o sursă con­sis­tentă de valoare adăugată. Din nefericire, o foarte mare parte dintre ele, câteva sute de mii, lucrează haotic. Trecutul e în noi, în toţi şi, din păcate, este şi în mulţi din­tre oamenii care s-au apucat, cu banii lor, să facă fir­me capitaliste. Unii şi-au vândut casele ca să-şi facă aces­te firme, au vândut tot ce au avut şi au plecat cu foar­te mare elan la muncă. Dar mulţi, foarte mulţi, fie că s-au lovit de birocraţie şi au cedat, fie că s-au lovit de vechile metehne şi au clacat. N-au înţeles că aceste întreprinderi nu se pot conduce cu fii, veri, verişoare şi nepoţi. Ele pot produce profit şi aduce bani numai cu tripleta amintită: leadership, management, cooperare. Or, cei mai mulţi dintre întreprinzătorii ro­mâni nici mă­car n-au auzit de alăturarea acestor trei cu­vinte, d'apoi să mai ştie ce înseamnă să pună în practică acest concept! Or fi ei patroni, dar n-au cu­noştinţe de ma­nagement, de leadership, de cooperare. Prin ur­mare, mulţi au ajuns în insolvenţă sau se târăsc de la un an la altul cu profituri mici, fără să înţeleagă că, în lumea de astăzi, o companie mică, cu 10-20 de oameni, tre­buie să lucreze în acelaşi stil şi cu aceleaşi concepţii ca o multinaţională. Altfel nu răzbesc!

"Trebuie să învăţăm să mulgem altă vacă, cea de la Bruxelles"

- Aţi vorbit de o "vitrină" de la Bruxelles, în care stau miliardele de euro care ne fac cu ochiul să-i lu­ăm acasă. Vă menţineţi opinia?

- Suntem în al şaselea an de criză. România, din 2004 până în 2008, a avut cinci ani cu "vaci grase", timp în care s-a descurcat bine: a venit în valuri capital străin în ţară! Intrau cam 20 de miliarde de euro pe an! Ei, bine, vaca asta a înţărcat la începutul anului 2009, iar societatea românească a rămas dintr-o dată des­co­perită. Un alergător de cursă lungă rămas fără aer. Eram deja în UE şi aveam, cum am spus, o grămadă de bani în vitrină, circa 30 de miliarde! Erau acolo, cu me­sajul următor: "Priviţi-i, sunt ai voştri, veniţi să-i luaţi". Numai că banii ăştia nu-i poţi lua de la ghişeu cu buletinul. Nu, trebuie să aduci proiecte viabile. Dar cine să le facă? Ne-am trezit că nu eram organizaţi pen­tru a-i lua. Sigur, sunt ţări care şi-au construit in­fra­structura, autostrăzile, cu bani europeni. E drept, era mai uşor de accesat aceşti bani (vezi Grecia şi Por­tu­galia). Aceste ţări au avut timpul lor. Dar şi România are timpul ei, acum, când condiţiile, din păcate, sunt mai aspre. Cu atât mai mult ar fi trebuit să ne organi­zăm mai bine, să fim mai pregătiţi, dar mai ales să fim pă­trunşi de ideea limpede că avem de luat nişte bani, că tre­­buie să învăţăm să mulgem altă vacă, cea de la Bruxelles.

- Aţi spus, şi acest lucru v-a atras aspre critici pe forumuri, că România are cele mai mici preţuri din Europa. Oare nu trebuia să spuneţi că are şi cele mai mici salarii?

- Nu e vorba că am spus eu. Astea sunt adevăruri economice. Sunt date avansate şi de Institutul Naţional de Statistică din România, dar, cu deosebire, şi de Bi­roul European de Statistică - Eurostat. Sigur, noi, în so­cietatea românească, nu prea suntem obişnuiţi să avem încredere în datele statistice şi nici să ne ra­por­tăm la legităţile economice; nu suntem obişnuiţi nici mă­car să le respectăm. Când încalci legile penale, vine justiţia cu buzduganul şi te loveşte imediat. Când în­calci legile civile, usturimea o simţi imediat în bu­zu­nar. Dar când le încalci pe cele economice, s-ar putea ca pedeapsa să vină şi după un an, şi după doi, şi după zece uneori. Din cauza asta, noi, care nu suntem bine organizaţi, nu avem o perspectivă pe termen lung, nu înţelegem că aceste legi economice sunt implacabile, că nu pot fi abrogate. Cum se întâmplă cu legea gra­vitaţiei, bunăoară. Cu legile economice în faţă însă, când vorbim de salarii, nu avem de ce să le raportăm la preţuri. Salariile sunt comparate nu cu preţurile, ci cu productivitatea muncii. Într-o ţară cu productivitate mică - şi România este o ţară cu productivitate mică -, sa­lariile nu pot fi mari. Preţurile au, în schimb, o le­gă­tură cu salariile, pentru că într-o ţară cu productivitate mică nu poţi împinge preţurile prea sus, căci nu vor mai putea fi plătite. Ca producător însetat de profit rapid, poţi să te lauzi la televizor că o să le măreşti cât vrei, dar nu-ţi va mai călca nimeni pragul magazinului. Avem, deci, preţurile cele mai mici din Europa, la car­ne, la benzină, la pâine. Acum, şi mişcarea preţurilor e lentă, am încheiat anul cu o inflaţie anuală de numai 1,55 la sută, dar, fără productivitate mai mare, nu ajun­gem la bunăstarea visată.

"Suntem 28 de ţări membre ale Uniunii Europene, iar România se află pe locul 28 la puterea de cumpărare!"

- Să zicem că stăm bine cu preţurile, în com­pa­raţie cu celelalte ţări din UE, dar cum stăm cu pu­te­rea de cumpărare? Unde ne uităm mai departe?

- Într-adevăr, om fi noi cu preţurile cele mai mici, dar avem şi valoarea adăugată cea mai mică pe locuitor şi, mai ales, puterea de cumpărare cea mai mică din UE. Aici, tabloul este descurajant. Suntem 28 de ţări mem­bre ale Uniunii Europene, iar România se află pe locul 28 la puterea de cumpărare! La PIB-ul pe lo­cui­tor, ocupăm locul 27, bulgarii fiind ultimii. Ce în­seam­nă asta? Deşi, ca număr de populaţie, suntem a şap­tea ţară din UE, ca PIB global, suntem a şapte­spre­zecea! Gândiţi-vă că Finlanda, care are 5 milioane de lo­cui­tori, are PIB-ul de 200 de miliarde de euro, în timp ce PIB-ul României, cu o populaţie de patru ori mai ma­re, este de 130 de miliarde de euro. Dreptate e asta? E nedreptate, dar ne-o facem singuri, prin slaba or­ga­ni­za­re şi productivitatea modestă. Ne uităm prea mult sus, la modul de viaţă din ţările dezvoltate, şi prea puţin jos, la felul în care muncim. Populaţia României aş­teaptă mereu alt guvern, care să pună lucrurile la punct, să fa­că mai mult PIB, să dea salarii mai mari, să creeze mai multe locuri de muncă. Românul, în loc să-şi pună în­tre­barea "Când îmi asigură mie guvernul alt loc de mun­­că?", ar trebui să se întrebe "Cum să-mi creez eu în­­s­­umi un loc de muncă?". Rareori se pune această în­tre­bare în România. Ne aflăm în situaţia globală în care tot mai multe locuri de muncă dispar, dar, totodată, apar tot mai multe posibilităţi de a ne face singuri locuri de muncă. N-are rost să dau eu soluţii, dar există multe posibilităţi de a-ţi face un loc de muncă în ţara asta. Chinezii aţi văzut unde au ajuns. De la o ţară lo­vită de Revoluţia culturală, aflată într-o situaţie eco­no­mi­că groaznică, la a doua putere economică a lumii. Au format... formatori de opinie, care au învăţat să-şi privească în ochi concetăţenii şi să le spună deschis: aveţi salarii mici, economia nu poate face mai mult pentru voi, societatea încă n-are putere să vă ajute, aşa că încercaţi să vă ajutaţi singuri. Aşa s-a născut con­cep­tul un om, o afacere. Poate unii râd acum, dar pri­mă­riile desenau cu creta pe trotuare spaţii de câţiva metri pătraţi, spunându-le oamenilor: "Ăsta-i spaţiul tău; ce ştii tu să faci? Repar biciclete. Uite, repară bi­ci­clete în acest spaţiu! Tu? Repar stilouri. Uite, în drep­tunghiul ăsta pune-ţi un scaun, o masă, şi deschide afacerea cu stilouri". Au început de la spaţiul acela, apoi şi-au construit un chioşc, chioşcul l-au transformat în atelier, apoi într-o încăpere mai mare şi, în cele din urmă, au început să se nască mari întreprinderi. Aşa a crescut China, ţara care are acum rezerve valutare de circa 3800 de miliarde de dolari, fiind cea de-a doua pu­tere economică după SUA.

- Într-o bună tradiţie a dialogurilor noastre, vă rog să faceţi o previziune asupra economiei ro­mâ­neşti în anul 2014.

- În general, Banca Naţională nu agreează pre­dicţia, aşa cum nu agreează profeţia. Cu toate acestea, de curând, guvernatorul Isărescu spunea că, în privinţa creşterii economice, BNR rămâne la nivelul avansat în Raportul din noiembrie 2013, şi anume, prevedem o creştere de 2,4% în 2014. Cât priveşte inflaţia, cel pu­ţin pentru următoarele şase luni, prognoza noastră plea­că de la ideea că vom avea în continuare o inflaţie cal­mă, care nu se va îndepărta de nivelul din 2013. În pri­­vinţa cursului valutar, BNR nu face publice prog­no­zele de uz intern, dar prevede o stabilitate a pieţei valutare care, împreună cu stabilitatea preţurilor, va contribui la stabilitatea financiară a ţării.